CAPITOLUL 67 – Mortul pus pe glume
Iosif din Arimateea era proprietarul unei grădini situate chiar pe Golgota, în imediata apropiere de locul în care fuseseră dispuse crucile. Evanghelia nu precizează în mod expres că această grădină îi aparținea senatorului credincios; dar preoții presupun asta; să nu-i șicanăm pentru atât de puțin.
Divinul cadavru fu transportat pe brațe până la proprietatea lui Iosif. Acolo se afla frumosul mormânt nou de care îi vorbise el lui Pilat. Femeile de pe Calvar și micul Ioan asistară la aceste funeralii, care se făcură fără surle și tobe. Maria, soția lui Cleopa, și Magdalena ținură să vegheze ca totul să se petreacă după reguli. Urmăriră cu atenție toate detaliile acestui serviciu funebru și nu plecară decât după ce slugile lui Iosif rostogoliră un pietroi greu la intrarea în mormânt.
Între timp, după vizita senatorului din Arimateea, Pilat o primi pe cea a marilor preoți.
– Domnule, spuseră delegații Sanhedrinului, Iisus e mort, dar mai e ceva. Ne-am adus aminte că acest impostor, atunci când trăia, a spus: „Voi învia după trei zile”. Există temerea, deci, că discipolii lui vor veni să-i fure trupul, îl vor face să dispară și apoi vor striga peste tot: „Iată, Iisus era un dumnezeu și a înviat”.
– Ei bine, răspunse Pilat, chiar dacă acest lucru s-ar întâmpla, nu dispariția corpului lui i-ar dovedi învierea. Singura bună dovadă care s-ar putea produce ar fi exact contrariul – arătarea lui Iisus, mai viu ca niciodată.
– Oh! oamenii ăștia sunt atât de șmecheri și publicul atât de credul, încât îi vor face să creadă tot ce vor ei, prin simplul fapt că trupul crucificatului e de negăsit.
– Atunci, ce vreți voi să fac eu?
– Domnule, poruncește să fie plasată o pază la mormânt, cu ordin sever să nu lase pe nimeni să se apropie, cel puțin trei zile.
Pilat se gândi un moment, apoi spuse:
– Ați putea foarte bine să faceți voi înșivă lucrul ăsta. Nu aveți o trupă în serviciul vostru?
– Ba da, domnule.
– Plasați-i, deci, la mormânt și păziți-vă cadavrul cum vreți.
Prinții preoților îi contactară pe soldații Templului, îi conduseră la grădina lui Iosif din Arimateea și le dădură un consemn strict. Pe lângă aceste precauții, puseră sigilii pe piatra care închidea mormântul.
Ziua din sâmbăta Paștelui se petrecu fără niciun incident. Corpul lui Hristos era un cadavru ca oricare altul, deoarece în ziua aceea sufletul lui era în altă parte, ocupat să-i prezinte lui tata Iehova sufletele Iadului care meritaseră Paradisul.
Dar duminică dimineața, lucrurile aveau să ia o altă turnură. Paznicii dormeau liniștiți lângă mormânt. Magdalena și cealaltă Marie sosiră în grădină, înarmate cu o nouă provizie de parfumuri; socotiseră că cele 50 de kilograme de smirnă și aloe de la Nicodim nu erau suficiente pentru conservarea corpului și credeau că e necesar un supliment de îmbălsămare.
Dintr-o dată, simțiră pământul tremurând sub picioarele lor. În același moment, paznicii se treziră brusc; ei văzură un înger coborând din cer, cu chipul strălucind ca un fulger și cu veșmintele albe ca zăpada; dintr-o singură mișcare de mână, acesta dădu la o parte piatra funerară.
Gărzile, înspăimântate, își lipiră fața de pământ. Fără îndoială că acela fu momentul în care Iisus ieși din mormânt.
Cei patru evangheliști povestesc în continuare, fiecare în felul lui, episodul învierii. După Matei, Magdalena și cealaltă Marie vin singure la mormânt și, chiar la intrarea în grădină, asistă la sosirea îngerului, fără a-l vedea, totuși, pe Iisus ieșind. După Marcu, femeile sunt în număr de trei: Maria (soția lui Cleopa), Magdalena și Salomeea, iar când ajung ele acolo, resurecția e deja realizată de ceva vreme; îngerul stă pe piatra mormântului, ridicată și plasată la o oarecare distanță; soldații sunt plecați. Conform lui Luca, vin Magdalena, Ioana și toate femeile de pe Golgota și există doi îngeri, nu lângă mormânt, ci în interior. După Ioan, singura care se prezintă este Magdalena, care mai întâi nu vede niciun înger și se duce după Petru, ca să constate și el că mormântul e gol.
Prin urmare, din moment ce evangheliștii se contrazic, noi o să luăm doar relatarea unuia dintre ei. Dacă n-am proceda așa, n-am mai reuși să ne descurcăm, atât de mare este încâlceala în așa-zisele scrieri sfinte. Să urmărim povestirea lui Ioan.
Magdalena intră, deci, în grădină.
– Vai de mine! strigă ea, mormântul e deschis!
Aruncă o privire înăuntru.
– Gol! E gol!
Și aleargă să le povestească evenimentul lui Petru și Ioan:
– Veniți să vedeți, spune ea, l-au scos din mormânt pe iubitul meu și patronul vostru, al tuturor. Cine știe unde au putut să-l pună…
– Liniștește-te, Magdalena, răspunde Petru; vezi tu, un cadavru nu se rătăcește ca o umbrelă; o să-l găsim.
Magdalena, Petru și Ioan se îndreaptă spre proprietatea senatorului; dar Ioan, care aleargă mai repede decât ceilalți doi, ajunge primul. Se duce drept la mormânt, se apleacă, se uită înăuntru și nu vede decât fașele ce zac pe jos și giulgiul care, se pare, „fusese împăturit cu grijă”.
Petru ajunge și el la fața locului și intră în criptă: constată prezența acelorași obiecte. Ioan, încurajat de exemplul lui Petru, intră și el. Cei doi apostoli se privesc mirați și ies fără să schimbe o vorbă. Apoi, se întorc la locuința lor.
Singură, Magdalena rămâne lângă mormânt. Ea varsă un torent de lacrimi.
– Bietul meu Iisus! Bietul meu Iisus! strigă ea; ce barbari sunt acești scribi și farisei!… Vai! Vai! Ce-ar putea să vrea să facă cu asta?…
Și, în timp ce se apleca să se mai uite o dată, zări în mormânt doi îngeri îmbrăcați în alb: erau așezați în locul în care fusese cadavrul și stăteau unul la cap și altul la picioare. Notați că nici Ioan și nici Petru, care intraseră mai înainte, nu observaseră aceste două personaje strălucitoare.
– Femeie, ziseră ei, de ce plângi?
– Pentru că l-au luat pe domnul meu, răspunse ea, și nu știu unde l-au pus…
În timp ce spunea acestea, sosi dintr-o dată lângă ea un bărbat ce purta o pălărie mare de paie și ducea în mână o sapă.
– Ia te uită! Grădinarul! făcu Magdalena.
Bărbatul îi repetă întrebarea îngerilor:
– Femeie, de ce plângi? Pe cine cauți?
– Domnule grădinar, zise Magdalena împreunându-și mâinile și implorând, domnule grădinar, dacă dumneata ești cel care l-ai ridicat, spune-mi unde l-ai pus și o să-l iau eu (textual).
Grădinarul făcu un pas spre ea și, privind-o cu ochii plini de blândețe, zise:
– Maria!
– Vocea asta! strigă amanta lui Hristos; vocea asta, acum o recunosc! Această bărbie e a dragului meu Iisus!…
Și se repezi să-l îmbrățișeze, spunându-i:
– O, domnul meu! O, stăpânul meu!
Unsul o opri cu un gest:
– Privește, dar nu pune mâna; tocmai m-am resuscitat, îmi lipsesc măruntaiele și sunt încă fragil; trebuie să-mi fac un stomac nou. Tu du-te cât mai repede la discipolii mei și spune-le ce-ai văzut.
Magdalena, ascultătoare ca un caniș, se duse la discipoli și le relată ce se întâmplase.
Evanghelistul Matei, care în această aventură pune în scenă două femei, povestește că acestea i-au sărutat picioarele și că el nu s-a împotrivit mângâierilor. Acest Matei adaugă povestirii sale un sfârșit pe care ceilalți trei evangheliști nu l-au cunoscut: Soldații care se aruncaseră la pământ de spaimă, o luară la sănătoasa, ieșind din această grădină în care morții înviau.
Când intrară în palatul marilor preoți, aveau o figură teribil de răvășită.
– Ce-i? Ce s-a întâmplat? întrebară paznicii Templului.
– S-a întâmplat că cadavrul vostru, pe care ne-ați pus să-l păzim, face figuri…
– Ce-ați zis?
– E un mort pus pe glume, omul ăsta!
– Cum așa?
– Are ca prieteni niște indivizi cu o față strălucitoare ca fulgerul și care coboară din cer… A fost răsturnată piatra care închidea mormântul… A fost un cutremur de pământ… Acum, pe bune, nu-i prea amuzant să trebuiască să-l păzim pe enoriașul ăla!
Prinții preoților nu-și reveneau.
– Bine, ziseră ei în sfârșit. Nu povestiți niciodată, nimănui, ceea ce ne-ați spus… Uite aici, să beți câte un cocteil… Dacă sunteți întrebați, explicați că tovarășii lui Iisus au venit în timp ce dormeați și au ridicat corpul.
Și le dădură soldaților, spune Matei, o sumă mare de bani. Gardienii ieșiră să-și dea pe gât băutura în cinstea lui Iisus și a marilor preoți.
(Matei, XXVI, 62-66; XXVIII, 1-15; Marcu, XVI, 1-11; Luca, XXIV, 1-12; Ioan, XX, 1-18)
