CAPITOLUL 54 – Ultimele parabole și ultimele amenințări
În calitatea lui de Dumnezeu, domnul Iisus nu era mai puțin om; știm deja că el avea două naturi la dispoziție. Noaptea petrecută sub cerul liber mai mult îl istovi. În plus, nu se gândise să mănânce în timpul zilei în locul unde, mai întâi triumfător, sfârșise prin a se eschiva. Ovațiile te pot îmbăta, dar nu te hrănesc. Pe de altă parte, teama îți taie pofta de mâncare, dar numai temporar; odată teama dispărută, rămâne foamea, cu atât mai mare, cu cât s-a lăsat mai mult așteptată. Prin urmare, a doua zi după triumful lui atât de puțin costisitor și în același timp atât de puțin reușit (primise cât plătise), Cuvântul simți niște crampe atroce în stomac. Era în plin câmp. Cum să-și satisfacă foamea?
– Petru! Iacob! Andrei! Ioan! Bartolomeu! strigă el.
Apostolii veniră în fugă.
– Ați adus de la Ierusalim ceva de-ale gurii?
– Bineînțeles, Domnule!
– Foarte bine, dați-mi!
– Păi…
– Păi… ce?
– Le-am mâncat aseară.
Iisus lăsă să-i scape o exclamație de ciudă.
– Măcar putem face rost de ceva? adăugă el.
– Pe aici?… Ni se pare puțin probabil.
– Bine. Mă duc să văd dacă nu găsesc pe drum niște fructe sălbatice.
Și plecă împreună cu doi dintre tovarășii lui fideli.
Grădinile vilelor ce aparțineau bogătanilor din Ierusalim mărgineau drumul. Câțiva pomi își întindeau crengile peste zidurile proprietăților. E bine de știut că, după obiceiul evreiesc, orice călător care voia să-și potolească foamea avea dreptul la fructele aflate pe marginea drumului, dacă ramurile care le purtau treceau peste zidurile împrejmuitoare.
Primul pom pe care Iisus îl zări era un smochin superb. Domnul, înfometat, se grăbi spre el. Îi îndepărtă frunzele, căutând smochinele; nici pomeneală! nici urmă de smochine. Cuvântul – am avut ocazia să ne convingem – n-avea tocmai un caracter frumos. Negăsind nicio smochină într-un smochin așa de frumos, se făcu roșu de supărare. Apostrofă mânios pomul și-l blestemă după toate regulile artei. Smochinul se simți foarte umilit și imediat începu să se usuce.
Între noi fie vorba, această întâmplare demonstrează o dată în plus că fiul porumbelului o lua razna ca un pensionar de ospiciu. Mai întâi că nu era vina smochinului că nu avea smochine în el; și cu atât mai mult nu era vina lui, cu cât nu era sezonul fructelor din această specie. Să nu uităm că era lunea de dinaintea Paștelui. Niciodată, în nicio țară, smochinii nu fac smochine la începutul primăverii. Și-apoi, din moment ce Iisus avea puterea de a usca pomii printr-un simplu blestem, ar fi făcut mai bine dacă și-ar fi folosit facultățile supranaturale pentru a invita nefericitul și nevinovatul smochin să se garnisească instantaneu cu niște smochine frumoase și bine coapte.
Iisus, fără îndoială, n-avusese timp să reflecteze la toate acestea. El blestemă smochinul care nu putea rodi și smochinul se veșteji. Prinde orbul, scoate-i ochii!
Evanghelistul Marcu, care ne povestește această bună istorioară, merită a fi reprodus textual: „A doua zi, spune el, lui Iisus îi fu foame și, văzând de departe, pe drum, un smochin care avea frunze, se duse să vadă dacă putea găsi ceva în el; și apropiindu-se, nu găsi decât frunze. Atunci, Iisus îi zise smochinului: «De acum înainte, nimeni să nu mai mănânce niciun fruct din tine»”. (Marcu, XI, 12-14).
Confratele Matei, care relatează aceeași aventură aproape în aceiași termeni, adaugă: „Și chiar în acel moment, smochinul se uscă”. (Matei, XXI, 19).
Așadar, Iisus era în toane prea bune ca să nu meargă să facă tapaj la Ierusalim. Se duse la Templu și, reînnoindu-și indignarea de acum trei ani, îi făcu hoți pe negustorii de porumbei și de miei și răsturnă tejghelele schimbătorilor de bani. Sfânta bandă de pirați apostolici se afla și ea la limită; prin urmare, trebuia să-și procure bani și păsări prin orice mijloace.
După aceasta, vindecă o colecție de orbi și șchiopi: „orbi și șchiopi”, spune Evanghelia. Niciun alt infirm sau bolnav nu fu alinat în ziua aceea. Ca o paranteză, să remarcăm că în timpul șederii lui pe pământ, Iisus n-a îndreptat nici un singur cocoșat. Să fi avut el, întâmplător, o aversiune pentru cocoșați? Mister…
Un părinte al Bisericii, sfântul Eusebiu, afirmă că în această zi, zisă și „lunea sfântă”, Unsul mai vindecă și un lepros, și aceasta prin corespondență. Niște străini se prezentară la Filip, unul dintre apostoli, și-i cerură să-l vadă pe Iisus. Filip îi trimise la Andrei. Iisus nu-și lăsă vizitatorii să facă anticameră.
– Cu ce treabă ați venit la mine? îi întrebă el.
– Ne-a trimis stăpânul nostru, Abgar al V-lea, regele Edessei, care te roagă să primești azil în regatul lui, în cazul în care vei fi agresat de autoritățile din țara ta.
Cuvântul mulțumi, dar nu acceptă această propunere amabilă. Dacă ar fi acceptat-o, n-ar mai fi salvat rasa umană de păcatul mărului. Solii îl anunțară atunci că stăpânul lor era atins de lepră. Această boală teribilă ataca chiar și regi, dar cel puțin regii leproși nu erau puși în carantină de către compatrioții lor. Iisus, pentru care un miracol în plus sau în minus nu-l costa nimic, îi liniști pe nobilii străini și-i asigură că Maiestatea Sa va primi vindecarea în același timp cu răspunsul la mesaj.
Evanghelistul Ioan menționează această vizită a nobililor străini; numai că el îi dă drept greci, în timp ce Eusebiu jură pe ce are el mai sfânt că erau trimiși de regele Abgar al V-lea, de care nimeni altcineva n-a auzit vreodată. Dar aceasta n-are prea mare importanță.
Același Ioan recunoaște că în seara zilei respective, Domnul Dumnezeu a fost cuprins de frică: „Acum, spunea el, sufletul meu este tulburat. Și în acest timp ce voi spune eu?… Tată, cruță-mă de această oră dureroasă… Dar chiar pentru această oră am venit eu în această lume!”.
În traducere liberă:
– Ah! Și dacă m-aș răzgândi?… În fine, dacă asta e, asta e!
Marți, se mai vorbi puțin printre apostoli despre smochinul pe care-l blestemase Iisus.
– Totuși, zise Petru, n-a durat mult.
– L-am văzut azi-dimineață, adăugă Bartolomeu; era uscat ca un băț.
– Iisus al nostru are o putere extraordinară! concluzionă un al treilea.
Cuvântul se amestecă și el în conversație.
– Prieteni, făcu el, dacă aveți credință, puteți face minuni tot atât de mari ca cele pe care m-ați văzut că le fac eu. Totul e să credeți. Dacă nu veți ezita, nu numai că veți usca un smochin, dar veți spune muntelui acestuia: „Ridică-te și aruncă-te în mare”, și imediat el se va arunca.
Apostolii, care admiraseră miracolul, fură uimiți să audă că puteau face la fel. În marea lor surpriză, priveau Muntele Măslinilor, pe care tocmai li-l arătase Iisus, și sufletul lor se tulbura la gândul de a putea ridica un asemenea bloc de piatră. Puneți-vă o clipă în locul lor…
Către miezul zilei, banda coborî în Ierusalim. Patronul peroră o vreme în Templu, străduindu-se, după obiceiul lui, să-i discrediteze pe farisei. Îi compară cu niște oameni care, din gură, își dau importanță că-l servesc pe Dumnezeu, dar care în realitate se conduc după propriile lor pofte.
„Un om avea doi fii – aceasta fu parabola lui – și, venind la primul, îi spuse: Du-te azi și lucrează-mi via. El răspunse: Nu vreau. Dar mai târziu, frământat de remușcări, se duse. Venind al doilea, omul îi vorbi la fel. Acesta răspunse: Bine, tată, o să mă duc. Dar nu se duse deloc”. Și, temându-se că fariseii n-au înțeles morala, care-i viza direct, Iisus adăugă: Adevărat vă spun, aceasta este povestea voastră. Astfel, publicanii și prostituatele vor merge înaintea voastră în regatul lui Dumnezeu”. Și, cum această neobrăzare nu i se păru de-ajuns, improviză o altă parabolă. Îi puse în paralel cu podgorenii care, însărcinați cu întreținerea unei vii, omorâră toate slugile proprietarului, și chiar pe fiii lui. Din acest motiv, proprietarul viei, la rândul lui, veni și-i omorî pe toți podgorenii.
La sfârșit, vorbi despre un amfitrion foarte cusurgiu. Acest domn se însură. Invită multă lume la petrecerea de nuntă. Când banchetul era în toi, observă că unul dintre meseni nu-și pusese, ca și ceilalți, hainele de gală. Ce face însurățelul nostru? Își cheamă servitorii și le poruncește să pună mâna pe invitatul care nu arătase suficient respect la nunta lui, să-i lege picioarele și mâinile și să-l arunce într-un loc întunecos, unde să plângă și să scrâșnească din dinți.
Fariseii, iritați de acest război cu înțepături, se uniră cu partizanii lui Irod, pentru a se răzbuna pe Iisus. Irodienii veniră prin urmare la Templu, se prefăcură că discută între ei și, apropiindu-se brusc de marele vraci, pentru a-l ruga să se pronunțe în privința disputei lor, îi spuseră cu un profund respect:
– Rabi, știm că ești priceput în toate lucrurile mai bine ca oricine. Ai bunătatea, deci, și luminează-ne în această chestiune: suntem noi liberi să decidem dacă să-i plătim tribut lui Cezar, sau nu?
De data aceasta, capcana era foarte abilă. Să condamni tributul, însemna să te pui în cârca lui Ponțiu Pilat, procurator al Iudeei în numele romanilor; să-l declari legitim, însemna să-i flatezi pe cuceritori și să jignești patriotismul evreilor. Totuși, Iisus văzu imediat viclenia.
– Dragilor, făcu el, ar trebui să fiți mai subtili ca să mă încuiați. Aduceți-mi moneda de care vă serviți pentru a plăti tributul.
Unul din cei care asistau îi aduse un denier.
– A cui este această imagine și această inscripție? întrebă Iisus?
– A lui Cezar, răspunse toată lumea.
– Atunci, dați-i Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu.
La viclenia lor, una și mai mare… Cuvântul ocolise abil întrebarea; răspunsul era cum nu se poate mai evaziv, dar în același timp, o frază cu efect: astfel, fu viu aplaudată de masa ignorantă, care, în toate epocile, s-a lăsat păcălită de aceste vorbe.
După evrei, veniră saducheii, altă sectă evreiască. [n.tr.: sectă religioasă, înființată în sec. II î.Hr., ostilă fariseismului și favorabilă elenismului, care nega nemurirea sufletului și viața viitoare și disprețuia practicile religioase]. Ei îi puseră următoarea întrebare:
– Un om avea șase frați. El se însură și muri înaintea soției lui. Aceasta se căsători cu unul dintre frații defunctului. Și acest al doilea soț muri. Doamna văduvă se mărită cu al treilea frate; apoi, din același motiv, cu al patrulea, și așa mai departe, până când toată familia decedă. Întrebarea e, când toți aceștia vor reînvia, a cui soție, dintre cei șase frați, ar fi această femeie?
Iisus răspunse:
– Când toată lumea va reînvia, bărbații nu vor mai avea soții, iar femeile nu vor mai avea soți; toți vor fi ca îngerii din cer. În consecință, dificultatea la care vă gândiți voi n-ar exista.
Un scrib îi veni în ajutor:
– Maestre, pentru că ai început să rezolvi probleme teologice, permite-mi să te întreb care este cea mai importantă poruncă din legea lui Moise?
– Este prima din Decalog, răspunse Iisus. „Iubește-l pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima, din tot sufletul, cu toată mintea și cu toate puterile tale”. Dar există și o a doua poruncă, care este tot atât de importantă ca și prima; este aceasta: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”.
– Bravo! făcu scribul; ai răspuns foarte bine.
Acest scrib, fără nicio îndoială, nu avusese ca scop, precum fariseii, irodienii și saducheii, să-l încurce pe Cuvânt; dar în acel moment, Iisus era obosit de toate acele întrebări perfide. Se săturase până peste cap. Se întoarse, deci, spre mulțime și lansă un tir nemilos asupra dușmanilor săi. Le aplică fariseilor toate injuriile care-i veniră în minte: îi târî în noroi și-i băgă sub pământ; îi numi șobolani, oale găurite, morminte pline de oase și viermi, mâncători de cămile și pui de vipere; în sfârșit, declară că ei erau „responsabili de tot sângele nevinovat vărsat pe pământ, de la neprihănitul Abel și până la Zaharia, fiul lui Barachia”.
A acuza pe cineva de omorârea lui Zaharia era, la evrei, cea mai mare dintre toate injuriile. Era ca și cum, la noi, l-ai numi pe Dumollard un plasator de bone [n.tr.: Martin Dumollard = asasin celebru, ghilotinat în 1862 pentru uciderea mai multor bone pe parcursul a 10 ani]. Asasinarea lui Zaharia era privită de izraeliți ca acea crimă care-l iritase cel mai tare pe Iehova și-i atrăsese mânia asupra Ierusalimului. Chiar dacă se întâmplase cu mai bine de un secol în urmă, exista convingerea că la ea au luat parte oameni ce voiseră în adins ca Ierusalimul să-i fie dezagreabil Domnului.
Acest Zaharia era un sacrificator care fusese măcelărit de tovarășii lui de breaslă între templu și altar. Or, sângele astfel împrăștiat pe dale nu înceta să iasă la suprafață; nimic nu-l putea șterge. Când regele Nabucodonosor intră în Templu, găsi ciudată această bolboroseală. Vru să potolească sângele lui Zaharia oferindu-i o răzbunare: aduse în locul acela rabinii și-i sugrumă; sângele tot bolborosea. Luă copiii care ieșeau de la școală și-i sacrifică în același loc; sângele nu se potoli. Puse să fie aduși preoți tineri și-i masacră; și sângele continua să bolborosească. Aproape 100.000 de victime sucombară fără a-l îndupleca. Atunci, Nabucodonosor, apropiindu-se, spuse: „Zaharie, Zaharie, ai distrus floarea poporului tău; vrei să-l nimicesc în întregime?”. La aceste cuvinte, sângele încetă să mai bolborosească.
Aceasta era legenda lui Zaharia. Vedem că a face pe cineva responsabil de sângele acela nu însemna să-i adresezi o insultă fără însemnătate. Așa că fariseii, care luaseră așa de des decizii contra lui Iisus, deciseră de data aceasta să le pună în aplicare.
În timp ce conspirau împotriva lui, Cuvântul se plimba puțin prin Templu împreună cu apostolii lui, pentru a vedea cum se făceau donațiile. Lângă o terasă se aflau dispuse cutii ale milei, pentru a primi pomenile fidelilor. Toată lumea știe că în zilele noastre avem de-a face cu absolut același lucru în biserici: cutie pentru capela Fecioarei, cutie pentru sufletele din Purgatoriu, cutie pentru întreținerea cultului, cutie pentru lucrările seminariilor, cutie pentru sfântul Petru, cutie pentru copiii chinezi; și înșiruirea ar putea continua. În Templul din Ierusalim, aceste cutii ale milei erau în număr de 13, toate căscându-și gurile, în care credincioșii de condiție înaltă aruncau cu ostentație monede mari de argint. Evanghelia spune că la un moment dat, apăru o femeie sărmană, sfioasă, care, când îi veni rândul, depuse două monede de aramă, minuscule, în valoare de un sfert de as [n.tr.: monedă romană de pe vremea aceea]; un as valora 5 cenți în moneda noastră.
– Ați văzut-o pe această femeie săracă? îi întrebă Iisus pe apostoli.
– Da, maestre.
– Ei bine, ea a donat mai mult decât toți ceilalți bogați; ei dau din ceea ce le prisosește; în schimb, femeii, acest ultim bănuț îi era poate necesar.
Pentru a fi logic până la capăt, Iisus ar fi putut adăuga că bogații, chiar donând ce le prisosea, erau totuși mai generoși decât el; de fapt, nici el, nici apostolii lui n-au donat niciodată nimic.
Trecând prin șantierele de construcții, declară că terminarea construirii Templului nu merită osteneala, având în vedere că într-o zi nu va rămâne piatră peste piatră din el. Acum, ca să spunem drept, aceasta este într-un fel istoria tuturor monumentelor; oricât de solid construite ar fi, nu rezistă acțiunii timpului, ruinei secolelor. Nu-i nevoie să fii profet ca să anunți asta…
În sfârșit, când se apropie noaptea, își duse apostolii pe Muntele Măslinilor, pe care vedem că-l făcuse hanul lui, și, înainte să se suie în pat, adică să se lungească pe pământ, le povesti o ultimă istorie:
Erau odată zece fecioare care trebuiau să însoțească la nuntă pe una din prietenele lor, care se mărita. După obicei, seara, se duseră toate zece la locuința logodnicei. Dar cinci dintre ele erau deștepte, iar celelalte cinci erau proaste. Conform ritualului, fiecare își aduse o lampă, pentru a petrece noaptea; numai că cele cinci fecioare proaste uitară să-și umple lămpile cu ulei. Se întâmplă ca soțul, prelungindu-și ultima petrecere de flăcău, să întârzie; așa de mult, încât celor zece însoțitoare ale miresei li se făcu somn și adormiră. Când bătu miezul nopții, un strigăt puternic răsună în casă: „Iată-l pe soț! Mergeți înaintea lui!”. Cele zece fecioare se sculară toate deodată; dar cinci dintre lămpi erau stinse, cele care nu mai aveau ulei. „Dragi prietene, spuseră cele cinci fecioare proaste celor cinci fecioare istețe, dați-ne și nouă un pic din uleiul vostru. – Asta s-o credeți voi, răspunseră cele cinci fecioare istețe; am risca să nu ne ajungă; mergeți și cumpărați”. Cele cinci fecioare proaste alergară la negustorii de ulei. Din păcate pentru ele, în acest timp veni soțul; cele cinci fecioare care erau pregătite intrară cu el și cu mireasa în sala de nuntă, după care, poarta fu încuiată, pentru ca lumea să se distreze fără a se teme de inoportuni. După un timp, se auzi cioc-cioc la poartă. Soțul întrebă: „Cine e?”. Fecioarele proaste răspunseră: „Suntem cinci prietene ale doamnei tale; ați început petrecerea; am venit să luăm și noi parte la ea”. Soțul le răspunse: „Prea târziu, căprioarelor; nu vă mai cunosc”, și nu deschise.
Această idioțenie îi amuză mult pe apostoli.
Nevrând să-i lase să adoarmă cu gânduri vesele, Iisus le explică apoi cum se va petrece sfârșitul lumii. Cunoaștem acest scenariu:
Dintr-o dată, mormintele se vor deschide, toate scheletele se vor garnisi cu carne, membrele dispersate se vor uni la loc; indivizii care au avut ca mormânt stomacul antropofagilor sau burta animalelor feroce vor ieși de-acolo; în fine, fiecare se va face la loc, cum a fost. Toate miliardele de indivizi care au trăit pe pământ se vor îngrămădi unii peste alții în strâmta Vale a lui Iosafat [n.tr.: Nume dat locului judecății finale]. Atunci va apărea judecătorul suveran, cocoțat pe un nor luminos. Vor fi multe tunete și fulgere. Îngerii, înarmați cu trompete, vor face un vacarm cât 500 de draci. Acesta va fi anunțul judecății de apoi: „Domnilor, sosește Curtea! Ridicați-vă în picioare! Curtea va fi compusă din Dumnezeu, care la rândul lui va fi compus din trei persoane – președintele și cei doi asesori. Dezbaterile vor fi expediate într-o clipită. Tribunalul va spune: „Oile să treacă în dreapta, iar țapii să treacă în stânga”. Oile vor fi, toate, indivizii bine văzuți de popi, iar țapii vor fi ceilalți. Pronunțarea curții va fi, de asemenea, foarte scurtă: „Oi binecuvântate, va spune președintele, sunteți admise pentru eternitate la toate bucuriile celeste; țapi blestemați, sunteți condamnați pentru aceeași durată de timp să vă prăjiți și să fierbeți în sucul propriu. Cât despre dracii care vă vor prăji, vor fi și ei prăjiți”.
Pentru toate cele de mai sus, puteți consulta Evanghelia:
– Intrarea lui Iisus în Ierusalim: Matei, XXI, 1-11; Marcu, XI, 1-11; Luca, XIX, 29-44; XXI, 37-38; Ioan, XI, 55-56; XII, 12-19.
– Smochinul blestemat: Matei, XXI, 18-22; Marcu, XI, 12-14, 20-26.
– Scandalul de la Templu: Matei, XXI, 12-17; Marcu, XI, 15-19; Luca, XIX, 45-48.
– Vizita grecilor la Iisus: Ioan, XII, 20-50.
– Parabola celor doi fii: Matei, XXI, 28-32.
– Parabola podgorenilor ucigași: Matei, XXI, 33-46; Marcu, XII, 1-12; Luca, XX, 9-19.
– Moneda lui Cezar: Matei, XXII, 15-22; Marcu, XII, 13-17; Luca, XX, 20-26.
– Întrebarea saducheilor: Matei, XXII, 23-33; Marcu, XII, 18-27; Luca, XX, 27-39.
– Întrebarea scribului: Matei, XII, 34-40; Marcu, XII, 28-34; Luca, XX, 27-39.
– Blestemarea fariseilor: Matei, XXIII, 1-36; Marcu, XII, 38-40; Luca, XX, 45-47.
– Bănuțul văduvei: Marcu, XII, 41-44; Luca, XXI, 1-4.
– Distrugerea Templului: Matei, XXIV, 1-2; Marcu, XIII, 1-2; Luca, XXI, 5-6.
– Parabola fecioarelor proaste și a fecioarelor deștepte: Matei, XXV, 1-13.
– Judecata de apoi: Matei, XXV, 31-46.
