La câteva zile după această fugă aeriană, porumbelul voiajor, care este a treia persoană a Trinității, se metamorfoză în limbi de foc și gâdilă cu atingeri fierbinți cefele apostolilor și ale discipolilor reuniți în cenaclu.
În memoria acestei operațiuni, Biserica a instituit o sărbătoare zisă Penticosta, de la cuvântul grecesc Pentekoste, care înseamnă a 50-a zi [n.tr.: Este vorba despre sărbătoarea Rusaliilor, sau a Pogorârii Sfântului Duh]. Această coborâre a porumbelului, redus la starea de flăcări, a fost stabilită conform legendei, în a 50-a zi după cea a Învierii, care este plasată, după cum toată lumea știe, în duminica Paștelui.
În realitate, creștinismul, trecând în calendarul lui această sărbătoare penticostală, a imitat pur și simplu, cu servilism, iudaismul. Mai mult, acest plagiat este printre cele mai stângace; căci evreii au avut și au încă Penticosta lor, în onoarea darului pe care Iehova l-a făcut, prin Decalogul lui, marelui magician Moise, pe muntele Sinai, exact în a 50-a zi după ieșirea din Egipt, conform Bibliei, iar Paștele evreiesc comemorează data precisă a acestei ieșiri.
Or, evreii, care dintotdeauna au luat peste tot premiul întâi la calcule, nu s-au înșelat în fixarea sărbătoririi Decalogului lor: la origine, aceasta se numea „sărbătoarea celor șapte săptămâni”, iar numele de Penticostă s-a impus mai târziu, atunci când Palestina, fiind invadată de Alexandru cel Mare, a devenit parte a regatului grecesc al Siriei, sub seleucizi, epocă în care limba greacă începuse să se răspândească în teritoriul ocupat de triburile lui Israel.
Din acest motiv, oricare ar fi ziua în care cade Paștele evreilor, Penticosta calendarului lor se celebrează în a 50-a zi după el, cu o perfectă precizie, deoarece numele acestei sărbători înseamnă literalmente „a 50-a zi”. În prezent, de exemplu, dacă paștele izraelit cade într-o marți, Penticosta evreiască are loc nu într-a șaptea zi de marți, ci a doua zi, adică în a opta zi de miercuri, când se împlinesc cele 50 de zile matematic socotite.
În Biserica lui Iisus Hristos nu se întâmplă același lucru. Aritmetica creștină, care admite că 3×1=1 a decretat, de asemenea, că 7×7=50. Adică Mântuitorul a înviat în duminica Paștelui, iar porumbelul sub formă de flăcări a gâdilat cefele apostolice în a șaptea duminică următoare [n.tr.: Duminica Mare, în tradiția noastră populară], adică la 49 de zile după așa-zisa înviere; dar această a 49-a zi este de fapt a 50-a, adică Penticosta.
Acestea fiind spuse, e bine de știut că, atunci când Sfântul Duh i-a vizitat în cenaclul din Ierusalim, apostolii și discipolii erau, conform povestirii sfinte, în număr de 120. Maria, mama lui Iisus, era și ea acolo. L-o fi recunoscut ea pe fostul ei amant, porumbelul? Chestiunea ar merita dezbătută de un conciliu. Și pentru că, în definitiv, nu s-a specificat niciodată clar ce formă luase divinul Paraclet atunci când a fecundat-o pe fata lui Ioachim [n.tr.: Paraclet = termen religios, însemnând apărător, mângâietor, sfătuitor, instructor… imaginat cel mai adesea ca un porumbel; Paracletul trimis de Isus discipolilor săi înseamnă tot ceea ce Isus a reprezentat pentru ei cât timp au fost împreună]. Dacă, de exemplu, cineva ar obiecta că această formă n-ar fi fost una incandescentă, ci mai degrabă una de porumbel, i-am putea răspunde că Jupiter, pentru a o seduce pe frumoasa Egina, fiica lui Asopus, s-a transformat într-o jerbă de flăcări și, sub această formă de foc, a știut perfect cum să-i confecționeze un copil, care a fost numit Eacus, și care a devenit un judecător celebru, personaj cel puțin tot atât de istoric ca și Iisus Hristos.
E adevărat că un comentator îndârjit ar răspunde că zeii din Olimp aveau o putere și mai mare decât cei trei zei (într-unul singur) din Paradis. Aceștia nu s-au putut dispensa de femeie pentru a fabrica un Mesia, care era unul dintre ei. Iunona, din contră, a fost atât de isteață, încât l-a conceput pe domnul Marte fără a avea nevoie să recurgă la vreun mascul; și atunci, Jupiter, rănit în amorul propriu, a întrecut-o pe zeiță, soția lui, făcându-și singur o fată, pe Minerva, cu divina lui devlă pe post de pântece pe timpul sarcinii, iscusitul Vulcan rezolvând nașterea printr-o lovitură de secure dată în occiput.
Mesia al creștinilor s-a născut din susnumita Maria care, fiindu-i mamă, a rămas fecioară; iar preoții, foarte mândri de această ispravă, zic: „Iată dovada puterii extraordinare a triplei noastre divinități! Ca miracol, există ceva mai senzațional?”. Și încă cum! le răspundem noi. În mitologia scandinavă, zeul Heimdall, cel a cărui vedere este atât de pătrunzătoare, încât distinge obiecte aflate la sute de mii de leghe depărtare, și al cărui auz este atât de fin, încât aude iarba răsărind din pământ și lâna crescând pe spatele oilor, zeul Heimdall, al cărui tată este zeul Odin, s-a născut nu dintr-o mamă fată mare, ci din nouă mame virgine, cele nouă fete ale uriașului Geirrewdour. Când cei trei zei (într-unul singur) ai creștinismului vor fi capabili de un miracol de o asemenea forță, atunci preoții vor avea dreptul să vorbească. Până atunci, vom fi obligați să le repetăm că diversele mitologii păgâne, oricât de fantastice ar fi, au asupra mitologiei creștine avantajul de a nu fi, nici măcar una, o țesătură de contradicții. Religia scandinavă n-a avut ca evangheliști un Matei, un Marcu, un Luca și un Ioan, care, în punctele importante, să povestească fiecare într-un mod diferit istoria lui Heimdall.
Dar să revenim la Penticosta noastră. Imediat ce fură gâdilați de limba de foc, cei 120 de apostoli și discipoli începură să vorbească niște limbi străine pe care nu le învățaseră niciodată. În acea vreme, spune textul sacru, printre evreii răspândiți pe toată fața pământului, mulți veniseră la Ierusalim pentru a asista la sărbătoarea Decalogului. Aceștia vorbeau, nici mai mult, nici mai puțin de 15 dialecte diferite. Erau parți, mezi, elamiți, oameni din Mesopotamia, Iudeea, Cappadocia, Pont, Asia proconsulară, Frigia, Pamphylia, Egipt, Cirenaica libiană… în sfârșit, latini, cretani și arabi.
Aceștia urcară în număr mare la cenaclu, atrași de zgomotul care tocmai se produsese la intrarea Paracletului. Și se omite să ni se spună că pereții acestei sufragerii euharistice s-au lărgit, în așa fel, încât să cuprindă miile de curioși. Atunci, în fața mulțimii, cei 120 de primi creștini vorbiră toate limbile.
În ciuda confuziei care credem că s-a produs, și care amintește într-un fel de cea din Turnul Babel, Sfânta Scriptură ne asigură că reprezentanții celor 15 naționalități își distingeau fiecare limba lor specifică în mijlocul acestui amestec aiuritor; și, ceea ce este cu atât mai surprinzător, ei știau, fără ca cineva să le spună, că apostolii și discipolii erau toți galileni.
De fapt, textul sacru ne informează că acești vizitatori neașteptați strigau: „Acești oameni, care vorbesc în felul acesta, nu sunt ei oare toți din Galileea? Și-atunci cum se face că-i auzim vorbind fiecare în limba noastră?”. Autorul oficial nu explică această bizară observație care, de altfel, este inexplicabilă. Pe lângă aceasta, în acest tumult, cum putea fiecare să știe că erau acolo oameni din 15 țări diferite? Cum puteau mezii să știe că se vorbea egipteana și cretana? Iar arabii, că se vorbea greaca și latina?
Dar asta nu-i tot. La cele de mai sus – tot după spusele textului sacru – unii îi luară în râs pe apostoli și pe discipoli, care vorbeau toți odată, și spuseră că erau „beți, pentru că băuseră prea mult vin nou”. Petru, ofensat, ceru să se facă liniște, se făcu, și răspunse la acest reproș de beție ținând el însuși un discurs tare frumos, așa de frumos, încât 3.000 de persoane se convertiră pe loc. Or, ca să se fi convertit datorită unui discurs, ar fi trebuit ca miile de ascultători să-l fi înțeles și, prin urmare, ca Petru să fi vorbit în același timp 15 limbi diferite.
Aceasta este Penticosta, care este epilogul Înălțării, plecarea definitivă a domnului Iisus. Restul aparține „Vieților Sfinților”, care nu intră în cadrul acestei lucrări.
Cât despre „Viața lui Iisus”, pe care iată, am terminat-o, ea merită în sfârșit să scoatem în evidență, în această concluzie, tupeul fenomenal pe care-l au preoții atunci când ne învață solemn că omul-dumnezeu al lor nu numai că este fiul lui însuși, fiind în același timp inseparabil de porumbelul arzător, dar mai este și un personaj cât se poate de istoric. Această legendă, fabricată cu îndrăzneală mult mai târziu, ei o pretind a fi de o autenticitate care surclasează „Comentariile lui Cezar”, deoarece, în istoria mitului lor, ei au amestecat câteva personaje care au existat în realitate în epoca atribuită faptelor și gesturilor pseudo-crucificatului. Dar tocmai ceea ce este stabilit de istoria romană și cea evreiască pe tema acestor personaje reale dovedește clar impostura fabricanților evangheliilor.
Să-l luăm, de exemplu pe procuratorul Ponțiu Pilat; istoria lui adevărată a fost scrisă de contemporanii lui, iar actele sale au fost menționate de istoricii vremii. Se știe că a fost cavaler roman, că a intrat în serviciu la Ierusalim ca al 6-lea procurator și succesor al lui Valerius Gratus, în anul al 11-lea al domniei lui Tiberiu (anul 25 al erei creștine) și că, șapte ani mai târziu, a reprimat cu o severitate nemiloasă, chiar crudă, o răscoală religioasă care izbucnise în Galileea. Apoi, doi ani mai târziu, adică în anul care a urmat celui în care se pretinde că ar fi fost crucificat Iisus, a mai avut loc o răscoală foarte violentă, ale cărei detalii sunt cunoscute: pentru a construi un apeduct, Pilat băgase mâna în trezoreria Templului, fiind acuzat în același timp de abuz de putere și corupție.
După un timp, locuitorii din Samaria, exploatați la sânge de către acest administrator rapace, au făcut o plângere guvernatorului Siriei, Lucius Vitellius, care era superiorul ierarhic al lui Ponțiu Pilat, simplu procurator, care nu purta și nu purtase niciodată titlul de guvernator pe care Evanghelia i-l atribuie în mod constant.
[n.a.: Nu este decât o mică eroare de detaliu, vor spune partizanii Evangheliei. În mod cert, nu, vom răspunde noi. În documentele autentice nu pot fi comise erori de felul acesta, mai ales când ni se afirmă că evangheliștii, departe de a fi niște ignoranți, susceptibili a confunda un procurator cu un guvernator, au primit, prin limbile de foc ale Penticostei, știința cea mai înaltă. Să presupunem că unul dintre contemporanii noștri publică o broșură anecdotică despre apărarea Belfortului în timpul războiului franco-german din anii 1870-1871 și că el se prezintă ca numărându-se printre cei asediați, că povestește fapte neștiute de public până atunci și că, de fiecare dată când vorbește despre colonelul Denfert-Rochereau, comandantul din acel timp, îl numește generalul Denfert-Rochereau. Această eroare grosolană privind gradul șefului militar din Belfort n-ar fi oare de-ajuns pentru a dovedi că documentul este apocrif și că autorul broșurii nu este decât un farsor nerușinat?].
Reclamațiile samaritenilor au fost admise de Vitellius, care a trimis un comisar al guvernului său, pe nume Marullus, pentru a face o anchetă la Ierusalim, iar Pilat, care nu era nici pe departe guvernatorul omnipotent imaginat de Evanghelie, a trebuit să se prezinte în fața deținătorului puterii, șeful său, Vitellius, singurul guvernator în acel ținut. Raportul lui Marullus i-a fost defavorabil lui Pilat, consecința fiind că procuratorul Iudeei a fost obligat să meargă la Roma, pentru a se justifica în fața lui Tiberiu. Tiberiu a murit înainte de a ajunge el în Italia (anul 37), iar Pilat a trebuit să răspundă în fața lui Caligula. Destituit de împărat, el n-a mai revenit la Ierusalim, unde a fost înlocuit de Marullus. Dacă marele proces al lui Iisus Hristos a existat cu adevărat, cum de nu găsim nici cea mai mică urmă a acestuia la istoricii care, vorbind de Pilat, relatează această mică afacere a apeductului și a celor două revolte care, totuși, n-au avut nicio urmare, neantrenând crearea niciunei secte?
Cât despre Irod din timpul patimilor, el figurează în legenda creștină ca urmare a unei erori pe care un autor inspirat de un dumnezeu al științei și al adevărului n-ar fi putut să o comită. Mai întâi că trei evangheliști din patru ignoră total acest incident (totuși, de o importanță enormă în proces) al dublei trimiteri a acuzatului, Pilat trimițându-l sub jurisdicția lui Irod, iar acesta îmbrăcându-l în roba albă a alienaților și trimițându-l înapoi, ca nebun, la Pilat.
Luca este singurul care cunoaște acest incident capital (cap. XXIII, vers. 6-12). Matei, Marcu și Ioan nu numai că nu suflă o vorbă despre asta, dar mai și spun în mod expres că Pilat, după ce l-a interogat pe Iisus, l-a pus alături de Barabas, a pus să fie biciuit și încoronat în derâdere și l-a dat pe mâna evreilor, pentru a fi crucificat pe răspunderea lor. Această plimbare de la Pilat la Irod este deci o invenție personală a impostorului care a semnat Luca.
Or, acest Luca e prins cu mâța-n sac tocmai pentru că și l-a imaginat pe Irod în palatul lui, în mijlocul gărzilor, la Ierusalim. În realitate, Irod cel Mare, care a fost regele Iudeei, Irod, căruia Evanghelia îi atribuie faimosul masacru al celor 20.000 de prunci de sex masculin la Bethleem pentru a fi sigur că printre ei îl ucide și pe Mesia, Irod, care din punct de vedere istoric murise cu 4 ani înainte de data atribuită nașterii lui Hristos, acest Irod crud deci, i-a avut ca succesori pe cei trei fii ai lui, care și-au împărțit Palestina cu permisiunea împăratului roman: Archelaus i-a succedat ca rege în Iudeea, plus Samaria și Idumeea; Filip, ca tetrarh în Batania, Trachonitis și Gaulanitis; Irod-Antipa, ca tetrarh al Galileei și Pereei.
Archelaus n-a domnit decât 9 ani; pe baza plângerilor la adresa lui, Augustus l-a destituit, l-a trimis în exil la Viena (unde a și murit), i-a confiscat bunurile și i-a reunit statele sub guvernarea Siriei romane. Din acel moment, Iudeea a avut un procurator, iar izraeliții Iudeei și ai Samariei au rămas fără rege, fie el și străin de rasa lor.
Filip, primul soț al nepoatei sale, Irodiada, de care s-a despărțit pentru a i-o ceda fratelui său, Antipa, a domnit 37 de ani ca tetrarh și a murit fără urmași. Capitala tetrarhiei lui era Caesarea Philippi, astăzi Baniyas, mic oraș situat la izvoarele Iordanului. La moartea sa, Tiberius a alipit aceste state Siriei, așa cum Augustus le anexase pe cele ale lui Archelaus.
Irod-Antipa a domnit ca tetrarh până la moartea lui Tiberius, după care a fost deposedat de către Caligula, care l-a exilat la Lyon și l-a înlocuit cu nepotul lui, Irod-Agrippa. Acesta a mai primit și coroana, de altfel pur onorifică, a tuturor fostelor state ale lui Irod cel Mare.
Prin urmare, în problematica epocă a patimilor lui Hristos nu exista niciun Irod la Ierusalim; tronul lui Irod cel Mare, care fusese ocupat de fiul său, Archelaus, era gol de 27 de ani. Irod Antipa, tetrarh al Galileei, își avea palatul la Tiberiada, și nu la Ierusalim; iar noul Irod, care, odată cu coroana regală a Iudeei a fost și tetrarh al Galileei, Irod-Agrippa așadar, nu și-a reintegrat la Ierusalim palatul bunicului său, Irod I și al unchiului său Archelaus decât la 4 ani după pretinsa dramă a Calvarului. Astfel, sub nicio formă n-a putut fi retrimis Iisus, de către Pilat, la vreun Irod.
În sfârșit, cât despre cei doi mari preoți, Anna și Caiafa, care joacă un rol în legenda creștină, aceștia nu pot figura în ea, în mod serios, în nicio calitate, având în vedere că primul era mort de mult, iar al doilea n-a existat niciodată; ceea ce dovedește odată în plus că inventatorii celor patru evanghelii erau străini de Ierusalim și chiar ignoranți în ceea ce privește istoria sacerdoțiului evreiesc.
Înainte de toate și ca întotdeauna, lipsește acordul dintre cei patru glumeți:
- După Matei, Mesia, de îndată ce este prins în Grădina Măslinilor, este condus direct la Caiafa, de unde iese pentru a fi dus la Pilat, Matei ignorându-l total pe marele preot Anna.
- După Marcu, omul-dumnezeu arestat de gărzile Sanhedrinului este condus la marele preot, care, după ce-l interoghează și-l declară blasfemator, îl condamnă la moarte și-l dă pe mâna lui Pilat, Marcu nedându-i niciun nume acestui mare preot, nici Anna, nici Caiafa.
- După Luca (cap. III, vers. 2), Anna și Caiafa erau amândoi mari preoți în același timp, deși, la evrei, suveranitatea sacerdoțiului a fost întotdeauna exercitată de o singură persoană, indiferent de epocă; Luca comite această eroare în legătură cu predicile lui Ioan Botezătorul, după care, referindu-se la patimile lui Hristos, nu mai vorbește decât de un singur mare preot, pe care nici măcar nu-l numește.
- După Ioan, Mesia e luat din Grădina Măslinilor de soldații evrei și dus la Anna, în niciun caz mare preot în ochii acestui evanghelist, ci numai socrul marelui preot Caiafa; Anna dă ordin ca Iisus să fie legat fedeleș și-l trimite la Caiafa, care nici nu-l interoghează, nici nu-l condamnă, ci se mărginește pur și simplu să-l reexpedieze la Pilat, care, după Ioan, nu se spală deloc pe mâini (aceasta este numai versiunea lui Matei) ci dimpotrivă, îl judecă „la tribunalul său de la Gabbatha” și pronunță condamnarea finală, de teama de a nu fi denunțat el însuși lui Tiberiu Cezar.
Și acum, să opunem acestor patru legende contradictorii adevărul istoric, deoarece cronologia marilor preoți ai Ierusalimului a fost conservată de scriitorii contemporani ai primilor cezari. Istoricii, cel puțin, nu se contrazic, iar scrierile lor sunt bazate pe documentele oficiale ale epocii în care au trăit. Ananus, din care Evanghelia a făcut Anna în traducerile franțuzești, a fost numit mare preot în anul care a urmat înlăturării lui Archelaus și înlocuirii regelui Iudeei printr-un procurator, adică în anul 7 al erei comune [n.tr.: „era comună” sau „era noastră” = exprimarea anilor scurși de la presupusa dată a nașterii lui Hristos, fără a face însă referire la religie; are aceeași semnificație ca expresia „după Hristos”]. El era al 19-lea mare preot de la sacerdoțiul lui Iuda Macabeul și îl succeda pe marele preot Iisus, fiul lui Siah. De la anul 7 până la anul 18, suveranitatea pontificatului evreiesc a fost exercitată succesiv de către trei mari preoți: Ismael, fiul lui Phabi; Eleazar, fiul lui Ananus (decedat); Simion, fiul lui Camith. În anul 19, în această demnitate a fost numit Iosif, din familia lui Iaddus, și marele preot Iosif și-a păstrat funcția timp de 18 ani, până la moartea sa (anul 36) adică la 3 ani după pretinsa crucificare a lui Hristos, și l-a avut ca succesor pe Ionatas, din familia lui Ananus. Astfel, marele preot în funcție pe timpul lui Pilat se numea Iosif și nu Caiafa, și n-a existat nici măcar un Caiafa printre toți marii preoți, de la originea instituției și până la al 79-lea și ultimul, Phanaias, fiul lui Samuel, care a asistat la cucerirea Ierusalimului și la distrugerea Templului.
Că a existat în timpul lui Augustus și al lui Tiberius câte unul care s-a intitulat Mesia n-avem nicio îndoială; patriotismul evreiesc, mai ales în clasele inferioare ale societății, nu se împăca nici cu cucerirea romană, nici cu guvernarea exercitată de prinții hasmoneeni din dinastia lui Irod, care erau străini de rasa lor, originari din Idumeea, regiune vastă a Palestinei meridionale.
Au existat chiar mai mulți astfel de Mesia, fiecare afirmând că a fost trimis de Dumnezeu pe post de eliberator al națiunii oprimate și care avea misiunea de a da poporului lui Israel supremația prezi
să de profeți. Mesia Theudas mai ales a atras un număr destul de mare de concetățeni în al patrulea an al domniei împăratului Claudius (la 11 ani după presupusa moarte a lui Iisus), iar această
revoltă a fost reprimată de Cuspius Fadus.
Dar pe acesta l-a precedat un Mesia și mai important, galilean ca și Iisus, și care, fiind uns, a devenit astfel Hristos. Acesta se numea Iuda, și ridicarea la arme pe care a provocat-o a avut un mare răsunet, fiind considerabilă. Ea s-a produs la puțin timp după înlăturarea regelui evreu Archelaus,
adică la 6 ani după pretinsa naștere a lui Iisus. După spusele istoricilor, acest Iuda Galileanul exprima noi opinii religioase. Flavius Josephus îl numește „un mare sofist” și îl dă drept fondatorul unei secte, pe care o plasează alături de cele ale fariseilor, saducheilor și esenienilor. Această răzvrătire a fost înăbușită de către Publius Sulpicius Quirinus, guvernatorul Siriei în numele lui Augustus, același Quirinus care a prezidat marele recensământ al poporului evreu. Secta lui Iuda Galileanul a subzistat ca școală secretă și și-a păstrat conducătorii religioși. Sub conducerea lui Menachem, fiul fondatorului martirizat la Ierusalim, și a rudei lui, Eleazar, iudaiții sau partizanii fanatici au avut o activitate extraordinară începând din anul 64: au cucerit Templul, fortăreața Antonia, tot orașul de sus și cetatea lui Irod, au făcut carnagiu printre romani, l-au obligat pe Cestius Gallus, general al imperiului, să bată în retragere, i-au împrăștiat armata, au organizat o insurecție în toată Palestina, și-au masacrat concetățenii din gruparea moderată și, în sfârșit, au provocat plecarea lui Vespasian împreună cu 60.000 de oameni. Cunoaștem restul – Ierusalimul ruinat și Templul incendiat după un asediu de 7 luni, care a costat viața unei mari părți a națiunii evreiești.
Conducătorii asediaților erau trei, reprezentând trei secte distincte: Eleazar, discipolul lui Iuda Galileanul, Ioan din Giscala și Simion din Gerasa. Eleazar s-a sinucis, pentru a nu cădea viu în mâinile dușmanului. Ioan și-a sfârșit zilele în temniță. Simion a fost păstrat pentru a împodobi triumful lui Titus învingătorul, și imediat după aceea a fost executat în public, la Roma. Toți răsculații evrei care nu și-au găsit moartea în timpul cuceririi Ierusalimului au fost vânduți ca sclavi, iar dacă printre aceștia se găsea vreunul care se plângea prea tare de această nouă condiție, i se aplica supliciul sclavilor, abjecta crucificare. Pentru a-l umili și mai mult pe Simion, l-au crucificat cu capul în jos.
În timpul lungului asediu al orașului lui David, printre asediați au existat certuri violente; apoi foametea a fost teribilă și a provocat numeroase cazuri de alienare mintală. Este citat un om din popor, numit Iisus, care se plimba prin oraș și le reproșa șefilor neînțelegerile dintre ei, strigând: „Vai de voi! Vai de noi! Vai de Ierusalim! Vai de mine!”. Într-una din zilele în care scotea aceste strigăte sinistre, plimbându-se pe metereze, a fost omorât de una din pietrele pe care le lansau catapultele asediatorilor. Iudaiții l-au proclamat profet și martir.
Ne-am înșela oare prea mult dacă am vedea originea Creștinismului în secta lui Iuda Hristos Galileanul, adversarul partidului sacerdotal evreiesc și al păgânismului greco-roman? Acești iudaiți creștini sunt menționați încă din timpul domniei lui Nero, fiind deja răspândiți în diverse puncte ale imperiului și persecuți. După distrugerea Ierusalimului, supraviețuitorii lor devin sclavi, iar primii creștini ne sunt reprezentați ca amestecându-se peste printre sclavi și făcând propagandă religioasă printre ei, întrunindu-se în secret în catacombe cu sclavii păgâni, pe care-i converteau la ideile lor de emancipare. E oare o nebunie să presupunem că, făcând această propagandă pe ascuns, iudaiții au fost cei care au inițiat aceste agape frățești, din care s-a constituit mai târziu comuniunea euharistică și că legendele incerte și contradictorii au prins contur, amestecând și denaturând faptele lui Ioan și ale lui Simion, ale lui Iuda și ale lui Iisus?
Într-adevăr, nimic nu este mai grăitor decât data la care creștinismul fixează prima persecuție contra discipolilor lui Iisus: în anul 64, spun doctorii Bisericii, Nero și-a promulgat edictul. Ei bine, acest an 64 este exact cel în care Eleazar, rudă și discipol al lui Iuda Galileanul, a ridicat în Palestina stindardul revoltei împotriva ocupației romane. Atunci, iudaiții au masacrat 3.000 de soldați ai imperiului, care se aflau în garnizoană la Ierusalim. Nu-i de mirare că, în prezența acestei revolte, acestei răscoale sângeroase, Nero nu s-a mărginit să ordone reprimarea ei în Iudeea și Galileea, și a dictat măsuri despotice împotriva tuturor evreilor răspândiți în diversele puncte ale imensului teritoriu supus proconsulilor lui. Nu-i de mirare că a ordonat ca, dintre izraeliți, mai ales membrii sectei iudaite să fie căutați în toată Italia și că i-a trimis la moarte pe toți cei care au putut fi descoperiți la Roma, văzându-i ca pe niște conspiratori. Persecuția lui Nero s-a îndreptat deci, cu precădere, împotriva discipolilor lui Hristos Iuda, și acest fapt nu este un mit. Apoi, plecând de la domnia lui Vespasian și a lui Titus, adică după distrugerea Ierusalimului, consecință a insurecției lui Eleazar, supraviețuitorii națiunii evreiești, dispersați în tot imperiul, au fost suspectați pretutindeni, și este foarte probabil ca, între diversele lor secte, cele ale iudaiților să fi fost cele mai urmărite și persecutate. Nu suntem oare îndreptățiți să credem că, pentru a se disimula mai bine, pentru a îndepărta bănuielile, șefii acestei secte și-au mascat atașamentul față de Iuda Galileanul fabricând toate aceste diverse legende, din care preoții și-au extras mai târziu elementele evangheliilor?
Evident, nu este decât o ipoteză și n-are altă valoare; dar este imposibil să nu constați că, dacă încă din această epocă unii autori vorbesc de „cristieni” (christiani), care ar putea foarte bine să fi fost iudaiții, în schimb, niciun istoric nu-l cunoaște pe Iisus Hristos din Evanghelie, și nici suita lui de miracole, care, totuși, n-ar fi putut trece neobservată. Iată de ce înclinăm noi să credem că niște preoți s-au gândit prin secolul al II-lea să tragă unele foloase din aceste legende, aflate atunci în faza de embrion, și au întrevăzut posibilitatea creării unui cult nou, într-un moment în care păgânismul nu mai avea adepți și când se râdea în public de Jupiter și de zeii din Olimp – nemuritoarele satire ale lui Lucian din Samosata, care a trăit în vremea aceea, stau mărturie.
Da, în aceste împrejurări s-ar fi putut crea o sectă creștină, răspândindu-se fără ca existența și propagarea ei să necesite un Iisus Hristos real; iar martirii acestei idei religioase, executați sub Domițian, Traian și alții nu dovedesc nimic în această privință, absolut nimic, așa cum nici miile de martiri, chiar din zilele noastre, care se lasă zdrobiți sub roțile djaggernaut-ului, nu dovedesc existența reală a lui Budha și a încarnărilor lui [n. tr.: djaggernaut = artefact enorm, sub formă de vehicul, ce nu poate fi oprit și care distruge totul în calea lui; este folosit la unele ceremonii religioase budiste; unii fanatici se aruncă benevol sub roțile lui, pentru a-și dovedi credința].
Cum am putea crede în mod rezonabil că Iisus Hristos a existat, și mai ales că a existat săvârșind minuni extraordinare, când niciun istoric, niciun scriitor contemporan n-a vorbit despre el, cu sau fără miracole?
Tacitus, care a trăit între anii 54 și 140, și a cărui istorie abundă în detalii de mică importanță, nu a știut de existența lui Iisus Hristos.
Suetoniu (65-135), istoric minuțios a 12 cezari, n-a auzit de Iisus Hristos.
Quintilian, ilustrul retor, născut în timpul lui Claudius, n-a auzit de Iisus Hristos, el, în a cărui carte „Despre oratorie”, unul din cele mai frumoase monumente ale literaturii latine, trece în revistă toți oratorii, avocații și sofiștii predicatori.
Pliniu cel Bătrân, născut în timpul lui Tiberius, mort în timpul lui Titus, a fost un admirabil naturalist, adăugând științei naturii povestiri plăcute ale faptelor celebre din timpul său, nici el nu a auzit de Iisus Hristos.
Nepotul lui, Pliniu cel Tânăr, ale cărui nenumărate scrisori vioaie și instructive, precum cele ale doamnei de Sévigné, vorbesc despre tot, nu știa nimic despre Iisus Hristos, nici măcar în scrisorile sale către Traian, în care îi citează pe creștini ca fiind o sectă derivată din iudaism.
Epictet, marele moralist, filozoful căruia nu i-a scăpat analiza niciunei credințe religioase, n-a știut de existența lui Iisus Hristos, el, care se născuse în Asia Mică, care a venit la Roma sub Nero și care a fost exilat sub Domițian, el, ale cărui convorbiri au fost consemnate de discipolul său, Arrian.
Pomponius Mela, care a scris în anul 43 (la 10 ani după miracolele nemaipomenite din Vinerea Mare) marea și savanta lui lucrare „O descriere a lumii”, studiază geografia în maniera lui Strabon, adică alătură descrierii fiecărei țări studiate de el principalele evenimente petrecute acolo; și el e complet mut în privința lui Iisus Hristos atunci când vorbește de Iudeea!…
Dar Plutarh?… S-a născut la Cheroneea, în plină Grecie, în această regiune în care Biserica afirmă că discipolii lui Mesia Iisus s-au răspândit după Penticostă, că au ținut predici, că au înfăptuit minuni, la vederea cărora mulțimea se convertea.
A murit în anul 120; a trăit 30 de ani la Roma, unde miracolele creștine străluceau, extraordinare, până în mijlocul Colosseum-ului, sub ochii asistenței, ne povestesc popii. Ca istoric, Plutarh avea o specializare: făcea biografia tuturor oamenilor celebri, fără a neglija culegerea legendelor minunate, și el nu a scris biografia lui Iisus Hristos!…
Dar Seneca?… Născut la Cordoba în anul 2, mort la Roma în anul 66, el a fost contemporan cu omul-dumnezeu; a trăit cea mai mare parte a vieții lui la curtea imperială; se afla la Roma între anii 51 și 64, atunci când a avut loc lunga întrecere în minuni între Simion-Petru și Simion din Gitta, întrecere care s-a sfârșit prin moartea tragică a acestuia din urmă, după spusele papilor infailibili.
Acest Simion, conducătorul unei secte samaritene, se luase la harță cu Petru în Iudeea și, din acel moment, hotărâse să-i facă o concurență serioasă, pentru câștigarea supremației. Petru reda vederea orbilor, îi dezumfla pe hidropici, învia morții în numele lui Iisus Hristos. Simion din Gitta opera în numele unui Duh Sfânt, pe care-l numea Pneuma-Hagion, iar miracolele lui nu erau nici ele mai prejos, deși de altă factură: la comanda lui, statuile din piețele publice coborau de pe soclurile lor și țopăiau pe stradă; arunca o seceră în sus, iar aceasta se îndrepta spre câmpul vecin și făcea singură munca a zece secerători; într-o seară, când într-o sală de întruniri nu era lumină, Simion chemă luna, aceasta coborî, micșorându-și discul, intră în sală și se menținu la o oarecare distanță de tavan, pentru a-i lumina pe ascultători tot timpul necesar.
În sfârșit, în prezența curții imperiale, a senatorilor și a oamenilor, Simion din Gitta se ridică în aer într-un car de foc, apărut instantaneu la invocarea lui; dar Petru îl invocă și el pe Iisus Hristos, carul dispăru și magicianul Simion căzu cam de la 100 de metri înălțime, rupându-și picioarele în cădere; de ciudă, el se aruncă a doua zi de la o fereastră și de data aceasta muri. Toată această istorie este un articol de credință… Ei bine, Seneca, care a scris mult, n-a spus nimic despre aceste minuni.
E adevărat că mai târziu, călugării au distrus și au făcut să dispară definitiv tratatul său „Despre mișcarea Pământului”, care, fără îndoială, contrazicea ideile dogmatice despre Pământul plat și nemișcat și Soarele mișcător, precum și tratatul său „Despre superstiție” care, cel mai probabil, dacă-i menționa pe creștini, nu le arăta suficient respect, sau le expunea primele legende, diferite de cele din evanghelii.
Dar Philon din Alexandria, acest Platon al evreilor, care a trăit 100 de ani (s-a născut în anul 20 înaintea erei noastre și a murit în anul 80, era noastră) care a mers la Roma și la Ierusalim, care a filozofat în calitatea lui de esenian convins, care a scris atâtea opere conținând anumite teorii care au fost preluate ulterior de școlile teologice creștine? Încă unul care n-a știut de existența lui Iisus Hristos, Petru, Ioan, Pavel și a celorlalți apostoli!…
Nici Flavius Josephus însuși n-a știut nimic despre predicile publice ale lui Mesia Iisus, nimic despre miracolele publice, nimic despre crucificarea publică. Josephus, istoricul evreu care a relatat despre toți insignifianții Mesia, care a scris cu cel mai mare lux de amănunte istoria rasei sale, și în special pe cea a evreilor de până la asediul Ierusalimului, la care a fost martor; născut la 4 ani după drama de pe Golgota și la 31 de ani după marea răscoală a lui Iuda Galileanul, el i-a cunoscut pe iudaiții creștini, dar pe creștinii Petru și Pavel, nu!…
Să fim serioși! De îndată ce examinăm lucrurile de aproape, domnul Iisus Hristos nu este decât un mit, iar adevărul privind fabricarea legendei lui se întrevede, ca și munca clandestină și secretă, prin care s-au pus, încet-încet, bazele unei religii noi, ivită la țanc, pentru a înlocui vechiul păgânism greco-roman, care se destrăma.
Nenorocirea care, prin mâna lui Titus, s-a abătut asupra națiunii iudaice, a împărțit acest popor dispersat de cezari în două tipuri de caracter: unii perseverenți, încăpățânați, îndârjiți în credința neamului lor; alții, mai abili, s-au repliat, prudenți și prefăcuți mai întâi, sub jugul învingătorilor, dar sfârșind prin a-i îmblânzi, în ziua în care Constantin a înțeles ce foloase ar putea trage tronul imperial de pe urma noului altar.
Iudaismul creștin are prezentul; iudaismul evreiesc încă mai speră să aibă viitorul. Amândouă greșesc. Începând de la râsul molipsitor al lui Voltaire, cugetul liber respinge toate superstițiile, infame sau ridicole; iar viitorul aparține gândirii libere, învingătoare, eliberatoare.
Terminată această nouă ediție, revăzută și adăugită, în ziua celui de-al treilea centenar al supliciului lui Giordano Bruno, care nu este un mit, el, sublimul martir al cugetului liber, ținut timp de 8 ani în închisorile Sfântului Oficiu, supus torturilor Inchiziției și ars de viu la Roma, pe 17 februarie 1600, de către Papă și cardinali, prinții preoților.
Paris, Editura P. Fort, 1900
Vrei cartea completa în format PDF? Trimite-mi un mesaj pe TikTok sau Facebook
