CAPITOLUL 68 – Unul care vrea să pună degetul
Ca să vedeți, totuși, cât de natural este sentimentul de neîncredere!… Atunci când Magdalena veni să le povestească apostolilor ceea ce văzuse, toți îi râseră în nas.
Conform Evangheliei, Ioan este singurul care a crezut din prima clipă în resurecție. „El văzu mormântul gol și crezu”, spune Sfânta Scriptură; el crezu chiar și fără să-i fi văzut pe cei doi îngeri păzitori, aflați pe post de santinele în interior.
Cât despre Petru, acesta văzuse fașele împrăștiate pe jos și giulgiul împăturit; nu observase nimic altceva. Această scenă nu-i spusese nimic. Își storcea creierii, căutând să înțeleagă ce s-ar fi putut întâmpla cu cadavrul patronului.
– A înviat, sugeră Ioan.
– Înviat, înviat… e ușor de spus, bombănea Petru; pariez pe patru centime că bandiții ăștia de farisei i-au ciordit corpul și or să-l ardă în secret, ca să distrugă obiectul venerației noastre.
Discipolii cărora le împărtăși impresiile fură de acord cu el. Absența cadavrului dovedea doar că mormântul era gol, căci era un fapt constatat, dar nu dovedea pentru nimic în lume că mortul revenise la viață.
Astfel că, atunci când Magdalena ajunse la cenaclu [n.a.: Așa numește Evanghelia sala unde avusese loc ospățul din ziua de joi, în care se adunaseră apostolii după moartea șefului lor] după Petru și Ioan, toți o luară puțintel în râs.
Mai întâi, ea afirma că văzuse doi îngeri în grota funerară, în timp ce Simion-Pietricică susținea că nu existaseră mai mulți îngeri în mormânt decât în palma lui.
Ioan, care înclina în favoarea învierii, o învinovățea pe amanta lui Hristos că înflorește lucrurile; era sigur că îngerii nu existau decât în imaginația frumoasei păcătoase; el era de părere că trebuiau pur și simplu să creadă că Iisus înviase; dar adăuga că era de prost gust să vrei să le impui această părere celorlalți vorbind de serafimi sau heruvimi pe care el, Ioan, nu-i văzuse.
– Cine vrea să dovedească prea mult, nu dovedește nimic, concluzionă el.
Magdalena insista:
– Lăsați-mă măcar să termin de povestit ce-am văzut și judecați după aceea!
– Ei bine, ce? Ce-ai mai văzut? întrebau ceilalți cu un aer ironic.
– După îngeri, l-am văzut pe Iisus însuși.
– Chiar așa?
– Iisus în carne și oase.
– Și ia zi, te-a sărutat ca în zilele lui bune de la Capernaum?
– Nu m-a sărutat, dar am vorbit unul cu altul.
– E bună tipa!… Și ce ți-a spus?
– M-a întrebat de ce plâng… pentru că trebuie să vă spun că plângeam… și pe urmă m-a întrebat pe cine caut…
– Și tu i-ai răspuns: „Marea mea iubire, pe tine te caut…”, nu-i așa?
– Nu. I-am răspuns simplu că-l caut pe iubitul meu Iisus. Căci trebuie să vă mărturisesc că mă îndoiam că el era cel pe care-l aveam în fața mea.
– Măi, măi, era omul tău și tu nu l-ai recunoscut imediat?…
– Din cauza hainelor… Am crezut mai întâi că era grădinarul proprietății… Avea saboți în picioare, un târnăcop în mână și o pălărie imensă de paie pe cap, care-i dădea un aer ciudat… A trebuit să mă strige „Maria” cu vocea lui așa de dulce… Atunci am înțeles imediat cu cine aveam de-a face… Eram fericită ca o regină… Am vrut să-i sar de gât… M-a oprit, deoarece era încă prea fragil… „Nu mă atinge”, mi-a spus el. După care, m-a însărcinat să vin să vă anunț că e mai viu ca niciodată.
Apostolii clătinau din cap a neîncredere. Unul dintre ei mai ales considera că Magdalena s-a țicnit; era Toma, zis Didim.
– Ar fi făcut mai bine să vină el în persoană să ne anunțe învierea lui, remarcă el. Eu, atâta timp cât nu mi-am băgat degetul în găurile lui de la mâini și de la coastă, n-o să cred că nu mai e mort.
Discipolii o îndemnară pe Magdalena să se calmeze; după ce se distraseră pe seama ei, acum le era milă de ea.
– Biata fată! gândeau ei, l-a iubit așa de mult!… Moartea lui atât de prematură și de regretabilă i-a tulburat mintea. L-a luat drept Iisus pe grădinarul senatorului Iosif… În fine, să sperăm că, cu timpul, o să-i treacă…
Doi foști tovarăși de-ai lui Hristos, discipoli de rangul doi, trebuiau să meargă în ziua aceea la Emmaus, un târgușor situat la două ore de Ierusalim. Cum erau pe drum, vorbeau între ei despre tot felul de lucruri, când, iată că un călător veni să li se alăture și se amestecă în conversație.
– Despre ce vorbiți, așa, pe drum? îi întrebă el; și de ce sunteți atât de triști?
Unul dintre ei, Cleopa, îi zise:
– Nu se poate! Ești deci așa de străin de Ierusalim, că nu știi ce s-a întâmplat zilele astea aici?
– Ce anume? întrebă necunoscutul, cu niște ochi mari, uimiți.
– Drace! Ești singurul care nu cunoaște istoria cu Iisus din Nazaret!…
– V-aș fi foarte recunoscător dacă mi-ați povesti această istorie.
– Află atunci că Iisus, deși era fiul unui tâmplar și tâmplar el însuși, era un mare profet, cu o putere considerabilă. Și-a petrecut trei ani din viață impresionând poporul cu minunile lui. Prinții preoților și senatorii noștri au fost invidioși pe influența lui; l-au întemnițat și l-au spânzurat…
– E mare păcat, într-adevăr…
– Stai să vezi… Ceea ce e și mai trist, e că el promisese să învie după trei zile… Or, iată ziua a treia de la moartea lui și nici apostolii lui, nici noi, nu l-am văzut… Acum, adevărul e că Petru și Ioan, doi prieteni de-ai mei, s-au dus la mormântul lui și l-au găsit gol; dar trebuie că fariseii i-au șterpelit corpul. Mai e și amanta lui, care susține că l-a văzut deghizat în grădinar; dar aici sigur e vorba de efectul imaginației delirante a unei îndrăgostite disperate… Așa că înțelegi că noi, care l-am cunoscut pe Iisus, suntem foarte amărâți.
– Ah! l-ați cunoscut?
– Da, și chiar era un tip isteț, deloc scorțos și mereu pus pe glume… Bietul băiat!
– Și voi credeți că era cu adevărat un profet?
– Cel mai profet posibil.
– Și că puterea lui era imensă?
– Cea mai imensă posibil.
– Atunci permiteți-mi să vă spun că sunteți niște nătăfleți.
– Cum așa?
– Păi cum? Dacă puterea lui e imensă, dacă e un profet și dacă s-a angajat pe cuvânt de onoare să se resusciteze, atunci la ora asta trebuie că e viu, ca voi și ca mine.
Zicând acestea, necunoscutul, pentru a le demonstra că și el cunoaște profețiile, începu să le interpreteze diferite pasaje din Biblie.
Ajunseră la Emmaus. Necunoscutul pretinse că trebuie să meargă mai departe.
– Oh! făcură discipolii, ești un tovarăș de drum prea încântător ca să te lăsăm să pleci așa… Fă-ne plăcerea să iei o gustare cu noi la han și pornești din nou la drum mâine dimineață; căci iată, noaptea se apropie și drumurile nu mai sunt așa de sigure.
Călătorul acceptă să cineze. Vorbiră din nou mult și mâncară zdravăn. Când ajunseră la desert, necunoscutul zise:
– Vorbeați de luat o gustare; ei bine, priviți cu atenție ce-o să fac.
Ceilalți se opriră din mâncat puțin intrigați. Necunoscutul – în care noi toți l-am recunoscut pe Iisus, noi ăștia, ateii, care n-avem totuși credința apostolilor – luă o bucată de pâine și reedită comedia din joia precedentă: binecuvântă această pâine, o rupse și le-o dădu s-o mănânce ca fiind corpul său.
Nu fu nevoie de mai mult ca să le deschidă ochii celor doi discipoli.
– Iisus! strigară ei, și se aruncară în genunchi pentru a-l adora.
Dar, poc! – nevăzut, necunoscut, te-am zăpăcit – patronul se evaporase.
Ne întrebăm dacă acești doi oameni de treabă își făcură sânge rău pentru că nu l-au recunoscut pe Hristos imediat. Își luară imediat valizele și alergară la Ierusalim, pentru a le da tovarășilor lor vestea cea bună.
– Ce prost sunt! zicea Cleopa pe drum. Trebuia să bănuiesc: în timp ce vorbea cu noi, inima mea fierbea ca o oală ce clocotește pe foc.
– Dar eu! O lavă de vulcan îmi circula prin vene.
– Suntem doi imbecili, punct.
– Adevărat.
Și, după șoc, descopereau o grămadă de indicii care ar fi trebuit să-i facă să înțeleagă cine era necunoscutul.
Ajunși la cenaclu, le dădură raportul apostolilor, care rămaseră perplecși.
[n.a.: Iată aici încă o contradicție flagrantă a Evangheliilor. După Marcu și Luca, apostolii se aflau în formație completă, iar Toma, prezent în momentul în care cei doi discipoli din Emmaus își povesteau aventura cu apariția lui Iisus, n-a făcut niciodată dovada acestei neîncrederi speciale, care i-a creat binecunoscuta reputație. După Ioan, apariția discipolilor din Emmaus n-a existat. Iisus, după ce i s-a arătat Magdalenei ca grădinar, a venit imediat la apostolii lui, care se baricadaseră în cenaclu de teama evreilor. Numai Toma, fiind absent, nu crezu în povestea colegilor lui, și nu-l văzu pe Iisus decât după opt zile. După Matei, Iisus, atunci când s-a arătat Magdalenei, a rugat-o să-i aranjeze o întâlnire cu apostolii în Galileea, pe un munte, și acolo, nu la cenaclul din Ierusalim, le-a apărut o singură și unică dată, fără a se arăta vreodată și altor discipoli, cu atât mai puțin la Emmaus sau în altă parte].
În timp ce vorbeau despre strania aventură, poc! iată că peretele se deschide și apare Iisus. Era el? Era un spirit? întreabă Evanghelia.
Apostolii crezură că e un spirit și fură cuprinși de tulburare și teamă.
Iisus făcu toate eforturile din lume să-i liniștească. Le arătă mâinile, picioarele, îi puse să-i pipăie carnea și oasele. Cu toate acestea, tot nu puteau crede într-o asemenea fericire.
Atunci Iisus le zise:
– Aveți ceva de mâncare?
Îi puseră în față o bucată de pește fript și un fagure de miere. Mâncă în fața lor și, luând resturile, le dădu lor. Apoi suflă pe capul fiecăruia, afirmând că, în felul acesta, le transmitea Duhul Sfânt.
– Suflu pe capetele voastre, spuse el; ei bine, acest suflu nu este altceva decât porumbelul, tatăl meu, care ia forma suflării mele, pentru a se răspândi în voi. Acum, vor fi ridicate păcatele acelora de la care le ridicați, și păstrate acelora la care le păstrați. Veți putea alunga demonii; veți lua șerpii în mână fără să fiți mușcați; în sfârșit, dacă cineva îndrăznește să vă dea o supă de unsprezece ore, aceea va fi ca și când ați bea un castron de lapte muls atunci de la vacă.
Nu mai e nevoie să spunem cât de flatați fură apostolii de această avalanșă de daruri prețioase. De data aceasta, fură obligați să admită că Iisus înviase cu adevărat și că, prin urmare, își ținuse promisiunea.
Magdalena, luându-și revanșa, îi critică pe apostolii iubitului ei, care nu voiseră să creadă ce le spusese ea. Ea fu de o ironie crudă.
– Îți poți imagina, domnul meu, zicea ea, că m-au crezut nebună atunci când le-am povestit de apariția ta în chip de grădinar?
– Nici nu mă miră; n-au credință nici de doi bani; dacă nu vrei să crezi în minuni extraordinare, atunci nu crezi în nimic.
– Maestre, iartă-ne, răspunseră apostolii rușinați; și tu, Magdalena, nu ne purta pică.
Până la urmă, Magdalena, care nu era fată rea, promise să nu-i mai persifleze, iar Iisus îi părăsi, recomandându-le, în termeni amicali, să nu se mai mire niciodată de nimic.
După spusele evangheliștilor, un singur apostol era absent atunci când Iisus își permise luxul unei apariții în plin cenaclu. Era Toma. Când camarazii îi spuseră:
– N-ai făcut deloc bine c-ai lipsit ieri; patronul a mâncat cu noi, e viu, Magdalena avea dreptate.
El răspunse cu refrenul lui:
– Până nu pun degetul, consider afirmațiile voastre niște invenții amuzante.
Toma se arătă atât de încăpățânat, încât tovarășii lui renunțară să-l mai convingă.
Toma avea nevoie de o nouă apariție. Aceasta nu se lăsă prea mult așteptată. După câteva zile, sfânta companie se găsea adunată la locul obișnuit al întrunirilor ei. De data aceasta, erau toți. Necredinciosul încăpățânat era prezent și el. Bang! Peretele se întredeschise ca și data trecută. Iisus sări prin crăpătura din zid.
– Ah! Ah! prietene Toma, nu vrei să crezi în învierea mea. Dorești să-ți bagi labele în rănile mele căscate; dă-i drumul, bătrâne, nu te jena, constată că sunt chiar eu.
Toma căscă ochii mari. „Poate că-i un truc de-al camarazilor mei”, gândi el. Și, fără nici cea mai mică jenă, ceru dreptul să pipăie. Pipăi. Își băgă degetele în carnea Salvatorului lui și, când fu sigur că nu visează, se aruncă la picioarele fiului porumbelului, strigând:
– Nu mai am nicio îndoială, în mod sigur am de-a face cu Iisus, salvatorul meu. Așa e, cred!
Atunci, Iisus îl ridică.
– Toma, murmură el pe un ton sever, tu n-ai crezut până când n-ai pus degetul. Fericiți cei care cred fără să verifice!
(Marcu, XVI, 12-14; Luca, XXIV, 13-43; Ioan, XX, 19-31).
