O poveste personală despre epigenetică și moștenirea anxietății
Când intri într-o biserică și miroși tămâia, e posibil să simți un fior subtil pe șira spinării. Pentru unii, senzația e plăcută, asociată cu ritualul și liniștea. Pentru alții, e încărcată de vinovăție, frică și amintirea predicilor despre păcat și iad. Eu fac parte din a doua categorie.
Am crescut mergând zilnic la biserică. Am devenit foarte repede ministrant. După seminarul teologic am intrat la mănăstire. Am ascultat de la vârsta de 6 ani ore întregi de predici despre pocăință, iad și focul veșnic. Și nu doar că eram spectator – eram parte din ritual. Eu pregăteam tămâia, aprindeam cărbunii, pregăteam cădelnița. Poate că am luat o „supradoză” de fum sacru. Așa că pentru mine, mirosul de tămâie nu e niciodată neutru: e un amestec intens de liniște și frică. Amândouă sentimentele deodată. Ca și cum ai vrea să mergi înainte și înapoi în același timp.
Experimentul cu șoarecii și parfumul de cireșe
În 2013, un studiu publicat în Nature Neuroscience a atras atenția lumii științifice. Cercetătorii Brian Dias și Kerry Ressler au expus șoareci la un miros de flori de cireș (substanța acetofenon). De fiecare dată când simțeau acest miros, animalele primeau un mic șoc electric. Rezultatul a fost previzibil: șoarecii au învățat să se teamă de acel miros.
Partea surprinzătoare a venit mai târziu: urmașii acestor șoareci – care nu fuseseră expuși niciodată la șocuri sau la mirosul de cireș – au prezentat aceeași reacție de frică. Ba chiar și „nepoții” lor au manifestat reacții similare. Cu alte cuvinte, experiența părinților a fost transmisă biologic, prin mecanisme epigenetice.
Epigenetica: cum moștenim mai mult decât gene
Epigenetica este știința care studiază modul în care experiențele de viață, mediul sau stresul pot influența expresia genelor. Nu îți schimbă ADN-ul, dar lasă „semne” chimice care pot fi transmise mai departe. Astfel, fricile, traumele sau chiar adaptările la mediu pot deveni o moștenire involuntară.
În cazul experimentului cu șoarecii, epigenetica a arătat că frica nu este doar învățată prin educație, ci poate fi înscrisă în biologia noastră. Dar ce se întâmplă când această transmisie biologică se întâlnește cu una culturală?
Memele culturale: când ideile se comportă ca genele
Richard Dawkins a introdus în 1976 conceptul de „memă culturală” – ideea că informațiile culturale se replică și evoluează asemenea genelor biologice. O memă este orice unitate de informație care se transmite de la o minte la alta: un cântec, o credință, un ritual, o frică.
„Frica de iad” este una dintre cele mai persistente meme din istoria umanității. De ce a supraviețuit atât de bine? Pentru că folosește multiple canale de transmisie:
- Senzorial: mirosul tămâiei, sunetul clopotelor, imaginile religioase
- Narativ: predicile, poveștile despre păcat și pedeapsă
- Ritual: participarea activă care întărește memoria corporală
- Social: presiunea comunității și validarea colectivă a fricii
Tămâie, lumânări și dublul mecanism de transmisie
Când am aflat de experimentul cu șoarecii, mi-am zis: „Aha, deci nu doar cultura și predicile au lucrat în mine, ci și biologia.” Mă întreb dacă nu cumva reacția mea la tămâie e dublată de o memorie mai veche, transmisă pe două fronturi: cultural și epigenetic.
De mii de ani, ritualurile religioase au folosit simboluri senzoriale puternice. Un copil care respiră constant acel fum, asociat cu discursuri despre vină și pedeapsă, nu doar învață o idee despre iad – dezvoltă reacții emoționale intense care s-ar putea înscrie în biologie. Mema culturală și urmele epigenetice se întăresc reciproc, creând o transmisie dublă: prin minte și prin corp.
Sunt exemplul viu al acestui mecanism. Și cine știe – poate acele reacții au rămas înscrise nu doar în memoria mea, ci și în cea a celulelor. Bine că nu am copii să le transmit mai departe. 😉
Frica de iad: o memă adaptată perfect pentru supraviețuire
„Frica de iad” nu e o memă oarecare. E una care s-a adaptat de-a lungul secolelor pentru a deveni aproape indestructibilă:
- E emoțională: nu doar informează, ci și înspăimântă
- E nefalsificabilă: nu poți dovedi că iadul nu există ( pentru creștini: caută povara demonstrației )
- E autoîntărită: cu cât te temi mai mult, cu atât „dovedești” că e reală
- E transmisibilă prin participare: nu doar auzi despre iad, ci îl simți prin ritual
Pentru unii, tămâia devine liniștitoare. Pentru mine, de multe ori, a fost și a rămas apăsătoare. În loc de o moștenire materială, am primit o moștenire hibridă: o memă culturală dublată de posibile urme epigenetice – frica de a greși, de a nu fi suficient de „curat”, de a arde în flăcările veșnice, retincența față de sexualitate, sentimente negative (tristețe, vinovăție, umilința, nevrednicia etc.).
Deprogramarea: când poți rescrie atât memele, cât și urmele biologice
Poate că înțelegerea acestor mecanisme duble ne poate ajuta să le privim cu mai multă detașare. Cercetările recente arată că modificările epigenetice nu sunt neapărat permanente – pot fi reversibile prin terapie, meditație sau schimbarea mediului. Similar, memele culturale toxice pot fi „rescrise” prin conștientizare și practică.
Eu încerc să-mi spun: nu e doar frica mea, e și un ecou al strămoșilor mei, înscris undeva în mine – atât în memorie, cât și, posibil, în celule. Dar odată ce înțeleg mecanismele, pot alege să le transform. Și uite că am atins de ceva timp această etapă. Prin conștientizarea activă cu privire la aceste mecanisme am ales să studiez mai intens fenomenul religiei și al credinței. Așa s-a născut și dorința mea de a da mai departe și altora aceste instrumente pentru a combate frica nejustificată în relație cu prietenul imaginar. Rezultatul? Tocmai de aceea ai și ajuns pe pagina mea.
Și acum?
Data viitoare când simt mirosul de tămâie și mi se face pielea de gaină, mă întreb: este teama mea autentică? Sau sunt doar urmele unei povești mult mai vechi, transmise prin două canale – cultural și biologic – pe care pot alege să le rescriu? Și de data asta răspunsul îmi dă un zâmbet pe buze.
Poate că adevărata libertate nu vine din negarea moștenirii, ci din recunoașterea ei și decizia conștientă de a o transforma. Nu pot schimba ce am primit, dar pot alege ce transmit mai departe – chiar dacă nu am copii, influențez prin cuvinte, prin exemplu, prin felul în care aleg să trăiesc cu această moștenire dublă.
Mema „fricii de iad” a supraviețuit mii de ani. Poate e timpul să evolueze în ceva mai blând… și să dispară încet, încet. Ca fumul de tămâie.
Studiul cu șoareci: Dias, B. G., & Ressler, K. J. (2013). Parental olfactory experience influences behavior and neural structure in subsequent generations. Nature Neuroscience.
Aștept părerea ta pe Facebook sau TikTok
@bibliapentrusceptici De ce mirosul de tămâie ne dă fiori? 🤔 Nu e magie, nu sunt strămoșii… ci un mix de epigenetică, frici moștenite și marketing emoțional care merge de mii de ani. Tu ce simți când intri într-o biserică și se ridică fumul de tămâie? Teamă de păcat sau doar că ai uitat să cumperi lapte? 🥛🔥 Scrie în comentarii 👇 #TeamPace sau #TeamFrică #romania #satiraromaneasca #bisericaortodoxa ♬ Mysterious and Sad – Beats by Lucky
