CAPITOLUL 51 – Unul care moare pe neașteptate
Betania – am uitat să vă spun – era destul de aproape de Ierusalim. Iisus nu abuză de ospitalitatea lui Lazăr nr. 1, cel care avea ca surori pe Magdalena și pe Marta; dar pe timpul turneului său în Pereea continuă să țină legătura prin corespondență cu această familie prietenă.
În timp ce fiul porumbelului vagabonda din sat în sat, debitând peste tot snoavele bizare pe care vi le-am transcris mai sus, primi într-o dimineață vizita unui mesager, aducătorul unei scrisori simple, concepută astfel:
Domnului Iisus Hristos, în Pereea.
Faceți să circule.
Domnule, cel pe care-l iubești este bolnav.
Marta și Maria
Iisus mototoli misiva și-i răspunse mesagerului:
– Hm! Greșesc că se îngrijorează. Nu se moare din orice boală. În mod sigur, Lazăr o să-și revină.
Mesagerul plecă, ducând celor două căprioare multiubite răspunsul domnului. Acest răspuns nu le liniști câtuși de puțin, având în vedere că Lazăr era serios atins de boală. Starea lui se înrăutățea din oră în oră. Marta și Maria Magdalena se dădeau de ceasul morții și gândeau că lui Iisus nu-i păsa. Devenise marele blond indiferent? Nici vorbă! Fiul porumbelului știa perfect la ce să se aștepte în ceea ce privește starea prietenului său, Lazăr; dar se hotărâse să nu-i vină în ajutor. Vom vedea puțin mai târziu de ce.
Timp de două zile, păru că uitase de complet mesajul celor două surori. În acest timp, Lazăr își dădu duhul. Și iată-le pe Marta și Maria în mare jale. Îl iau pe decedat și se apucă să-l spele cu esențe, să-l înfășoare strâns cu fașe parfumate, să comande invitațiile la înmormântare. Pentru că Lazăr ocupa o poziție înaltă printre evrei, i se făcu o înmormântare de primă clasă. La funeralii, participă un mare număr de oameni. Fu așezat într-o superbă grotă funerară, care era cavoul familiei. Timp de trei zile se boci la tariful cel mai înalt. Magdalena hotărâse ca la capitolul lacrimi să nu se uite la bani; fură deci lacrimi bine motivate. Marta și Maria însele se alăturară corului bocitoarelor și vărsară cu conștiinciozitate un adevărat potop de lacrimi. În același timp, e adevărat că, iubindu-și fratele până la adorare, erau sincere. Magdalena, mai ales, nu voia să creadă în această moarte atât de bruscă.
– Dragul de Lazăr! striga ea. Acum opt zile era puternic ca o fortăreață și iată-l azi în mormânt… Nu! Nu se poate să fie mort!
Și ceru să se redeschidă mormântul. Oamenii descoperiră fața lui Lazăr. Arăta întocmai cum era de așteptat să arate un defunct. Așezară la loc piatra de la intrarea în cavou și o sigilară definitiv. Prietenii familiei văzuseră cu ochii lor că fratele Martei și al Mariei nu-și înscenase moartea.
Dar, chiar în momentul în care Lazăr dădea ortul popii, Iisus, căruia nimic nu-i putea fi ascuns, primi – prin tatăl lui, porumbelul, bineînțeles – vestea evenimentului. Le spuse brusc discipolilor:
– Ne întoarcem în Iudeea.
– În Iudeea? protestară ei. Nu gândești? Tocmai ai scăpat de furia dușmanilor și vrei să te întorci la Ierusalim? Zău așa! Ai uitat că era cât pe ce să fii lapidat? Pe toți dracii! Atunci ai memoria scurtă.
– Nu contează, răspunse Iisus. Să mergem în Iudeea, dacă nu la Ierusalim, măcar în Betania.
– Aha! Ți-e dor de Magdalena? zise pe un ton familiar un apostol care credea că a ghicit motivul acestei dorințe subite de revenire în Iudeea.
– Nu, prietene. În sufletul meu nu e vorba de Magdalena. Mă gândesc la fratele Lazăr, care doarme și aș dori să mă duc să-l trezesc din somn.
– A, da, făcu unul, ți-au scris acum două zile că Lazăr e bolnav. Dacă în prezent doarme, e semn bun; o să se facă bine.
Apostolul care se exprima în felul acesta credea că Unsul, vorbind de somnul lui Lazăr, făcea aluzie la starea de ațipire care, în anumite boli, e un semn de vindecare. Iisus rectifică această eroare.
– Când vă spun că Lazăr doarme, înseamnă că s-a prăpădit.
– Lazăr a murit?
– Da, prieteni.
– Și-atunci?
– Atunci, sunt încântat.
– Ei, na!
– Sunt încântat, pentru că asta îmi dă ocazia să-l resuscitez. Și după ce-l voi resuscita, veți fi obligați cu toții să recunoașteți că eu pot să fac orice. Dar gata cu vorba: să mergem la el.
Apostolii încă erau nehotărâți. Toma, care avea mai mult curaj, îi îmbărbătă.
– Să mergem, zise el generos, și să murim împreună cu șeful nostru!
Sfânta trupă porni la drum. Când ajunseră în Betania, se împliniseră deja patru zile de când Lazăr era în cavou. Numeroși prieteni ai familiei se ocupau să le consoleze pe cele două surori. De cum află că Iisus era în Betania, Marta alergă înaintea lui, în timp ce Magdalena rămase acasă. Și Marta îi zise lui Iisus:
– Ah, domnule, de ce n-ai venit mai devreme? Atunci când sora mea și cu mine te-am anunțat, încă era timp să-l salvezi pe Lazăr… Dacă veneai, în mod sigur la ora asta era viu; l-ai fi vindecat.
– Ei, ce importanță are că Lazăr e mort? Va învia!
– Vai! E aceeași consolare care mi se repetă de patru zile încoace… Va reînvia la sfârșitul lumii… Toți prietenii noștri din Ierusalim îmi repetă asta…
– Ceea ce-ți spun eu, Marta, nu-i același lucru. Eu, numai eu, sunt învierea și viața. Cel ce crede în mine, când va muri, va învia. Crezi în mine, Marta?
– Bineînțeles, domnule. Cred că ești Hristos, fiul lui Savaot. Uite, acum ești mulțumit?
– Da, Marta. Hai, nu mai plânge; o să-ți readuc bucuria.
Marta se gândi la Maria, care rămăsese acasă. Se întoarse în grabă la ea.
– Maria, Maria, îi spuse ea, a venit Maestrul și vrea să te vadă.
Avusese grijă să-i strecoare aceste vorbe la ureche, în așa fel, încât prietenii de familie, care erau prezenți, să nu audă. Magdalena, aflând că iubitul ei se găsea la doi pași, se ridică în grabă și ieși.
– Unde se duce? se întrebau prietenii familiei.
– S-a dus să plângă la mormântului lui Lazăr.
Și ei o urmară, în intenția de a plânge împreună cu ea, pentru a-i face lacrimile mai puțin amare. Când îl văzu pe Iisus, Magdalena se aruncă la picioarele lui, reluând laitmotivul Martei:
– Ah, domnule, dacă ai fi venit acum câteva zile, Lazăr n-ar fi fost mort acum!…
Atât putu să spună. Un torent de lacrimi o invadă, care vorbi mai elocvent decât ar fi putut-o face un lung discurs. Această explozie de durere fu contagioasă. Toți evreii care veniseră după Magdalena se puseră pe plâns în cor. Iisus însuși fu profund mișcat, și puțin lipsi să nu ia și el parte la lamentația generală. Noroc că-și aminti la timp că era dumnezeu și că n-avea nevoie să jelească, din moment ce urma să-l resusciteze pe bietul mort.
– Unde l-ați pus? întrebă el brusc.
– Domnule, fii bun și vino cu noi, și-ai să vezi.
Iisus îi urmă. În același timp, își spuse că ar fi o mișcare înțeleaptă dacă ar plânge împreună cu ceilalți și lăsă să-i scape o lacrimă. Iar evreii, care-i luară plânsul în serios, șoptiră:
– Se vede că l-a iubit tare mult…
E adevărat că unii, după spusele Evangheliei, au făcut următoarea observație:
– Dacă l-ar fi iubit atât de mult, el, care a deschis ochii unui orb din naștere, l-ar fi împiedicat să moară. Sau miracolele lui nu sunt decât o glumă…
Această îndoială îl șifonă pe Iisus. Grăbi pasul.
– Să ajungem mai repede la mormânt, zise el.
După cum am spus, era o grotă astupată cu o lespede grea.
– Dați la o parte piatra, comandă Iisus când ajunse lângă monumentul funebru.
Marta se opuse.
– Să ridicăm piatra? strigă ea. Mulțumesc! E adevărat că sunt îndurerată că mi-am pierdut fratele; dar durerea mea nu merge până într-acolo, încât să vreau să-i miros cadavrul. Trebuie că deja emană un miros respingător.
– Ai încredere în mine, Marta, răspunse Iisus.
Evreii îndepărtară piatra, și Unsul, plasându-se în pragul mormântului, strigă cu voce tare:
– Lazăre, Lazăre, ridică-te și umblă!
La acest ordin, mortul se ridică în fund. Întreaga asistență scoase un strigăt. Lazăr se agita și făcea eforturi nemaipomenite să se ridice în picioare; ceea ce nu era prea ușor, având în vedere că cele două surori ale lui, când l-au înfășat, l-au legat foarte strâns. În sfârșit, reuși să se ridice și să-și mențină cât de cât echilibrul. Văzând aceasta, toți încremeniră de spaimă.
– Hai, mișcați-vă, ce naiba! Ajutați-l pe prietenul meu, Lazăr, să iasă din acest mormânt. Dezlegați-i fașele, pentru numele lui Dumnezeu! Altfel, n-ar putea niciodată să iasă din acest mormânt.
Oamenii se hotărâră să-l dezlege. Îi împrumutară haine, căci, odată debarasat de fașe, rămăsese în costumul lui Adam, care nu era suficient de decent pentru a-i permite să traverseze orașul.
În acest timp, evreii, reveniți după primul moment de spaimă, înconjurară fostul cadavrul cu curiozitate. Marta îi mulțumea lui Iisus cu tandrețe. Magdalena, care nu mai avea niciun motiv să plângă și care-și regăsise bucuria din zilele ei bune, se amuza, tachinându-l pe Lazăr.
– Acum o să poți să le povestești nepoților tăi că ai revenit de departe… Cum te-ai simțit în astea patru zile, cât ai fost mort? E friguros mormântul? Hai, povestește-ne impresiile tale.
Se pare că Iisus i-a făcut un semn discret lui Lazăr; căci nicăieri în Evanghelie nu se spune că fratele Martei și al Mariei ar fi dezvăluit secretele mormântului. Mare păcat! La toate aceste întrebări, în loc de răspuns, Lazăr își scărpina cu putere fesele, ceea ce însemna că resimțea în tot corpul mâncărimile produse de viermii care începuseră deja să se înfrupte din el.
Evreii se holbau la el uluiți. Cred și eu! Un domn care a fost patru sau cinci zile în stare de cadavru nu-i un spectacol pe care-l vezi în fiecare zi. După ce-l priviră pe toate părțile pe resuscitat, plecară. Mulți dintre ei, întorcându-se acasă, spuneau:
– Al naibii să fiu! Hotărât, Iisus ăsta nu-i un oarecare.
Și ei crezură în el.
Alții dădură fuga la farisei și le spuseră cu un aer misterios:
– În Betania se petrec evenimente foarte grave…
– Ah! Drace!…
– Îl știți pe Iisus… Iisus… Iisus din Nazaret?
– Da… Ei bine?
– Are ca amantă pe una, Maria din Magdala…
– Perfect, și?…
– Această Maria din Magdala avea… adică vreau să spun are un frate… Nu, spuneam bine, avea un frate… Totuși, „are un frate” e mai corect… Sau se poate spune și-așa, și-așa…
– Ce-i bălmăjeala asta?
– Se numea… sau se numește Lazăr…
– Într-adevăr. Toată lumea îl cunoaște pe acest Lazăr.
– A fost înmormântat acum patru zile.
– A ajuns zvonul ăsta și la Ierusalim…
– Dar, începând de azi, se plimbă cu bastonul în mână pe străzile Betaniei, ca și când n-ar fi fost niciodată mort…
– Asta-i ciudat. Și cu ce drept nu mai e el mort?
– Asta i se trage de la Iisus, care a venit la mormântul lui și i-a zis cadavrului: „Lazăre, Lazăre, scoală-te!”
– Ai văzut tu asta?
– Am făcut mai mult decât să văd. Am dat o mână de ajutor acestui cadavru recalcitrant, care era înfășurat în cârpe.
– A făcut pe mortul și pe urmă pe resuscitatul.
– Pardon, nu sunt un cretin. Mirosea perfect a cadavru. Avea mirosul ăla caracteristic, de fezandat. Era imposibil să te înșeli.
– Înseamnă că va fi foarte neplăcut pentru persoanele care se vor apropia de el.
– Oh, asta o să treacă.
– Și care este părerea ta despre această minune?
– Este că este o minune minunată.
– Drace!
Fariseii erau perplecși. Le repetară știrea prinților preoților. Un consiliu lărgit se întruni la marele preot al anului, Caiafa.
– Situația este foarte spinoasă, începu unul din ei. Dacă-l lăsăm pe omul acesta să continue să opereze miracole, toată națiunea îl va urma, romanii se vor teme de o insurecție și vor porni iar război împotriva noastră, și de data aceasta se va întâmpla la Ierusalim.
– Nu pricepeți nimic, ripostă Caiafa; romanii ne vor lăsa în pace dacă le-o luăm înainte.
– Cum așa?
– Descotorosindu-ne de Iisus. Nu-i mai bine să piară unul singur, decât o națiune întreagă să fie trecută prin sabie?
– Marea majoritate a fariseilor și a prinților preoților opinară în acest sens. Din acel moment, spune evanghelistul Ioan, luând această hotărâre, ei nu căutară decât să-l omoare. Iisus, al cărui timp (deși aproape) nu venise încă, se refugie într-un orășel obscur, numit Efrem, înconjurat de discipolii lui (Ioan, XI, 1-56).
Și acum, câteva reflecții, pentru a termina această mirifică poveste a resurecției lui Lazăr: Aventura – nu-i așa că-i curios? – nu se găsește decât în Evanghelia lui Ioan. Totuși, ar fi meritat osteneala de a fi povestită și de ceilalți trei evangheliști. Dar Luca, Matei și Marcu sunt muți în această privință și au chiar aerul de a se îndoi că fratele Martei și al Mariei ar fi fost vreodată resuscitat. Pe de altă parte, Ioan ni-i reprezintă pe evrei (versetul 37) ca surprinși de învierea lui Lazăr. „Iisus, spuneau evreii, ar fi putut foarte bine să-l împiedice pe prietenul lui să moară; ar fi fost în stare, din moment ce a putut să redea vederea unui orb din naștere”. Deci, după sfântul Ioan, evreii n-aveau habar că Hristos avea abilitatea de a învia morții.
Dar Maria Magdalena? La Naim, atunci când a făcut cunoștință cu Iisus, la fariseul Simion, această întâlnire a avut loc chiar în urma miracolului prin care l-a resuscitat pe fiul văduvei; și ea se lamentează că fratele ei e mort? Și nu e sigură că Iisus va face în Betania ceea ce a făcut la Naim și la Capernaum? Adevărul e că, dacă Luca, Marcu și Matei n-au cunoștință de învierea lui Lazăr, tot așa, nu găsim la evanghelistul Ioan nicio singură frază care să facă aluzie la cele două învieri precedente. Înainte de a-și scrie cărțile, fabricanții celor patru evanghelii ar fi trebuit să înceapă prin a se pune de acord între ei!
