CAPITOLUL 3 – Lucrarea Sfântului Duh
Îngerul Gabriel, acest tânăr trimis al lui Iehova, pe care l-am văzut mai devreme în Tabernacol, era un băiat foarte descurcăreț.
Gabriel, dacă ar fi să ne luăm după cărţile sfinte, era specializat în uimirea oamenilor, pe care-i anunța că urmează să aibă plozi.
L-am văzut în exerciţiul funcţiunii când cu naşterea lui Ioan — și o să-l mai vedem făcând același lucru… unde?
În casa unei verişoare a Elisabetei.
Elisabeta avea o verişoară pe nume Maria, care locuia în Nazaret, un sat obscur din Galileea.
Maria era tânără, oacheşă şi frumoasă — s-o mănânci, nu alta. O bucăţică bună pentru un rege.
Pe atunci, nu exista nimeni altcineva pe post de rege în Iudeea în afară de Irod, care, ca să fim sinceri, nu era un rege adevărat în ochii evreilor. Era un monarh impus de romani, adică un uzurpator.
De rege legitim, nici urmă.
Dar casta regală a lui David număra totuși câțiva descendenţi, printre care şi un tâmplar cu numele predestinat Iosif.
Aşadar, Maria, bucăţică potrivită pentru un rege, se logodise cu Iosif, urmaşul lui David.
Tatăl şi mama tinerei, Ioachim şi Ana, o dedicaseră Domnului — adică o puseseră, de mică, să promită solemn, în plin Templu, că nu se va mărita niciodată și va lucra exclusiv pentru preoți.
Dar într-o bună zi, Ioachim şi Ana se răzgândiră.
Evanghelia uită să ne spună de ce, dar își logodiră fata cu tâmplarul Iosif.
Poate că-i datorau acestuia o sumă prea mare și, viclean cum era, Iosif le-o ceruse pe fată ca plată.
Uneori, se practică asemenea aranjamente.
Pe scurt, se șterse cu buretele jurământul anterior și logodna fu celebrată chiar în Templul unde Maria făcuse jurământul de virginitate.
De-a lungul secolelor, ca și azi, preoţii au avut un dezvoltat simţ al afacerii.
Li se promisese brunețica drept slujnică, dar în schimbul câtorva sute de arginţi căzură de acord să binecuvânteze logodna cu tâmplarul — la fel cum ar fi binecuvântat și pe cea a vânzătorului din colț.
Maria era singura care avea de pierdut.
Iosif nu era tocmai la prima tinerețe: avea o barbă mare, stufoasă, puţin păr în cap și un aer cam ursuz.
Un asemenea logodnic nu anunța un viitor prea vesel.
Când i se vorbi prima oară de el, Maria se strâmbă și spuse:
– „La naiba! Şi cum rămâne cu jurământul meu de virginitate?”
Din fericire pentru el, Iosif era un fin diplomat.
Arboră un surâs inefabil, își trecu degetele prin puţinul păr și zise cu degajare:
– „Oh, dacă asta te îngrijorează, domnişoară, te pot linişti uşor. Presupun că-ţi închipui că de-asta vreau să mă însor. Te înșeli. Mie nu-mi pasă de lucrurile astea.
Sunt îngrozitor de plictisit.
N-am pe nimeni care să-mi ţină companie. Am avut un papagal, dar mi-a murit săptămâna trecută.
Uită-te la pantalonii mei: îmi cos singur nasturii și sunt jalnici.
Vreau o nevastă doar ca să am o friptură bine făcută şi haine îngrijite. Așa înțeleg eu căsătoria.”
Cuvintele fuseseră atât de blânde încât mamei Ana îi dădură lacrimile.
Se întoarse spre fiică și-i șopti:
– „Ei, hai, nu fi aşa scorţoasă, prostuţo! Tatăl tău și cu mine vrem să te mărităm și, întrucât ne datorezi supunere, ar fi mai bine să ne asculți.
N-avem bani ca tu să-ţi ţii jurământul. Leviţii cer o contribuţie mare ca trusou, în timp ce Iosif te ia fără zestre. Haide, hotărăşte-te, neghioabo – nu mai găsești tu un soţ aşa de bun.”
Maria își plecă ochii și spuse încet:
– „Bine, mamă, accept. Dar n-o să mă răzgândesc în privința condițiilor impuse de mine.”
Iosif se înclină și replică:
– „Domnişoară, îmi faci o mare onoare.”
Și așa deveni fiica lui Ioachim logodnica urmaşului lui David.
Până în ziua nunţii, Maria rămase în casa părinţilor, îngrijind gospodăria, în timp ce aceştia lucrau la casele patronilor lor.
Ei bine, într-o minunată dimineaţă de martie, chiar la sosirea primăverii, când Maria se afla singură în cameră, un tânăr frumos şi arătos intră pe neaşteptate.
Bruna copilă îşi ridică ochii şi rămase uimită — dar nu speriată. Tânărul zâmbi dulce şi spuse:
– „Te salut, Maria. Oh! Eşti cu adevărat plină de graţie. Se vede că Domnul e cu tine, El, autorul a tot ce e încântător.
Ești privilegiată între femei; copilul ce se va naște din tine va fi de o mie de ori binecuvântat.”
Maria era din ce în ce mai uimită și totodată încântată.
Niciodată nu mai auzise o voce atât de melodioasă. Ce diferenţă faţă de glasul spart al bătrânului logodnic!
Dar cel mai tare o mira vorba despre copilul care se va naște din ea.
Îi răspunse tânărului (și aici, nota bene, preiau textual Evanghelia după Luca 1:34):
„Cum s-ar putea una ca asta, din moment ce eu nu am cunoscut niciun bărbat?”
Naivitatea ei îl copleși pe tânăr.
– „N-ai nicio grijă, o, grațioasă Maria. Acesta e un detaliu nesemnificativ. Numele meu este Gabriel și sunt înger. Lasă harul Preaînaltului să te acopere și vei vedea.
Îţi spun, drăguţa mea, vei avea un copil şi-l vei boteza Iisus, iar lumea îi va spune Fiul lui Dumnezeu.”
Din acel moment, tânăra Maria fu convinsă.
– „Sunt la dispoziția ta”, zise ea. „Să mi se facă precum spui.”
„Ce s-a întâmplat atunci în casa din Nazaret?”, se întreabă mai târziu Monseniorul Dupanloup, care și el a scris „Viaţa lui Isus”.
Și episcopul adaugă:
„În acel moment, Cuvântul se făcu trup.”
Gata făcut Cuvântul!
Odată misiunea încheiată, îngerul Gabriel dădu din aripi şi dispăru, ca de obicei, prin tavan.
Fecioara fusese fecundată; operațiunea Sfântului Duh reușise pe deplin.
În această privinţă, îmi permit o întrebare simplă către vechiul meu prieten, Sfântul Părinte, Papa:
De ce evangheliile îl numesc pe Iisus Hristos când „Fiul lui Dumnezeu”, când „Fiul Omului”?
La naiba, „Fiul Omului” și „Fiul lui Dumnezeu” nu înseamnă acelaşi lucru!
Mai ales că Gabriel în ebraică înseamnă ad litteram „Omul lui Dumnezeu”.
Sfinte Părinte, n-ai vrea să ne explici toate astea la următorul conciliu?
Căci, dacă unii credincioşi ar începe să-și imagineze că evangheliştii, numindu-l pe Hristos „Fiul Omului” şi „Fiul lui Dumnezeu”, voiau să spună că era fiul Omului lui Dumnezeu… asta ar risca să aducă o nouă erezie.
În orice caz, Preasfinte Părinte, să nu crezi că fac această observaţie doar în numele meu.
Ca bun credincios până în măduva oaselor, îl exclud pe îngerul Gabriel din lucrarea Sfântului Duh.
De departe prefer să cred – și încă cu tărie – că porumbelul s-a achitat singur de această sarcină.
Este infinit mai amuzant.
