CAPITOLUL 64 – Calvarul
Iată-ne în drum spre locul supliciului. Cu Evanghelia în mână, îl vom urma pe omul cu două naturi, pentru a afla dacă a murit curajos, așa cum îi stă bine unui erou.
Mai întâi, unde a fost condus el la ieșirea din pretoriul lui Pilat? Lictorii se amestecară printre gărzile Templului [n.tr.: lictor = un fel de jandarm roman]. Populația, având în fruntea ei pe prinții preoților, pe scribi și pe farisei, îi însoțea pe acești militari.
Merseră mai întâi la închisoarea din Ierusalim. Acolo, îl dezbrăcară pe Iisus de mantia roșie și de roba de alienat și-i dădură înapoi hainele lui.
Cu aceeași ocazie, executorii legii îi alăturară lui Hristos doi pungași, condamnați și ei la moarte, în justiție, dar despre a căror judecată Evanghelia uită să ne povestească.
Cortegiul astfel completat se așternu la drum și se îndreptă spre un deal situat în afara orașului.
Acolo era locul obișnuit al execuțiilor. Acest deal se numește Golgota sau Calvarul, cuvinte care înseamnă „craniu”.
Acest nume vine de la faptul că movila respectivă se termină cu o imensă rocă golașă, semănând de departe cu un craniu.
Comentatorii catolici, care au mania de a strecura minuni peste tot, pretind că, dacă dealul pe care a fost spânzurat Iisus se numea Calvarul, aceasta se explică prin faptul că în interiorul lui se găsește craniul lui Adam.
Notați că nimeni, niciodată, n-a dezgropat vreun obiect de acest fel. Am să vă spun mai încolo cum explică popii faptul că nu s-a putut pune mâna niciodată pe acest craniu celebru, deși ei își dau cuvântul de onoare că este cu adevărat îngropat sub Golgota.
Cortegiul traversă orașul. În drumul lui, nefericitul fiu al porumbelului era peste tot obiectul batjocurii localnicilor.
La fiecare colț de stradă, el recunoștea câte un fost orb căruia îi redase vederea, câte-un olog pe care-l repusese pe picioare; s-ar fi așteptat să-i vadă pe acești oameni, care-i erau datori, aruncându-se asupra soldaților din escortă și eliberându-l pe binefăcătorul lor.
Săvârșise atâtea miracole în viața lui, încât acești vindecați prin miracol, prezenți în momentul patimilor lui, i-ar fi putut face pe toți dușmanii lui să muște țărâna.
Dar nu! Toți acești oameni fără inimă râdeau de figura jalnică a celui care-i vindecase. Niciunuia nu-i trecu prin minte să-i vină în ajutor.
Păcatul mărului se ispășea cum nu se poate mai bine.
Soldații fură primii care avură milă de condamnat. La închisoare se afla depozitul general de cruci care serveau supliciului.
Obiceiul era ca cel condamnat să-și poarte singur spânzurătoarea, de la închisoare, până la locul execuției.
Cei doi pungași își purtau cu voioșie crucile pe umăr.
Cât despre Iisus, acestuia i se părea grea; în plus, îl zgâria pe spate; ghinionul făcuse ca lui să-i revină o cruce foarte prost șlefuită.
Pe lângă toate acestea, să nu uităm că, de la episodul din Grădina Măslinilor, când îngerul îl obligase să înghită cupa amărăciunii, Unsul nostru era într-o stare de deprimare aproape totală.
La Ghetsimani, spun cărțile numite sfinte, începuse agonia lui. Ținându-se cu greu pe picioare (atât de mult își lăsa el natura umană să-i domine natura divină) se prăbușea sub povara crucii.
Când ajunse la porțile orașului, leșină de-a binelea.
Soldații ținură sfat între ei și ziseră:
– Nenorocitul ăsta a ajuns la capătul puterilor. Ar fi o dovadă de cruzime să-l lăsăm să-și poarte în continuare stâlpul.
Și-și aruncară ochii în mulțime. Văzură un flăcău robust:
– Cum te numești, omule?
– Simion.
– Ei bine, Simioane, o să duci tu crucea în locul condamnatului.
Acest Simion, care era din Cirena, nu găsi propunerea pe gustul lui și se revoltă:
– Să duceți voi spânzurătoarea, zise el; eu n-am nimic de-a face cu asta!…
Dar soldații îl siliră să îndeplinească corvoada, și Simion, încărcat cu bucata de lemn și bodoganind, îl urmă pe Iisus.
Pe drum, conform lui Luca, câteva femei vărsară lacrimi. Iisus:
– Nu mă plângeți pe mine, plângeți-vă pe voi și pe copiii voștri…
Biserica adaugă legenda Veronicăi, femeia care i-ar fi șters fața cu o batistă, pe care s-a imprimat chipul lui Iisus. Relicva este păstrată la Sfântul Petru din Roma.
Liber-cugetătorii arată că „Veronica” vine din „vera icon” – „imagine adevărată”, putând fi doar o denumire a batistei.
Ajunși la Golgota, soldații îi oferiră vin cu smirnă – Iisus refuză.
Se sapă locul, crucile sunt pregătite, condamnații culcați pe stâlp și țintuiți de mâini și picioare.
Crucea lui Iisus avea inscripția:
- Matei: „Acesta este Iisus, regele iudeilor”
- Marcu: „Regele iudeilor”
- Ioan: „Iisus din Nazaret, regele iudeilor”
Preoții cer modificarea textului; Pilat:
– Ce e scris, e scris.
(Matei XXVII, 32-38; Marcu XV, 21-28; Luca XXIII, 26-38; Ioan XIX, 17-22)
