CAPITOLUL 65 – Consommatum est!
Credincioși plini de ardoare, suflete pioase, oi euharistice, a sosit momentul să plângeți în hohote.
Da, mielul blând care s-a oferit să șteargă pentru totdeauna acest oribil păcat originar, provocat de mărul din Eden, acest fiu al unui porumbel alb și al unei fecioare este acum fixat pe spânzurătoare.
Începe să iasă din amorțeală și-și face gânduri mai amare decât conținutul potirului de la Ghetsimani. Își spune că bătrânul Savaot, care este și tatăl lui (apropo, nu știm cum) i-a jucat poate o festă, convingându-l să se lase spânzurat pe o cruce, fără ca acest sacrificiu să ducă la cel mai mic rezultat. Să judecăm o clipă împreună cu domnul Iisus.
Este vorba, nu-i așa? de o pată care ne întunecă sufletul și cu care venim pe lume toți. Înainte de crucificarea lui Hristos, oamenii, având sufletul negru încă de la ieșirea din pântecul matern, erau condamnați să nu poată intra în ceruri. Poc! Cuvântul se face trup, își oferă luxul unei spânzurări pe Calvar și, din acel moment, păcatul originar dispare din omenire; nu mai există pată pe sufletele bebelușilor, ca și când Adam și Eva n-ar fi ronțăit niciodată mărul. Iată, cel puțin, ce vă spuneți voi, ceilalți, cititorii raționali. Ei bine, lucrurile nu stau deloc așa. Omenirea nu este mai avansată după crucificare decât înainte. Păcatul originar persistă pe sufletele pruncilor, ca și când Hristos nu s-ar fi lăsat niciodată spânzurat.
De fapt, ce ne învață catehismul? Că fără botez, noi nu putem intra în cer. Prin urmare, botezul, invenția lui Ioan Botezătorul reeditată de Iisus, este cel care șterge faimoasa pată neagră. La această obiecție, popii răspund: „Da, dar dacă mielul n-ar fi fost spânzurat și țintuit pe o cruce, botezul n-ar fi avut nicio eficacitate”. Foarte bine, domnule abate; dar atunci nu mai veni să ne povestești, pe de altă parte, că Iisus a murit pentru întreaga omenire. Realitatea – după legenda voastră, se-nțelege – este că s-a lăsat crucificat numai și exclusiv pentru acei oameni care vor avea norocul să întâlnească în existența lor pe unul care să le toarne apă pe frunte. Dacă vreun prunc fără noroc se naște și moare în scurt timp, fără ca cineva să aibă timp să-l boteze, el va fi privat pentru eternitate de plăcerile paradisiace. Pentru acest biet copilaș, ar fi ca și când sângele mielului n-a curs niciodată. Și tu spui că tata Savaot e un dumnezeu drept? Iată o minciună sfruntată, domnule preot! Nu există cale de-a ieși din cercul în care te închide logica. Dacă Iisus ar fi fost un dumnezeu făcut dintr-un aluat bun, ar fi trebuit ca, de la înălțimea crucii lui, să-l trimită pe tata Savaot la toți dracii și să-i reproșeze că de sacrificiul lui nu urma să profite decât o infimă parte a umanității. De fapt, crucificarea a fost o mistificare atroce, în care Domnul Dumnezeu Fiul a fost victima Domnului Dumnezeu Tatăl.
Cu toate acestea, Unsul nu fu îngrijorat numai de rezultatele sacrificiului lui. Îi privi pe soldați care, la picioarele lui își împărțeau hainele. Îi tăiară mantoul în patru și traseră la sorți tunica fără cusături și făcută dintr-o singură bucată de sus până jos. Era acea tunică minunată, opera Mariei, și pe care Iisus o folosea încă de la naștere: ea crescuse împreună cu el. Se pare că soldatul care a câștigat-o la loteria de pe Calvar a transmis-o, la moartea lui, vreunui adept pios; căci, din mână-n mână, aceasta a ajuns până la un preot din Argenteuil, care a făcut din ea obiectul de mare interes al bisericii sale [n.a.: Această pretinsă relicvă se află efectiv la biserica din Argenteuil, lângă Paris, ceea ce nu o împiedică totuși pe Catedrala din Köln să o posede și ea].
Asistând la spectacolul împărțirii hainelor lui și trezit de durerea ascuțită a găurilor de la mâini (natura divină nu-i funcționa), spuse, în acest sfert de oră de luciditate:
– Iartă-i, tată, căci nu știu ce fac!
Dar soldații și plebea, ale căror inimi erau, fără îndoială, tari ca piatra, își băteau joc de crucificat și de rugile lui.
– Ei! ia zi, îi strigau ei, tu ăla care dărâmi Templul și-l faci la loc în trei zile, uite o bună ocazie să faci un miracol; desprinde-te din spânzurătoare, ca să ne lași cu gura căscată!
Unii adăugau:
– Susține că-i salvează pe ceilalți, dar nu poate să se salveze pe el.
Iar alții:
– Apropo, nu ne aburea el că e fiul lui Dumnezeu? Atunci de ce nu-l scapă Tatăl lui ceresc?
Iisus, care avea motivele lui să rămână pe cruce, abia se ținea să nu coboare la ei.
Cei doi pungași care erau crucificați alături de el îl interpelară și ei. Nici aici evangheliștii nu s-au pus de acord:
- Matei (XXVII, 44): „Hoții care erau crucificați împreună cu el îi făceau aceleași reproșuri”.
- Marcu (XV, 32): „Iar cei care fuseseră crucificați cu el îl insultau și ei cu vorbele lor”.
- Ioan trece complet sub tăcere acest incident cu insultele hoților.
- Cât despre Luca, (XXIII, 39-43), acesta spune: „Atunci, unul dintre acei hoți care erau crucificați cu el, îl blasfemie, zicând: «Dacă tu ești Hristos, salvează-te și pe tine, și pe noi împreună cu tine». Dar celălalt, auzindu-i spusele, îi zise: «Nu ți-e frică deloc de Dumnezeu, tu, care te afli condamnat la același supliciu? Pentru noi, se face dreptate, pentru că suferim chinurile pe care le merită crimele noastre; dar omul acesta n-a făcut niciun rău». Și îi zise lui Iisus: «Domnule, amintește-ți de mine când vei fi ajuns în regatul tău». Iar Iisus îi răspunse: «Adevărat îți spun, astăzi vei fi împreună cu mine în Paradis».
Cele cinci versete din Evanghelia lui Luca au servit la crearea legendei tâlharului bun. Comentatorii catolici, storcându-și creierii, și-au imaginat că acest hoț pios se numea Dimas, și că era același Dimas care le oferise adăpost Mariei, lui Iisus și lui Iosif în timpul fugii lor în Egipt. Ce mică-i lumea! Deci, conform spuselor Bisericii, un hoț fu primul om care intră în cer. E adevărat că, mai târziu, Dimas le înlesni venirea acolo tuturor ucigașilor care avură norocul de a se confesa înainte de a urca pe eșafod.
Ce se mai întâmplă după aceea? Și aici simt nevoia să-i citez, pe rând, pe cei patru evangheliști, pentru a demonstra că, deși toți au fost inspirați de Sfântul Duh, se înțeleg din ce în ce mai puțin:
- Matei (XXVII, 45-50): „Începând cu al șaselea ceas din zi și până în al nouălea, tot pământul fu scufundat în beznă”. Și în al nouălea ceas, Iisus scoase un strigăt puternic, zicând: «Eli, Eli, lamma sabacthani!», adică: «Doamne, de ce m-ai părăsit?». Câțiva din cei prezenți, auzindu-l strigând în felul acesta, spuneau: «Îl cheamă pe Ilie». Și imediat, unul din ei alergă să îmbibe un burete în oțet și, punându-l la capătul unei trestii, i-l dădu să bea. Ceilalți spuneau: «Stați așa, să vedem dacă Ilie o să vină să-l salveze». Dar Iisus, scoțând încă un strigăt puternic, își dădu sufletul”.
- Marcu (XV, 33-37) dă o versiune destul de asemănătoare cu cea a lui Matei.
- După Luca (XXIII, 43-45), farsa răutăcioasă cu buretele îmbibat în oțet a fost făcută înaintea ironiei hoților. Cât despre ultimele cuvinte ale lui Hristos, acestea nu sunt „Eli, Eli, lamma sabacthani!”, ci pur și simplu: „Tată, îmi pun sufletul în mâinile tale”.
- Să ajungem și la Ioan. Mai ales acest evanghelist nu este de acord cu colegii lui. El ne spune, tam-nisam, că la picioarele crucii se aflau, venite acolo nu se știe cum, Maria, mama lui Iisus, Maria, soția lui Cleopa, Maria Magdalena (avem deja trei Marii) și discipolul multiubit, adică el însuși, Ioan. Ceilalți trei evangheliști afirmă că, dimpotrivă, aceste femei stăteau departe de cruce, pe Golgota. Deci, discipolul preaiubit, care făcuse joc de picioare, ca și ceilalți apostoli, la sosirea trupei în Grădina Măslinilor, se regăsea dintr-o dată la locul supliciului. Iisus îi zise, arătând spre mama lui: „Ioan, iat-o pe mama ta”. Și, arătând spre Ioan, îi zise Mariei: „Femeie, iată-l pe fiul tău”. Și din acel ceas, adaugă evanghelistul, discipolul preaiubit o luă pe mama lui Iisus la el acasă. „La el acasă” e pur și simplu o capodoperă; se știe că apostolii erau în permanență în stare de vagabondaj. După care, Iisus strigă: „Mi-e sete”. Numai atunci, după spusele lui Ioan, la cererea crucificatului, soldații îi dădură oțetul, iar el îl bău. Dar nu-i adresă niciun reproș tatălui lui, și nici nu spuse „Eli, Eli, lamma sabacthani”. Din contră, el arătă o mare resemnare, lăsând capul în jos și șoptind: „Totul s-a împlinit” – Consommatum est, și-și dădu sufletul. În sfârșit, ceea ce Marcu, Luca și Matei ignoră total este ceea ce numai Ioan spune, și anume că, după ce Iisus își dădu ultima suflare, un soldat înțepă cu o lance șoldul defunctului și că din rană ieși sânge și apă. Cât despre cei doi pungași, le fură rupte gambele (Ioan, XIX, 25-37).
Atunci, lucruri uimitoare se întâmplară. Vălul Templului fu atât de impresionat de moartea lui Iisus, încât urmă exemplul pantalonilor lui Caiafa: se rupse în două de sus până jos; numai că acesta se rupse singur. Pământul, la rândul lui, își pierdu echilibrul. Avu un tremur nervos și se zdruncină un timp pe care Evanghelia nu ni-l precizează, dar care trebuie să fi fost îndelungat. El se și întredeschise în câteva locuri; Golgota, mai ales, se căscă precum o stridie la soare și craniul lui Adam care, după cum am spus, era îngropat acolo, se prăvăli în adâncuri. Acesta este motivul pentru care n-a putut fi niciodată scos la lumină. Mormintele din întreaga lume își dădură singure la o parte pietrele care le acopereau, iar morții își arătară nasul la fereastră. Teologii afirmă că avu loc o resuscitare generală. Cadavrele, fericite că au ieșit, în sfârșit, din mormintele lor, se plimbau vesele pe străzi. În ziua aceea, cafenelele și restaurantele nu făcură față numărului de consumatori. Populația Terrei crescu brusc cu toți oamenii care, de mii de ani, dăduseră ortul popii.
Nu inventez nimic. Stă scris în sfântul Matei, e deci cuvântul Evangheliei: „Ieșind din mormintele lor, după ce au reînviat, ei veniră în orașul sfânt și fură văzuți de mai multe persoane”. Te cred și eu, Matei! Un spectacol ca ăsta nu putea trece neobservat.
Șeful militarilor care-l păzeau pe Iisus, simțind că pământul începuse să joace o polcă dezordonată, se prinse, de bine de rău, de pietrele tremurânde și strigă:
– Doamne sfinte! Doamne sfinte! Omul ăsta era într-adevăr fiul lui Dumnezeu!
Trebuie că a mai adăugat (Evanghelia a uitat să menționeze concluzia gândului lui):
– Totuși, ce păcat c-a murit!
Cât despre prinții preoților, fariseii, scribii, bolnavii ingrați vindecați de Iisus și alții, înțeleseră și ei, perfect, cu cine avuseseră de-a face. Într-adevăr, este imposibil ca această bulversare generală a naturii să nu fi fost pentru ei o demonstrație fără echivoc a divinității victimei lor. Numai că, pe vremea aceea, oamenii erau într-atât de canalii, încât se înțeleseră cu toții între ei să nu sufle niciodată vreo vorbă despre acest eveniment extraordinar. Nici măcar resuscitații nu-și recunoscură resuscitarea. Celebritățile de tot felul, pe care moartea lui Hristos le readusese la viață, conveniră să nu se mai vorbească niciodată despre ele în timpul celei de-a doua existențe a lor. Astfel, n-am auzit vorbindu-se ca Alexandru cel Mare să fi profitat de această ocazie minunată pentru a ridica armate și a întreprinde noi cuceriri. Cât despre Iulius Cezar și Augustus, trebuie că și-au petrecut noua viață ca niște burghezi pașnici, retrași la țară, pentru că nici unul, nici celălalt n-au venit să-i spună succesorului lor, Tiberius, care domnea atunci: „Pleacă de-aici, c-am venit eu înapoi!”. Fu un complot general de tăcere între toți resuscitații globului; un miracol de discreție, după toate celelalte miracole. Fără îndoială, acesta este motivul pentru care, exceptând Evanghelia, nu există nici o singură carte a timpului care să facă cea mai mică aluzie la această minune fără seamăn.
