Un bătrân intră noaptea în cortul omului care i-a ucis fiul. Îi sărută mâinile și îi cere trupul ca să-l poată îngropa. Scena apare în Iliada, scrisă cu peste 700 de ani înainte de Evanghelia după Marcu.
În Marcu 15, un personaj apare aproape de nicăieri. Merge la Pilat, cere trupul lui Isus și îl îngroapă. Și aici avem o scenă care seamănă izbitor cu povestea lui Priam și a lui Hector.
Coincidență? Sau autorul Evangheliei a luat povești din literatura greacă și le-a transformat într-o biografie despre Isus?
Dennis MacDonald, profesor de Noul Testament la Claremont, susține a doua variantă. Iar comparațiile lui merită examinate. Teoria a ajuns la cititorii români și prin romanul lui Igor Bergler, Minciuna lui Michelangelo.
Ce susține MacDonald?
MacDonald predă Noul Testament și originile creștinismului la Claremont School of Theology, în California. Cartea lui principală pe această temă, The Homeric Epics and the Gospel of Mark, a apărut la Yale University Press în 2000.
Teza lui este că Evanghelia după Marcu e o epopee în proză, construită în mare parte după Odiseea și după finalul Iliadei. Isus ar fi un erou care suferă, modelat după eroii lui Homer, dar pus mai presus de ei. MacDonald mai susține că Marcu voia ca cititorii să recunoască modelele homerice din spatele poveștii.
Termenul tehnic este mimesis, adică imitație literară. Ca să decidă dacă un text imită altul, MacDonald folosește șase criterii: dacă autorul avea acces la model, dacă cele două texte seamănă ca situație, câte asemănări sunt, dacă apar în aceeași ordine, dacă au în comun detalii neobișnuite și dacă imitația explică ceva din text.
Contextul istoric nu e disputat. Tradiția Bisericii, începând cu Papias (citat de Eusebiu în Istoria bisericească 3.39), spune că Marcu a notat ce predica Petru. Cei mai mulți cercetători critici consideră însă Evanghelia anonimă și o datează în jurul anului 70. Autorul ei scrie în greacă, iar în lumea greacă Homer era cartea pe care se învăța scrisul.
Disputa începe la pasul următor: un om care a învățat să scrie după Homer și-a construit oare povestea despre Isus după scene anume din Homer?
Plagiat sau imitație?
Cuvântul „plagiat” vine din latinescul plagiarius, adică cel care fură oameni ca să-i vândă ca sclavi. Poetul Marțial a folosit primul cuvântul pentru cineva care își însușește versurile altuia (Epigrame 1.52).
În antichitate, a imita un autor celebru era însă un exercițiu de școală și o practică literară obișnuită. Ideea că originalitatea valorează mai mult decât imitația a apărut abia cu romantismul. Vergiliu își construiește Eneida deschis după Homer, și nimeni nu-l acuză de furt.
MacDonald nu-l acuză pe Marcu de plagiat. Termenul lui este emulare: iei un model cunoscut și încerci să-l întreci. Plagiatorul își ascunde sursa. Marcu, după MacDonald, voia ca sursa să fie recunoscută, ca cititorul să vadă că Isus face mai mult decât Ulise sau Hector.
Titlul articolului e deci o provocare. Dar întrebarea din spatele lui rămâne: după ce modele și-a construit Marcu scenele?
Ce putem verifica în texte?
MacDonald propune zeci de paralele. Tabelul de mai jos le adună pe cele mai cunoscute, în ordinea din Evanghelie.
| Marcu | Homer | Ce se potrivește, după MacDonald |
|---|---|---|
| 4:35–41, furtuna potolită | Odiseea 10, sacul cu vânturi al lui Eol | Eroul pleacă pe mare cu mai multe corăbii și adoarme, apoi se stârnește furtuna. La Homer, stăpânul vânturilor e Eol; la Marcu, vântul îl ascultă pe Isus. |
| 5:1–20, demonizatul | Odiseea 9 (Ciclopul) și 10 (Circe) | O făptură sălbatică trăiește în peșteri, lângă turme mari. Apare un schimb de nume: „Nimeni” la Homer, „Legiune, pentru că suntem mulți” la Marcu. Circe îi preface pe oamenii lui Ulise în porci, iar Isus trimite demonii în porci. |
| 6:30–44 și 8:1–10, hrănirile | Odiseea 3 (Nestor) și 4 (Menelau) | La Pilos stau 4.500 de oameni în nouă grupuri de câte 500; la Marcu, 5.000 de bărbați stau în grupuri de câte o sută și câte cincizeci. Telemah merge la două ospețe, Isus hrănește de două ori mulțimea. |
| 6:45–52, umblarea pe apă | Iliada 24, Hermes | E noapte, oamenii se sperie, iar cel venit îi liniștește și urcă lângă ei. |
| 14:3–9, femeia cu mirul | Odiseea 19, Euricleea | O femeie îl unge pe erou cu puțin înainte de deznodământ. |
| 14:51–52 și 16:5, tânărul | Odiseea 10–12, Elpenor | Cel mai tânăr din grup dispare în noaptea plecării și reapare apoi în preajma morții. |
| 15:42–16:8, înmormântarea | Iliada 24, Priam și Hector | Cineva cere trupul mortului, iar trei femei îl jelesc. |
Lista completă e mai lungă. Bartimeu orbul ar fi construit după profetul orb Tiresias, iar intrarea în Ierusalim după intrarea lui Ulise în cetatea feacilor. Ghetsimani ar corespunde ultimei nopți a lui Ulise la Circe. Robert Rabel, care a recenzat cartea în Bryn Mawr Classical Review, a considerat unele dintre aceste comparații forțate.
Priam și Iosif din Arimateea, verset cu verset
Dintre toate perechile, Iliada 24 și Marcu 15 se verifică cel mai ușor: deschizi cele două texte și le citești unul lângă altul.
| Iliada, cântul 24 | Marcu 15–16 (Cornilescu) |
|---|---|
| Priam pleacă noaptea spre cortul lui Ahile (24.322 și urm.). | Se face seară (15:42), iar Iosif merge la Pilat. |
| Priam e tatăl mortului. | Iosif e „un sfetnic cu vază al soborului” (15:43). Nu apare în Evanghelie nici înainte de 15:43, nici după 15:46. |
| Ahile îl întreabă cum a îndrăznit să vină singur la el (24.519). | „El a îndrăznit să se ducă la Pilat ca să ceară trupul lui Isus” (15:43). |
| Ahile se miră când îl vede pe Priam (24.483). | „Pilat s-a mirat că murise așa de curând” (15:44). |
| Trupul lui Hector e spălat, uns și învelit (24.580–590). | Iosif înfășoară trupul în pânză de in (15:46), iar femeile vin cu miresme să-l ungă (16:1). |
| Hector e jelit de trei femei: Andromaca, Hecuba și Elena (24.723–776). | Marcu numește trei femei la cruce și la mormânt: Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salome (15:40; 16:1). |
| Hector e îngropat, iar poemul se încheie la mormântul lui (24.785–804). | Mormântul e gol (16:6). |
Detaliile le poate verifica oricine. Întrebarea e ce dovedesc. Cineva trebuia să ceară trupul unui răstignit, iar femeile jeleau morții peste tot în lumea antică. Pentru MacDonald însă, ultimul rând al tabelului e chiar ideea: Marcu ia povestea lui Hector și îi schimbă finalul. Eroul lui iese din mormânt.
Îndrăzneala și mirarea sunt detaliile cele mai greu de explicat prin simpla coincidență. La fel și faptul că Iosif apare în poveste doar ca să facă ce face Priam.
Problema pentru cititorul care consideră Evanghelia o relatare istorică este evidentă. Dacă autorul construiește episodul înmormântării după o scenă celebră din Iliada, de unde știm că Iosif din Arimateea a existat și că a făcut ceea ce povestește Marcu? Asemănarea literară nu demonstrează că episodul este inventat. Dar nici simpla prezență a episodului într-o Evanghelie nu demonstrează că s-a petrecut.
Unde poate fi contestată teoria?
Teza lui MacDonald nu a fost acceptată de majoritatea specialiștilor, iar unii au criticat-o dur.
Karl Olav Sandnes, de la Facultatea de Teologie din Oslo, a scris o carte întreagă despre locul lui Homer în școala antică și în creștinismul timpuriu (The Challenge of Homer, 2009). În Journal of Biblical Literature (2005), Sandnes numește paralelele vagi „călcâiul lui Ahile” al unui proiect „alunecos”. După el, MacDonald citește prea larg motive comune, nu dovedește intenția autorului și neglijează legăturile cu Vechiul Testament. Într-un articol ulterior, Sandnes spune că MacDonald își împinge argumentul prea departe.
M. David Litwa, în How the Gospels Became History (Yale, 2019), îi reproșează că ia drept dovadă atât asemănările, cât și deosebirile. Litwa observă și că MacDonald își aplică inconsecvent propriile criterii. Exemplul lui este umblarea pe apă, comparată cu zborul Atenei și al lui Hermes deasupra mării.
Adam Winn folosește chiar metoda lui MacDonald în Mark and the Elijah-Elisha Narrative (2010). Concluzia lui e că dovezile pentru Homer sunt cel mult sugestive și că nu există niciun exemplu clar în care Marcu să-l interpreteze pe Homer.
Robert Rabel găsește unele paralele convingătoare, dar crede că MacDonald exagerează analiza. Rabel prinde și o contradicție în carte: în primul capitol, MacDonald scrie că Marcu își ascunde datoria față de Homer, iar în ultimul, că voia ca cititorii să o recunoască. Pe partea apologetică, J. P. Holding (Christian Research Journal, 2001) îi reproșează lui MacDonald că descrie el însuși scenele, ca să le facă să sune cât mai asemănător.
Cea mai serioasă obiecție vine din Vechiul Testament, pe care Marcu îl citează deschis încă din primele versete (Marcu 1:2–3). Pentru furtună, criticii trimit la Iona, care doarme în corabie pe furtună (Iona 1:5). Pentru hrănire, trimit la Elisei, care hrănește o sută de oameni cu douăzeci de pâini, după care mai rămân resturi (2 Regi 4:42–44 la Cornilescu, 4 Regi în Biblia Ortodoxă). Grupurile de câte o sută și cincizeci amintesc de Moise, care împarte poporul în grupuri de câte o mie, o sută, cincizeci și zece (Exod 18:25). Iar pentru umblarea pe apă, criticii citează Iov 9:8, unde Dumnezeu umblă pe înălțimile mării.
Uitați-vă însă ce propun criticii în locul lui Homer. Sandnes îi reproșează lui MacDonald tocmai că ignoră Vechiul Testament. Winn a scris o carte întreagă despre felul în care Marcu ar fi folosit poveștile lui Ilie și Elisei. Disputa e despre sursă: Homer sau Vechiul Testament. În ambele variante, Marcu își construiește scenele după texte mai vechi.
Ce problemă ridică toate acestea pentru caracterul istoric al Evangheliei?
Marcu nu este singurul evanghelist care povestește înmormântarea. Matei, Luca și Ioan au și ei episodul, cu diferențe. Merită întrebat dacă avem patru mărturii independente sau o singură poveste, preluată și rescrisă.
Cei mai mulți cercetători acceptă că Matei și Luca l-au avut în față pe Marcu când și-au scris Evangheliile. Relația lui Ioan cu primele trei Evanghelii e disputată. Iar Iosif din Arimateea se schimbă de la o Evanghelie la alta:
| Evanghelia | Cine e Iosif | Ce apare în plus |
|---|---|---|
| Marcu 15:43–46 | Un sfetnic cu vază, care aștepta Împărăția lui Dumnezeu | — |
| Matei 27:57–60 | Un om bogat, ucenic al lui Isus | Mormântul e al lui Iosif și e nou. |
| Luca 23:50–53 | Un om bun și drept, care nu fusese de acord cu hotărârea Sinedriului | În mormânt nu mai fusese pus nimeni. |
| Ioan 19:38–42 | Un ucenic pe ascuns, de frica iudeilor | Vine cu Nicodim, care aduce vreo sută de litre de smirnă și aloe, cam 33 de kilograme. |
Pentru Matei și Luca, deci, nu avem trei mărturii independente despre Iosif. Avem una, a lui Marcu, pe care ceilalți doi o preiau și o îmbogățesc. Ioan rămâne un caz deschis.
Problema nu vine doar de la Homer. Bart Ehrman ajunge la o îndoială asemănătoare pe alt drum, fără Homer. În How Jesus Became God (2014), Ehrman susține că Isus probabil nu a fost îngropat de Iosif din Arimateea în ziua morții. Argumentele lui sunt istorice: romanii lăsau de obicei răstigniții pe cruce, pradă păsărilor și câinilor, iar apoi îi aruncau în gropi comune. Ehrman mai observă că Pavel, în crezul din 1 Corinteni 15:3–4, spune doar că Isus „a fost îngropat”, fără să pomenească de Iosif.
Craig Evans i-a răspuns în volumul How God Became Jesus. Evans spune că evreii țineau mult la îngroparea morților înainte de apus. Îl citează și pe Iosif Flavius, care scrie că iudeii îi coborau pe cei răstigniți și îi îngropau înainte de apusul soarelui (Războiul iudeilor 4.317). Disputa dintre ei nu s-a închis.
Nu știm dacă Marcu l-a imitat intenționat pe Homer. Știm însă că autorul Evangheliei scrie într-o lume în care poveștile lui Homer erau cunoscute și studiate. Știm că există asemănări literare, unele mai puternice decât altele. Și știm că Marcu folosește texte mult mai vechi pentru a construi povestea lui Isus.
Pentru credincios, toate acestea pot fi expresia inspirației divine. Pentru cititorul sceptic, apare o întrebare incomodă: dacă autorul a construit povestea folosind literatura și tradițiile existente, cât din ceea ce citim este istorie?
Iar dacă povestea lui Isus seamănă cu poveștile unor eroi care au trăit în literatură cu secole înaintea lui, poate că merită să verificăm și celelalte episoade.
Citește singur: Marcu 15 și Iliada, cântul 10, 13 sau 24. Nu te lăsa manipulat și aruncă o privire în noul meu roman UN ATEU ÎN RAI.
Bibliografie
- Dennis R. MacDonald, The Homeric Epics and the Gospel of Mark, 2000
- Dennis R. MacDonald, Mythologizing Jesus, 2015
- Karl Olav Sandnes, „Imitatio Homeri? An Appraisal of Dennis R. MacDonald’s ‘Mimesis Criticism’”, Journal of Biblical Literature 124/4, 2005
- Karl Olav Sandnes, The Challenge of Homer: School, Pagan Poets and Early Christianity, 2009
- Margaret M. Mitchell, „Homer in the New Testament?”, The Journal of Religion 83, 2003
- Robert Rabel, recenzie la The Homeric Epics and the Gospel of Mark, Bryn Mawr Classical Review 2000.09.16, 2000
- Adam Winn, Mark and the Elijah-Elisha Narrative, 2010
- M. David Litwa, How the Gospels Became History, 2019
- J. P. Holding, „The Imitation Sensation”, Christian Research Journal 24/2, 2001
- Bart D. Ehrman, How Jesus Became God, 2014
- Craig A. Evans, „Getting the Burial Traditions and Evidences Right”, în How God Became Jesus, 2014
- Iosif Flavius, Războiul iudeilor, cartea 4
- Igor Bergler, Minciuna lui Michelangelo (roman)
- Homer, Iliada, cântul 24; Odiseea, cânturile 3, 4, 9, 10, 11, 12, 19
- Biblia, traducerea Dumitru Cornilescu
Pagini online
- Yale University Press: The Homeric Epics and the Gospel of Mark
- Robert Rabel, recenzie, Bryn Mawr Classical Review
- Dennis MacDonald, Wikipedia (receptarea și criticii)
- Sandnes, Imitatio Homeri?, JBL 2005
- Sandnes, A Respectable Gospel
- J. P. Holding, The Imitation Sensation
- Mimesis criticism, Wikipedia
- Plagiat și Marțial, Classical Wisdom
- Paralelele lui MacDonald pe scene, Vridar
- Bart Ehrman despre înmormântarea lui Isus și răspunsul lui Craig Evans
- Bart Ehrman: gropi comune pentru condamnați
- Igor Bergler, Minciuna lui Michelangelo, recenzie pe Comentator
- Odiseea 3, traducere engleză
- Marcu 15:43, Cornilescu
