CAPITOLUL 48 – Efectele uluitoare ale salivei divine
Dacă ar fi fost atât de isteț pe cât voia să pară, Iisus ar fi rămas la succesul lui în rândul femeile din Trezorerie. Dar mai apoi, simțindu-se sprijinit, vru să se expună unei furii generale a bărbaților izraeliți, și această prostie fu cât pe ce să-l coste scump. Într-adevăr, puțin lipsi ca timpul său, care nu venise, să vină, totuși… Glumea ca un dentist la colț de stradă, care-și laudă elixirul.
Se dusese în parvizul rezervat bărbaților, spațiul cel mai larg din Templu. Amețit de propriile-i vorbe, se declară „lumina lumii”, afirmând că „cei care nu credeau în spusele lui pășeau în tenebre”. Doi sau trei auditori începură să râdă.
– Mărturia ta n-are nicio valoare, făcu unul dintre ei. Te mărturisești pe tine însuți. După logica cea mai elementară, pentru ca o afirmație să aibă credibilitate, trebuie să fie susținută de cel puțin doi martori.
– Fie, răspunse Iisus, a cărui îndrăzneală nu putea fi domolită prea ușor; ei bine, îmi sprijin eu însumi afirmația, și asta deja mă face un martor în favoarea mea.
Oamenii ridicară din umeri. El continuă:
– Tatăl meu, care m-a trimis, spune același lucru ca și mine: iată deci cei doi martori ceruți.
– Cine este tatăl tău? cerură ei să știe.
– Asta-i treaba mea; nu vă privește. Trebuie să mă credeți pe cuvânt. Și dacă mă credeți, veți deveni oameni liberi.
– Aceste cuvinte fură întâmpinate de un protest general: evreii se aflau efectiv sub dominație romană; dar nu le făcea plăcere să le fie amintită lașitatea cu care își acceptaseră jugul.
– Pardon! strigară ei, noi nu suntem niște sclavi! Suntem copiii lui Avraam, suntem fiii lui Dumnezeu și n-avem nevoie să ni se dea lecții de patriotism!
În fața acestor interpelări, Iisus se ambală. Începu un discurs furibund, care n-avea nici cap, nici coadă, strigând cât îl țineau plămânii că și el era copilul lui Avraam și fiul lui Dumnezeu. Și-l termina chiar lăsând să-i scape această enormitate:
– Eu sunt mai mare decât Avraam, tatăl vostru, care e mort. Avraam a dorit cu ardoare să mă vadă venind pe lume; m-a văzut și s-a bucurat.
– Ohoho! ce țicnit! N-am văzut unul mai lovit cu leuca-n cap ca el! N-are mai mult de 30 de ani și pretinde că l-a cunoscut pe Avraam! Turnați-i o găleată de apă rece în cap, are creierul încins!
El, fără să se lase impresionat, replică:
– Adevărat, adevărat vă spun! Eu, cel care vă vorbește, existam înainte ca Avraam să se nască!
Asta era curată aiureală. Văzând că Iisus pur și simplu își bate joc de ei și-i ia drept imbecili, evreii își dădură frâu liber furiei. Se repeziră la grămada de pietre din apropiere, ce servea la construcția Templului (pe vremea aceea, Templul nu era terminat în întregime), cu intenția de a-l lapida pe nazarinean. Dar Iisus, care ținea cu orice preț să nu se lase omorât decât în ziua în care i-ar fi sosit timpul, profitând de tumultul și zăpăceala mulțimii, o luă la fugă cât îl ținură picioarele.
Discipolii, care nu îndrăzniseră să-i ia apărarea, alergară după el și-l ajunseră din urmă pe o stradă, în momentul în care era ocupat să-i pună întrebări unui orb care cerșea. Acest infirm era așezat pe o piatră, la marginea drumului. Purta la gât o tăbliță care, fără îndoială, fusese concepută în felul următor: „Suflete miloase, aveți milă de un nefericit care este orb din naștere, prin voia Celui de Sus”.
– Cazul ăsta e interesant, spuse Iisus. Omul ăsta nu e unul din acei orbi prefăcuți, cum vedem atâția; e un orb adevărat. Tocmai mi-a povestit necazurile lui. În general, izraeliții n-au un suflet milostiv și nu-i deplâng nefericirea. Copiii își bat joc de el, aruncându-i în cutie nasturi de pantaloni, și, când se duce la brutar sau la negustorul de vinuri, aceștia îi refuză banii… Oh! Acest nefericit chiar că e de plâns… Să-i spun că sunt lumina lumii și el să nu mă vadă…
– La naiba! Doar stă în puterea ta, patroane, să-i redai vederea!
– Să vă spun care-i problema… Acest om e orb din naștere. Dacă ar fi orbit ca urmare a unui accident, ar fi fost mult mai simplu.
Orbul, auzind aceste vorbe, înțelese că avea în fața lui pe unul din marii medici al Iudeei. Îl imploră deci pe doctorul necunoscut să-l vindece. Iisus scuipă pe jos, în praful drumului; după care se aplecă și întări praful cu saliva lui, făcând un cocoloș de noroi. Întinse acest cocoloș pe ochii orbului și, după ce-i lipi bine cu acest noroi murdar, îi spuse:
– Acum du-te și spală-te în scăldătoarea de la Siloe.
Stabilimentul respectiv era la doi pași. Infirmul alergă într-acolo în mare grabă și se îmbăie, și el și câinele lui.
Se vindecă el, orbul din naștere? Te cred și eu! Oamenii din apropiere erau mască. Cei care-l văzuseră în aceeași dimineață cerând de pomană nu-l mai recunoșteau.
– Nu e ăla care stătea mai încolo și cerșea?
Unii răspundeau:
– Da, el e.
Alții:
– Nu, e doar unul care seamănă cu el.
– În acest caz, îi seamănă ciudat de bine.
– Fără îndoială, e fratele lui geamăn; între gemeni, asemănarea e uimitoare.
– Posibil, dar nu se aplică și la câini. Ori cei doi frați gemeni au și doi câini gemeni, ori avem de-a face cu ceva ieșit din comun.
– Cel mai bine e să mergem la el, să-l întrebăm.
Se adunară toți în jurul fostului orb.
– Iartă-ne, omule! Tu ești? Sau e fratele tău?
Fostul orb răspunse (textual, în Evanghelie):
– Sunt eu însumi.
– Ei, na! Atunci cum naiba de ai ochii deschiși? Ai fost unul din orbii ăia prefăcuți, cum vezi pe la toate colțurile și ți-ai bătut joc de noi până acum?
– Nu sunt un orb prefăcut. Nu văd din naștere. Și voi știți bine asta, ce naiba! Doar mi-ați făcut destule farse… Întrebați-i pe puștii din cartier, care mă strigă „Ochilă” și care-mi întind sfori în cale, când sunt pe drum… Credeți că de plăcere mă tăvăleam eu pe jos? Am fost, vă jur, un orb foarte serios… Numai că, iată: un om care se numește Iisus a făcut un cocoloș; nu știu din ce; era un cocoloș din ceva lipicios; mi-a frecat ochii cu el și m-a trimis să mă spăl la scăldătoarea Siloe; l-am ascultat și iată-mă aici, după cum puteți vedea.
– Și unde e acum vindecătorul tău?
– Habar n-am.
„Era într-o zi de sabat atunci când Iisus a făcut acel noroi și a deschis ochii orbului”. Prin urmare, violase prescripțiile rabinilor, care interziceau aplicarea de remedii în acea zi sfântă, chiar și frecarea cu salivă a unui ochi bolnav (Maimonide, „Sabatul”, 21; „Horœ hebraicœ”, în Ioan, IX); și era chiar în ziua în care, puțin mai devreme, fariseii încercaseră să-l lapideze pe fiul porumbelului pentru că îndrăznise să le încalce public regulile! Nu se putea concepe o mai mare batjocură la adresa legii lui Moise!
Martorii la minune alergară să-i anunțe pe sanhedriți de cele întâmplate. Marele consiliu nu-și ținea ședința lui regulată sâmbăta; dar în onoarea Sărbătorii Tabernacolelor, membrii săi se aflau în parvizul Templului, doritori să verifice ei înșiși dacă donațiile fidelilor erau numeroase. Porunciră ca orbul vindecat să fie adus în fața lor.
Acesta era destul de supărat, văzând că i se căuta nod în papură lui Iisus, pentru că-i făcuse lui un serviciu. Se apropie deci de prinții preoților, spunând:
– Ei bine, iată câtă tevatură pentru o pereche de ochi care nu vedeau, și care acum văd… Trebuia oare să aștept ziua de mâine ca să fiu vindecat?
– Nici nu se pune problema, răspunseră popii evrei cu un aer grijuliu. Se zvonește că acest Iisus a folosit remedii; prin urmare, a exercitat o meserie, a muncit, și asta într-o zi de odihnă.
– Bine, dar nu mi-a cerut niciun ban pentru osteneala lui!
– N-are importanță! S-a servit el de oarece unguent ca să te vindece? Da sau nu?
– Un unguent?… Dacă noroiul este un unguent, atunci…
– Fără nicio îndoială.
– Foarte bine. Nu mai spun nimic… Și cățelului meu, care s-a îmbăiat cu mine în piscină, nu-i faceți și lui pricină?
Sanhedriții se consultară între ei:
– Acest Iisus n-a fost trimis de Dumnezeu, spuseră unii, pentru că nu respectă sabatul, care a fost instituit de Moise în numele lui Dumnezeu.
– Dar dacă ungerea lui Iisus ar fi un păcat, răspunseră ceilalți, atunci ar fi un păcătos. Ar permite Dumnezeu unui păcătos să facă minuni?
Văzând că nu se pot pune de acord, sanhedriții îi mai puseră orbului o întrebare:
– Care-i opinia ta despre cel care ți-a deschis ochii?
– Poftim?
– Te întrebăm ce crezi tu despre acest om care ți-a deschis ochii.
– Pardon! Mai întâi, vă rog să nu mă tutuiți. Cât despre opinia mea despre vindecătorul meu, unu – am avut de-a face cu un om fermecător, și doi – este un profet. Acum sunteți mulțumiți?
– Bla, bla, bla, prietene, obiectă un bătrân din consiliu. Vorbești cu prea mult aplomb, ca să nu te credem un complice al așa-zisului tău profet.
Un murmur de aprobare se auzi din partea majorității sanhedriților.
– Și chiar asta s-ar putea să fii, se auzi de jur împrejur.
– Bătrânul care avea dubii, porunci:
– Îl reținem aici pe acest pretins vindecat miraculos, până când îi vom audia părinții și vom vedea clar ce ne spun ei.
Fostul orb ridică din umeri. Spuse:
– E o prostie să vă complicați atâta. Ar fi mai înțelept din partea voastră dacă m-ați crede pe cuvânt. Cu toate poveștile astea ale voastre, n-o să reușiți decât să faceți și mai adevărată vindecarea mea miraculoasă. Dacă asta căutați, atunci n-ați ajuns la capătul surprizelor.
Și le dădu adresa familiei lui. Patru gărzi plecară la spre locul indicat. O oră mai târziu, aduceau doi bătrâni agitați, care tremurau ca frunza, fericiți să afle că fiul lor fusese vindecat, dar înspăimântați de moarte pentru că erau aduși în fața prinților preoților. Acești bieți bătrâni, tatăl și mama orbului, își făceau sânge rău. Aveau să fie băgați la închisoare pentru că fiul lor nu mai era orb?
– Apropiați-vă, spuse președintele consiliului cu o voce gravă.
– Iertare, iertare bunul meu domn, strigară cei doi bătrâni, aruncându-se în genunchi, n-am făcut rău la nimeni! Nu e vina noastră că băiatul nostru nu mai e orb. Iertați-l, n-o să mai facă, nu ne trimiteți la spânzurătoare!
Cei doi fură ridicați în picioare. Dar cu mare greutate li se dădu puțină încredere.
– E vorba, pur și simplu, să depuneți o mărturie, spuse președintele. Dacă spuneți numai adevărul, plecați de-aici în pace. Deci, lămuriți-ne și n-aveți nicio teamă.
– Adevărul, domnule judecător?… Dar noi am prefera să murim de o mie de ori, decât să spunem o singură minciună!…
Sanhedriții îi cercetară cu atenție pe cei doi bătrâni; aveau fețe de oameni cinstiți; sigur nu aveau figurile unora care i-ar putea minți.
– Acesta este fiul vostru? îi întrebă președintele.
– Pe mine mă întrebați? răspunse bătrâna mamă. E un copil pe care l-am făcut eu; pe care l-am hrănit cu laptele meu; pe care l-am înțărcat la 18 luni; pe care…
– Bine, bine, ajunge! E adevărat că s-a născut orb?
– Vai, domnule judecător, zise bătrânul tată, n-a văzut în viața lui niciun pic; asta a fost întotdeauna cea mai mare mâhnire, și pentru noi, și pentru el… Și țineți seama că n-am știut niciodată de unde i-a venit asta… Străbunicul meu era ciung; dar în familia noastră n-au existat niciodată orbi.
– Jurați că ați spus adevărul?
Cei doi bătrâni izbucniră:
– Dacă jurăm?… pe ce avem mai sfânt! Pe Biblie! Pe cenușa părinților noștri, care sunt morți! Pe capetele noastre! Pe respectul pe care-l purtăm sfintei noastre religii!…
– E bine… O ultimă întrebare: cum s-a vindecat de cecitate fiul vostru?
– Ah, domnule judecător, cât despre asta, am primit adineauri vestea de la gărzile dumitale, pe care le-ai trimis după noi. Ei ne-au spus: „Fiul vostru nu mai e orb”. Atunci am sărit în sus de bucurie. Dar caporalul a adăugat: „A fost arestat din cauza asta”. Atunci am plâns de durere… Băiatul nostru arestat! Ce rușine pentru familie! Băiatul nostru la un loc cu răufăcătorii!…Ah! O să murim de supărare… Domnule judecător, dați-i drumul… E nevinovat, jurăm… Nu știa, dragul de el, că-i era interzis să nu mai fie orb…
Sanhedriții erau foarte încurcați. Totul atesta că Iisus săvârșise un miracol, iar ei nu voiau să accepte asta nici pentru tot aurul din lume. Cei doi bătrâni, naivi și onești, nu puteau fi acuzați de mărturie mincinoasă. Îi lăsară să plece; dar consiliul îl mai reținu o clipă pe orb.
– Hai, mărturisește că ți-ai înșelat familia, îi spuseră prinții preoților. Mărturisește că ți-ai bătut joc de toată lumea până azi. O să te iertăm. Cere îndurare lui Dumnezeu; dar nu continua să ne sfidezi, căci noi știm foarte bine că Iisus e un păcătos și că, în consecință, nu poate face minuni.
Fostul orb simțea cum începe să-i sară muștarul pe nas.
– Dacă e un păcătos, răspunse el, eu habar n-am. Tot ce știu e că eram orb și că acum văd.
Atunci, sanhedriții reluară interogatoriul:
– În sfârșit, ce ți-a făcut, mai exact? Cum ți-a deschis ochii?
– Doamne, ce încăpățânați sunteți! Și câtă răbdare trebuie să am… În orice caz, nu cu cuțitul. Mi-a deschis ochii așa cum se deschide o stridie. V-am spus ce mi-a făcut Iisus, v-am explicat și ați auzit. De ce mai vreți să auziți o dată? Vreți să-i deveniți discipoli?
– Ciudatul ăsta ne ia în zeflemea! făcură prinții preoților. „Și se enervară și-l acoperiră de injurii”.
– Să-i fii tu discipol, bădăranule! Noi suntem discipolii lui Moise. Cât despre Iisus al tău, nici nu știm de unde vine…
– Asta dovedește că nu sunteți prea deștepți, replică fostul orb, prinzând curaj. Vă dați mari savanți și nu înțelegeți că omul acesta, care mi-a deschis ochii, este un profet trimis de Dumnezeu. Mie nu mi-a trebuit prea mult timp să ghicesc, și n-am studiat retorica…
La auzul acestor vorbe, sanhedriții se ridicară furioși: un cerșetor îndrăznea să țină piept savanților Israelului!
– Tu, care ești născut din păcat, vrei să ne dai nouă lecții?
Și se repeziră la el, alungându-l din sinagogă.
Dar iată că, chiar în josul treptelor templului, îl întâlni pe Iisus. Nu-l văzuse niciodată (deoarece era orb în momentul în care Cuvântul îi mânjise ochii cu saliva noroioasă); dar totuși îl recunoscu.
– Oh, domnule, făcu el, ce fericit sunt să te văd!
– Crezi în fiul lui Dumnezeu? îl întrebă Iisus.
– Mi-e totuna! O să cred în tot ce vrei tu.
– Ei bine, eu sunt Fiul lui Dumnezeu.
– Nici nu mă-ndoiam… Așa să fie! Cred în tine.
Apoi el și cățelul lui se prosternară în fața lui Hristos. Din capul scărilor Templului, sanhedriții asistaseră la scenă. Ne întrebăm dacă furia lor crescuse. Câțiva coborâră și, adresându-se lui Iisus, spuseră:
– Ia zi, vindecător de orbi, nu cumva, întâmplător, ne iei și pe noi drept nevăzători?
– Voi credeți numai ce vedeți, treaba voastră, răspunse fiul porumbelului. Ce mare bine vă faceți!
Apoi, întorcându-se către fostul orb, îi spuse:
– Te-au scos la poarta sinagogii lor; pe mine la fel. În cazul în care această pățanie te îndurerează, consolează-te ascultând această mică parabolă: Să spunem că avem o stână. Într-o stână sunt oi și, pentru a le duce la pășune, este un păstor. Ce face păstorul când intră în stână la oile lui? Intră pe poartă. Dar când un hoț vrea să pătrundă într-o stână, nu pe poartă intră. Știe foarte bine că portarul nu i-ar deschide. Și încă ceva. Atunci când păstorul vrea să-și ducă oile la pășune, el merge înainte, iar oile îl urmează, căci ele îl cunosc după glas. Dimpotrivă, dacă e vorba de un străin care vrea să le mâne la pășune, toate oile se împrăștie pe câmp, pentru că glasul lui le este total necunoscut. Acum, iată ce înseamnă parabola mea: Eu sunt poarta și stâna; toți cei care, pentru a pătrunde în stână, nu intră prin mine, ocolindu-mă, toți aceia sunt hoți. Pe lângă aceasta, eu, fiind o poartă de stână, sunt și un bun păstor, unul căruia nu-i e teamă de lup și unul care-și dă și viața pentru oile lui.
Ex-orbul era căzut în admirație. Oamenii care erau în preajmă și care ascultaseră alegoria vorbeau între ei despre ce tocmai văzuseră și auziseră. Părerile lor nu erau unanime. „E posedat de demon, și-a pierdut direcția”, ziceau unii. Alții răspundeau: „Ba nu! Nu-i rău deloc ce spune omul ăsta, nu-i chiar nebun! Și-apoi, dacă ar fi fost posedat de demon, n-ar fi deschis cu atâta ușurință ochii unui orb din naștere”.
Dar Iisus, care nu ținea să asiste la discuțiile al căror obiect era, se retrase tiptil, și chiar părăsi Ierusalimul, nu înainte de a-i strânge mâna cu putere prietenului său, ex-orbul.
Și, pentru că aș fi dezolat dacă amabilii mei cititori și fermecătoarele mele cititoare ar gândi, fie și pentru un minut, că, scriind acest capitol, m-am lăsat pradă imaginației, termin, indicând sursele care vor dovedi că nu am inventat nimic. Citiți Evanghelia sfântului Ioan, întregul capitol IX, și capitolul X, de la versetul 1, la versetul 21. Cât despre faptul cu saliva noroioasă, cauza acestui miracol, voi cita textual pasajul în care este tratat, ca să nu existe nicio îndoială: „După ce spuse acestea, el scuipă pe jos; și, făcând un noroi cu saliva lui, el unse cu acest noroi ochii orbului”. (Cap. IX, versetul 6). N-am schimbat o virgulă. Ce curat era Domnul Iisus, nu-i așa?
Meta descriere (scurtă): „Pietre, noroi și logică la promoție — Iisus fuge, orbul vede, Sanhedrinul face febră musculară la sprânceană.”
