CAPITOLUL 56 – Spălat de picioare în familie
Să deschidem o paranteză la începutul acestui capitol, pentru a povesti acelora dintre cititorii noștri care nu știu, cum se desfășura la evrei ceremonia principală a Paștelui.
Această ceremonie consta dintr-o masă festivă, pentru că nu există sărbătoare fără un mic ospăț.
În perioada timpurie a Israelului, pentru acest festin se respecta un ritual destul de ciudat.
Mai întâi, toată lumea mânca în picioare; în ziua aceea, scaunele erau duse în anticameră.
Fiecare avea o funie legată în jurul șalelor și rămânea cu sandalele în picioare.
Pe lângă aceasta, mesenii țineau în mâna stângă un băț și hăpăiau cu o viteză extraordinară, așa cum se mănâncă în zilele noastre în bufetele gărilor.
Meniul: un miel presărat cu cicoare sălbatică sau alte ierburi amare. Pâinea era făcută fără maia.
De la captivitatea evreilor în Babilon, popii evrei schimbară acest obicei. Obligația de a rămâne în picioare fu înlăturată, iar bățul putu fi lăsat la vestiar.
În schimb, mielul și pâinea fără drojdie rămăseră obligatorii.
Mielul era fript în cuptor și trebuia să-și păstreze o anumită formă: era prins în două crengi de rodiu, lemnul cel mai puțin sensibil la acțiunea căldurii.
Una din aceste ramuri îl străpungea în lungime, în timp ce a doua, mai scurtă, îi ținea picioarele întinse.
Era interzis cu desăvârșire să rupi vreun os, chiar din neatenție.
Apoi mielul trebuia să primească 40 de lovituri de bici la rând (Pesahim, VII, 11).
La căderea nopții, mesenii, al căror număr varia între 10 și 20, se întindeau pe paturi joase, cu brațul stâng sprijinit pe o pernă și cu mâna dreaptă liberă, pentru a apuca mâncarea.
O să mă întrebați: de ce, în vremurile acelea, evreii mâncau în poziția culcat?
Iată explicația: după obicei, poziția orizontală în timpul mesei era privilegiul oamenilor liberi.
Or, Paștele avea ca scop sărbătorirea, mai mult sau mai puțin exactă, a zilei în care Moise îi scăpase pe evrei de sub dominația egipteană.
Stăpânul casei începea prin a lua o cupă în care punea vin îndoit cu puțină apă și spunea maiestuos:
– Binecuvântat fie Domnul, care a creat fructul viței de vie!
Apoi, sorbea câteva picături și trecea cupa la vecinul lui; aceasta circula printre invitați, iar ultimul trebuia să golească ceea ce lăsaseră ceilalți.
Dacă-i venea rândul după niște meseni mai băloși, cu atât mai rău pentru el… nu avea dreptul să se strâmbe.
După aceea, slugile aduceau fiecăruia un lighean cu apă și un șervet, pentru ca oamenii să se spele pe mâini.
Odată terminată și această operațiune, se deplasa masa în mijlocul invitaților.
Se servea apoi mielul cu ierburile amare, care simbolizau amărăciunile exilului în Egipt.
Pâinea fără dospeală avea și ea semnificația ei: amintea de fuga grăbită din regatul faraonilor, când evreii nu au mai avut timp să lase aluatul să dospească.
Mai exista un preparat simbolic obligatoriu, numit haroset, un amestec de mere, curmale și lămâi macerate în oțet; cu ajutorul scorțișoarei și al altor condimente, i se dădea o tentă cărămizie.
Era rea de tot la gust, dar amintea de lucrările de zidărie făcute pentru faraon.
Capul familiei amesteca harosetul cu ierburile amare, îi adresa lui Dumnezeu gesturi de recunoștință, îi mulțumea pentru roadele pământului, după care toți trebuiau să ia din acest amestec o îmbucătură de mărimea unei măsline.
Apoi, cel mai tânăr întreba:
– Bunicule, ce înseamnă tot ce mâncăm noi astăzi?
Bătrânul ridica din farfurie fiecare element și explica semnificația lui, evocând în special mielul sacrificat în Egipt pentru a potoli mânia cerului.
Toată lumea striga:
– Aleluia! Aleluia!
Iar bătrânul cânta:
– O, mare, de ce fugi? Și tu, Iordan, de ce te tragi înapoi? Voi, munți, de ce săltați precum caprele?
La a patra cupă de vin, ospățul era considerat încheiat.
Iisus își convocase discipolii și dorea cu tot dinadinsul să sărbătorească împreună cu ei această ceremonie.
Își propuse chiar să aducă unele schimbări în ritual.
În dimineața zilei de joi, Petru și Ioan îl întrebară:
– Ia zi, patroane, n-ar fi timpul să ne gândim la ospățul de Paște? Unde destupăm și noi șampania?
– Că bine ziceți! Nu prea știu; lăsați-mă un pic să mă gândesc.
– La Ierusalim nici n-ar trebui să-ți treacă prin cap, interveni Ioan. Ar fi o gafă; acolo pericolul e mare.
– N-are importanță, făcu Iisus, care avea planul lui. Ascultați-mă: coborâți în oraș și căutați un om care duce un ulcior cu apă. Mergeți după el.
– Înțeles.
– Intrați în casa în care va intra și spuneți stăpânului: „Domnule, Rabi-ul nostru dorește să ia masa la dumneata cu noi. Fii bun și arată-ne încăperea.”
Stăpânul vă va arăta o sală spațioasă, cu covoare, gata pregătită. Acolo să pregătiți totul.
Petru și Ioan porniră. La poarta Ierusalimului văzură un om cu un ulcior și-l urmară.
Totul se petrecu exact cum zisese Iisus.
Stăpânul casei, un admirator al lui Iisus, le puse bucuros la dispoziție sala de sus.
Iisus ajunse seara, urmat de cei doisprezece.
„Iisus, zice abatele Fouard, s-a plasat în mijloc. Ioan, culcat la dreapta, își odihnea capul pe pieptul său. Petru stătea lângă Ioan, iar Iuda lângă Iisus.”
Bang! Bang! Bang! Sosise ceasul.
– Am avut o mare dorință, zise Iisus, să iau această masă de Paște cu voi, înainte de a suferi.
Servitorii aduseră ligheanul cu apă. Iisus se ridică:
– Nu mâinile trebuie să le spălăm.
– Ba da, zise un apostol; așa cere obiceiul.
– Eu decid altfel.
Își suflecă mânecile, luă ligheanul și se opri în fața lui Petru.
– Ce vrei să-mi faci? întrebă Petru.
– Să-ți spăl picioarele.
– Să-mi speli picioarele?
– Da, descalță-te.
Petru ezită:
– Nu, n-aș putea suporta… niciodată!
– Dacă refuzi, n-o să ai loc în cer, îi zise Iisus.
– La naiba! Atunci spală-mi și picioarele, și mâinile, și capul!
Iisus zâmbi:
– Cine a făcut baie nu trebuie decât să-și spele picioarele și e curat.
Apoi le spălă picioarele tuturor apostolilor.
– Știți ce v-am făcut?
– Ne-ai spălat picioarele.
– Nu doar atât.
„Voi mă numiți Maestrul — și aveți dreptate. Dacă eu, Domnul vostru, v-am spălat picioarele, și voi trebuie să faceți la fel unii altora.” (Matei XXVI, 17-20; Marcu XIV, 12-17; Luca XXII, 7-18; Ioan XIII, 1-20).
– Și acum, prieteni, zise el, să ne dedăm plăcutei munci a masticației.
Și toată banda începu să dea din fălci.
