CAPITOLUL 52 – O nouă serie de divagații
Ofensat la gândul că miracolele lui, oricât de răsunătoare erau, nu le deschideau ochii compatrioților săi și nu le demonstrau clar divinitatea sa, Iisus nu rămase mult timp în Efrem. Se gândea, nu fără temei, că nu mai era în siguranță în niciun oraș și că tot ce-avea mai bun de făcut era să-și schimbe reședința cât mai des posibil.
Traversând Samaria sau Galileea – nu se știe sigur – el vindecă dintr-o lovitură zece leproși care locuiau împreună într-un târgușor. Numai că, dintre cei zece, numai unuia îi dădu prin cap să-i mulțumească marelui vraci, și acesta sigur fu un samaritean. Apropo de acest lucru, Iisus le spuse apostolilor săi:
– Hei! Ce vă spuneam mai zilele trecute? Un samaritean e tot ce avem mai bun în Iudeea… Când un samaritean trece și vede un om în necaz, victimă a hoților, îl îngrijește și-l duce la un han… Iată-l pe acest samaritean: avea lepră și mi-a arătat recunoștința lui pentru că l-am vindecat, în timp ce ceilalți nouă leproși… Du-te Ioan să vezi dacă vin încoace!… (Luca, XVII, 11-19).
Atunci, câțiva farisei care se aflau pe-acolo, îl întrebară:
– Anunți peste tot împărăția lui Dumnezeu. Vrei să ai bunătatea și să ne spui și nouă unde este acest regat al lui Dumnezeu și mai ales când va veni?
El răspunse:
– Regatul lui Dumnezeu va veni fără să vă dați seama. Nimeni nu va putea spune: E aici sau e acolo. Nu va putea fi văzut. Și aș adăuga chiar că, chiar în prezent, acest regat este printre voi.
Fariseii din acele ținuturi nu erau atât de răi ca cei din Iudeea. La auzul acestor baliverne, ridicară din umeri, dar nu se gândiră să-l lapideze pe orator, așa cum fu cât pe ce să se întâmple la Ierusalim. Plecară și-l lăsară cu discipolii lui. Deci pe ei îi puse el să-i asculte continuarea discursul.
Acest discurs fiind o capodoperă de alienare mintală, cer cititorilor mei permisiunea de a-l reproduce fără a schimba o silabă din el:
„Va veni un timp, prieteni, spuse Iisus, când veți dori să vedeți una din zilele Fiului Omului, și nu veți vedea acea zi. Ei vă vor spune: «Veniți pe-aici, veniți pe-acolo, căci el este aici, este acolo»; dar feriți-vă să mergeți acolo, nu-i urmați. Așteptați să strălucească un fulger și să se facă văzut dintr-o parte a cerului în alta; așa va apărea Fiul Omului în ziua lui.
Numai că, înainte ca acea zi să vină, el trebuie să sufere mult și să fie respins de acest popor. Ceea ce s-a întâmplat în timpul lui Noe se va întâmpla în timpul Fiului Omului. Ei mâncau și beau; oamenii se însurau cu femei și femeile se măritau până în ziua în care Noe intră în arcă; și atunci, venind potopul, îi înecă pe toți.
Și iarăși cum se întâmplă pe vremea lui Lot, ei mâncau și beau, cumpărau și vindeau, semănau și recoltau; dar în ziua în care Lot ieși din Sodoma, o ploaie de foc și pucioasă căzu din cer, care-i mistui pe toți. Tot așa se va întâmpla și în ziua în care va apărea Fiul Omului.
În ziua aceea, dacă un om se va afla mai sus de casa sa, iar mobilele lui vor fi în jos, să nu coboare să le prindă; iar cel care se va afla la câmp, nici el să nu se întoarcă înapoi. Amintiți-vă de nevasta lui Lot. Oricine va căuta să-și salveze viața, și-o va pierde; și cine și-o va pierde, și-o va salva.
Vă spun că ziua aceea, care va fi o noapte, din două persoane care vor fi în același pat, una va fi luată, iar cealaltă lăsată; din două femei care vor măcina grâu împreună, una va fi luată, iar cealaltă lăsată; din doi bărbați care se vor afla pe același câmp, unul va fi luat, iar celălalt lăsat.
Discipolii îl întrebară: – Unde se va întâmpla asta, Doamne? Iar el răspunse: – Într-un loc care va fi trupul, acolo aripile se vor reuni”. (Luca, XVII, 20-37).
Orice comentariu e de prisos. Iată vorbele pe care preoții le atribuie dumnezeului lor. Și spun că evreii l-au condamnat la supliciu pe acest fiu al porumbelului, pe care-l numesc Fiul Omului! La un duș rece ar fi trebuit evreii să-l condamne…
Tot din puțul gândirii lui:
„Era odată într-un oraș un judecător care nu se temea de Dumnezeu și căruia puțin îi păsa de oameni. Tot în acel oraș era și o văduvă care venea adesea la el, zicându-i: Fă dreptatea de partea mea. Și multă vreme el nu voi s-o facă. Totuși, în cele din urmă, își zise în sinea lui: Cu toate că eu nu mă tem deloc de Dumnezeu și îmi pasă prea puțin de oameni, pentru că această femeie mă sâcăie, o să-i fac dreptate, ca să nu mă mai insulte.
Înțelegeți, adăugă Domnul Iisus, ce vrea să spună acest judecător rău. Tot așa, Dumnezeu nu va face dreptate celor pe care-i iubește și care strigă la el zi și noapte și întotdeauna va suferi că-i oprimă. Vă spun, totuși, că el le va face dreptate în scurt timp; dar atunci când Fiul Omului va veni, credeți că va găsi el multă credință pe pământ?” (Luca, XVII, 1-18).
Altă pildă sforăitoare:
„Doi oameni urcară la Templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt publican. Fariseul, stând în picioare, se ruga astfel: «Doamne, îți aduc mulțumirile mele că nu sunt ca restul oamenilor, care sunt hoți, nedrepți și adulterini, și nici ca acest publican de alături; eu țin post de două ori pe săptămână și le dau preoților o dijmă din tot ce posed». Publicanul, dimpotrivă, ținându-se departe, nici nu îndrăznea să ridice ochii spre cer; dar se lovea în piept cu pumnii, spunând: «Doamne, ai milă de mine, care am comis toate crimele». Ei bine, vă spun că publicanul a fost cel care a plecat binecuvântat de Dumnezeu, și nu fariseul”. (Luca, XVIII, 9-14).
Și acum, pentru a schimba puțin nota:
„Oamenii îi aduseră lui Iisus copii, pentru a-i atinge; și discipolii, văzând aceasta, îi respinseră cu vorbe grele. Dar Iisus, chemându-i la el, le zise: «Lăsați copiii să vină la mine și nu-i împiedicați; căci împărăția cerurilor este pentru cei asemenea lor». Ce drăguț!
Un tânăr foarte de treabă trecea pe-acolo. Acesta se adresă vorbitorului iubitor de plozi:
– Bunule învățător, îi zise el, văd că le promiți oamenilor că le dai viață veșnică, în anumite condiții; care sunt aceste condiții?
– Mai întâi, răspunse Iisus, de ce mă numești „bun”? Nu sunt deloc bun; numai Dumnezeu e bun.
– Să zicem că n-am spus asta.
– Așa… Ai luat aminte la poruncile lui Moise?
– Întru totul. N-am omorât pe nimeni, n-am comis niciodată un adulter, n-am furat, n-am jurat strâmb, mi-am onorat tatăl și mama.
– Asta nu-i de-ajuns. Dacă vrei să trăiești veșnic, trebuie să vinzi tot ce ai și să împarți banii săracilor. După care, să vii la mine și să mă urmezi oriunde voi merge.
Tânărul era foarte bogat. Făcu o grimasă dezaprobatoare. Atunci Iisus le spuse discipolilor lui:
– Toți sunt la fel, țin prea mult la averile lor. Ah! Ce greu e pentru oamenii care au avere să intre în regatul Domnului! Credeți voi că poate o cămilă să treacă prin urechile acului?
– La naiba, oricât de mult s-ar strădui, n-ar reuși.
– Răspuns foarte bun. Atunci aflați că îi va fi mai ușor unei cămile să treacă prin urechea unui ac, decât unui bogat să intre în cer.
– În cazul acesta, obiectă unul, intrarea în cer nu-i prea lesnicioasă.
– Dumnezeu îi va lăsa să intre pe cei care vor fi asemenea lui, replică Iisus; ceea ce nu le este cu putință oamenilor, îi este cu putință lui Dumnezeu.
La acestea, Petru spuse:
– Eu nu-mi fac sânge rău. Am avut o meserie pe care am abandonat-o; nu mai lucrez, n-am un chior în buzunar. Regatul cerului îmi revine de drept.
Iisus răspunse:
– Între noi fie vorba, Petru, sacrificiul pe care l-ai făcut tu nu e prea mare; dar se va ține cont de asta. Adevărat, adevărat vă spun, oricine își va părăsi pentru mine fie casa lui, fie pe tatăl sau mama lui, fie pe soția sau pe copiii lui, va avea parte de mult bine în această lume și, în o sută de ani de-acum încolo, va avea viață veșnică.
Și, venindu-i brusc o idee:
– Dar am vorbit destul. Acum o să plecăm de prin părțile astea și-o să ne întoarcem la Ierusalim. Știu bine ce mă așteaptă acolo; dar acum, timpul meu a sosit. Fiul Omului va fi dat pe mâna oamenilor de bun simț; oamenii de bun simț, care totuși nu sunt așa, își vor bate joc de el, îl vor biciui, îl vor scuipa în față și, după ce l-au biciuit, îl vor aduce la moarte; dar pentru el, acest lucru nu va avea importanță, căci el va învia după trei zile.
Porniră, așadar, încă o dată, spre Ierusalim. În drum, undeva, aproape de Ierihon, Iisus mai vindecă un orb, ca să nu-și iasă din mână. (Luca, XVIII, 1-16).
Cam tot atunci, Salomeea, mama lui Iacob cel mare și a lui Ioan cel mic, veni să-l roage pe Iisus să le rezerve băieților ei un loc bun în acest regat al cerului pe care-l populariza atâta.
– Aș fi cea mai fericită dintre mame, zise buna femeie, dacă l-ai așeza pe unul din fiii mei la dreapta ta, și pe celălalt la stânga.
– Nu știi ce-mi ceri! ripostă Iisus (Matei, XX, 20-28). Și le ținu, Salomeei și fiilor ei o mică lecție, ca să-i învețe să nu mai fie atât de ambițioși.
Se opri la Ierihon, ne spune Evanghelia, și rămase peste noapte la un anume Zaheu, care era un om cu purtări condamnabile; locuitorii fură chiar scandalizați de alegerea lui. Cât despre noi, care l-am urmărit pe Iisus pas cu pas, sau cel puțin legenda lui, nu ne mai mirăm de nimic. Aici este plasată parabola minelor, care merită osteneala de a fi amintită:
Un om de condiție nobilă dorea să ia în posesie un regat care se găsea la mare depărtare de domiciliul lui. Deși planul lui nu prea avea sorți de izbândă, făcu totuși încercarea; dar, mai întâi, îi chemă la el pe cei zece servitori ai săi și le spuse:
– Iată, vă dau o mină fiecăruia dintre voi [n.a.: Mina valora 69 de franci în moneda noastră]. În timp ce eu voi încerca să pun mâna pe regatul la care râvnesc, voi scoateți din mina voastră cât de mult profit puteți; la întoarcere, să-mi dați socoteala.
Acest om avu noroc și cuceri regatul dorit. Îi aduse deci în fața lui pe cei zece servitori și-i întrebă, pentru a ști cât a câștigat fiecare din negoțul lui.
Veni primul și zise:
– Stăpâne, mina ta a produs 10.
– Foarte bine, prietene, răspunse noul rege. Ca răsplată pentru fidelitatea ta, îți dau guvernarea a 10 orașe din regatul meu.
Al doilea zise:
– Eu n-am reușit așa de bine precum colegul meu; mina ta, în mâinile mele, n-a adus decât 5.
– Nu face nimic, băiete; ai avut bunăvoință, și asta contează; te pun în fruntea a 5 orașe.
Un alt servitor se înfățișă:
– Stăpâne, începu el, eu n-am avut încredere în capacitățile mele de bun negustor; m-am temut că am să fac afaceri proaste și mi-am spus: Dacă patronul meu nu-și găsește mina intactă la întoarcere, mă va trimite la moarte. Atunci, ca să fiu sigur că nu voi avea nimic de pierdut, am păstrat cei 69 de franci în colțul batistei mele. Iată-i.
– Egoistule! strigă monarhul furios. Ești un prost servitor. Ai fi putut să plasezi cei 69 de franci într-o bancă. Cel puțin aș fi avut o oarecare dobândă.
Și adăugă, adresându-se celor de față:
– Luați-i mina și dați-i-o celui care a știut să producă 10.
Unul dintre ei îi atrase atunci atenția că acest servitor nu fusese atât de naiv pe cât voia să pară, și că mina lui scosese de 10 ori mai mult. Auzind acestea, monarhul dădu ordin ca omul să fie spânzurat.
Concluzia acestei parabole fu de o violență extremă (știm că Iisus își dădea jos, câteodată, masca blândeții):
– Vă spun, zise el discipolilor, că va fi dat tuturor celor care au deja, iar pe cei care au, eu îi voi așeza în abundență. Cât despre cel care nu are nimic, îi va fi luat ceea ce nu are (textual). În sfârșit, în ceea ce-i privește pe dușmanii mei, care nu vor ca eu să domnesc peste ei, vă poruncesc să-i aduceți aici. Ordon să fie sugrumați în fața mea! (Luca, XIX, 11-27).
Să remarcăm, în trecere, că această parabolă vine în totală contradicție cu ceea ce spusese Iisus mai devreme relativ la disprețuirea bogăției. În afară de aceasta, să mai amintim că marea lui furie împotriva celor care nu-l voiau ca rege nu produse niciun rezultat. Niciun apostol nu schiță vreun gest și nimeni nu fu gâtuit.
De aici, Iisus merse întins în Betania, unde îl așteptau Magdalena și Marta. Luă masa de seară la un lepros, pe nume Simion. La desert, Magdalena îi sparse în cap o oală de alabastru, plină cu parfumuri revigorante; asta, fără îndoială, ca să-l calmeze. Evanghelia ne spune că erau în ea esențe în valoare de 300 de franci. Iuda Iscarioteanul, care era contabilul și casierul bandei, deplânse această pierdere de esențe prețioase. Cu suma pe care o reprezentau, s-ar fi putut împărți 300 de denieri săracilor din oraș. Cel puțin aceasta fu părerea pe care și-o exprimă.
Dar Iisus, care era foarte măgulit de atenția galantă a amantei lui favorite, și care gândea că țeasta lui merita 300 de denieri de uleiuri esențiale, îl puse la punct imediat pe Iuda Iscarioteanul, care-și permitea să-i facă observații și s-o mâhnească pe Magdalena. (Matei, XXVI, 6-13; Marcu, XIV, 3-9; Ioan, XII, 1-11). Se poate chiar presupune că seara, Iisus i-a arătat altfel, decât prin vorbe, frumoasei ușuratice, toată recunoștința pe care i-o purta.
