CAPITOLUL 46 – Sărbătoarea tabernacolelor
Pe vremea când se petreceau incidentele care au făcut obiectul ultimelor trei capitole, exista o sărbătoare națională, numită „Sărbătoarea tabernacolelor”. Această celebrare avea loc în fiecare an, toamna. Fusese instituită în amintirea pribegiei evreilor în deșert. Ea ținea 7 zile, și în acest timp, toată lumea locuia în colibe făcute din crengi, imitându-i pe strămoșii lor, care locuiseră în corturi. Traducând literal din ebraică numele acestei sărbători, aflăm că ea se numea „Sărbătoarea corturilor”, și nu „Sărbătoarea tabernacolelor”, cum spun evreii astăzi.
Era prilej de bucurie în toată țara. Oamenii timpului nu mai stăteau în case și-și ridicau în fața porților colibe împletite din ramuri de măslin, de pin, de mirt și de palmier. Dormeau timp de 7 nopți în aceste adăposturi verzi, care umpleau străzile și piețele, și care se întindeau până la zidurile orașului. Timp de o săptămână, Ierusalimul căpăta aspectul unei păduri înverzite, spre marea satisfacție a borfașilor, care pătrundeau în casele lăsate goale și furau tot ce le cădea în mână. Era un revers al medaliei de care însă nimeni nu se îngrijora, așa de mare era bucuria. Peste tot se auzeau cântece vesele, răspunzând trompetelor ce răsunau pe terasele Templului. În semn de bucurie, fiecare evreu ținea în mână o ramură de palmier sau o creangă plină de lămâi, piersici sau alte fructe de sezon. Fericirea era cu atât mai mare, cu cât sărbătoarea tabernacolelor venea imediat după marea zi a ispășirii, și toți se simțeau curați și absolviți de păcatele comise de la Paște încoace. Venea la Ierusalim lume din toate părțile.
Atunci când în banda lui Iisus veni vorba de sărbătoarea care se pregătea, Ioan, frumușelul, strigă:
– Sărbătoarea corturilor? Mă bag!
Dar Unsul îi calmă ardoarea preaiubitului.
– Comoara mea, zise el. N-ar fi prea prudent să ne arătăm la Ierusalim. Ni se ia urma peste tot. N-o să fim văzuți cu ochi buni; or să ne creeze neplăceri.
Frații lui Hristos, care erau în trecere prin Capernaum, vorbiră cu el și încercară să-l convingă să meargă la sărbătoare.
– Noi mergem, spuseră ei, vino și tu. Dacă ești într-adevăr marele profet care spui că ești, ai cea mai bună ocazie să-ți desfășori talentele în public. Ești acuzat că nu operezi decât în sate îndepărtate și în orășele de mică importanță. Manifestă-te, deci, în fața întregului popor. Altfel, le dai apă la moară dușmanilor tăi. Atunci când te fălești cu o putere divină, nu acționezi în secret, ce naiba!
– Timpul meu n-a venit încă, răspunse simplu Iisus. Cât despre voi, nimic nu vă împiedică, mergeți și vă bucurați.
De fapt, Iisus ardea de dorința de a se duce la Ierusalim. Vorbea în felul acesta ca să-i inducă în eroare pe toți; căci Unsul nostru nu se jena să se servească de minciună. Ținea să asiste la sărbătoare, dar nu voia să fie recunoscut pe timpul șederii în orașul sfânt: se temea de sanhedriți, de farisei și de scribi care, la primul pretext, ar fi ridicat oamenii împotriva lui.
Să cităm din evanghelistul Ioan:
„Frații lui nu-l credeau; îl bănuiau că va merge în secret. Iisus le spuse: Voi mergeți la această sărbătoare; cât despre mine, eu n-am să merg, pentru că timpul meu nu s-a împlinit. Spunând acestea, el rămase în Galileea. Dar, după ce frații lui plecară, se duse și el la sărbătoare, nu la rând cu lumea, ci în ascuns”. (Ioan, cap. VII, vers. 1-10).
Își lăsă deci familia să plece fără el și, în timp ce frații lui mergeau la Ierusalim pe drumurile care se întindeau de-a lungul Iordanului, el, împreună cu apostolii, urmă o cale ocolitoare. După spusele sfântului Luca, Iisus a plecat cu inima încărcată de tristețe. Sărbătoarea îl atrăgea, dar avea niște presimțiri negre. Tot după expresia evanghelistului, chipul lui era împietrit.
Călătoria nu fu prea plăcută, dacă e să ne încredem în Sfânta Scriptură. Samaritenii, invidioși pe Ierusalim, nu vedeau cu ochi buni turiștii care-și îndreptau pașii spre orașul lui Solomon. Toate ușile se închideau în fața lui Iisus și a discipolilor lui. Le erau refuzate adăpostul și hrana. Iacob era furios.
– Doamne, spuse el, enoriașii ăștia sunt niște nesimțiți. Nu vrei să poruncim focului din cer să coboare și să-i mistuie, așa cum a făcut Ilie?
– Să nu ne amuzăm în felul ăsta, răspunse Iisus. Hai în altă parte.
Își continuară drumul. În cale, se întâlniră cu un scrib. Șmecherul, auzind vorbindu-se de miracolele Unsului, se gândi că, înrolându-se în banda lui ar fi fost o bună afacere, că alături de el ar avea aur cât cuprinde și ar trăi pe picior mare. Evident, acest scrib exagera avantajele pe care le aducea viața de apostol; nu știa că acest vagabondaj continuu avea suișurile și coborâșurile lui, că grație Magdalenei și altor stricate se putea trăi bine uneori, dar că, în multe împrejurări, nu aveai nimic să bagi în gură. Era și cazul de față. Iisus îi spuse scribului:
– Prietene, te păcălești singur. Vulpile își au vizuinile lor, păsările își au cuiburile lor; dar Fiul Omului n-are unde pune capul.
Ideea de a urma un stăpân fără casă nu era prea tentantă. Scribul nu insistă și se îndepărtă.
În sfârșit, după multe dificultăți, Iisus ajunse la Ierusalim. Renumele lui însă îl precedase. Lumea vorbea despre el; dar părerile erau împărțite. Unii îl susțineau timid: „E un om de bine”, afirmau ei. „Ba nu, păcălește lumea”, răspundeau alții, mai numeroși.
Iisus se ținu deoparte în primele zile ale sărbătorii; dar curând, nemaiputând rezista tentației de a-și demonstra știința teologică, urcă la Templu, se așeză într-una dintre cele mai modeste săli care înconjurau parvizul, și acolo își dădu drumul la gură.
Șefii cei mari ai poporului credincios fură mai întâi stupefiați de o asemenea îndrăzneală. Îl crezură dus cu pluta. Când își reveniră din uimire, interveniră și-l întrebară cu ce drept se amesteca el în interpretarea Bibliei, el care nu făcuse niciun fel de studii în acest sens. Unsul nostru se emoționă puțin și, pentru a atrage interesul mulțimii asupra lui, îi spuse preotului de rang înalt:
– De ce căutați să mă ucideți?
O tăcere generală întâmpină această ieșire neinspirată. Oamenii crezură că bate câmpii.
– Ai orbul găinilor! strigă atunci cineva. Ai pe diavol în tine, care te împinge să spui asemenea tâmpenii. Spune, cine caută să te omoare? Chiar că ne facem griji!
Iisus încercă să-l convingă de contrariu, povestind miracolul lui de la scăldătoarea din Betesda. În felul acesta, se afla pe un teren sigur, căci povestea avusese un oarecare răsunet la Ierusalim. Cei mai mulți oameni se pronunțară în favoarea lui, și acest miracol, în mod iscusit amintit, îi făcu un real serviciu. Sanhedriții nu mai îndrăzniră să-l aresteze, în ciuda dorinței lor de a pune mâna pe el. Se retraseră și dădură gărzilor Templului un ordin discret să-l înhațe de cum va rămâne singur și să-l bage la răcoare.
Totuși, acest ordin nu putu fi executat. Gărzile, amestecându-se în mulțime, își semnalau prezența. Îl ascultară pe Iisus vorbind dar, cum acesta, simțind pericolul care-l păștea, nu mai pronunță decât discursuri măgulitoare pentru popor, fură captivați, fără îndoială, de divinul guraliv. Seara, când reveniră la Sanhedrin ca să raporteze misiunea, prinții preoților, cătrăniți tare, le reproșară că nu l-au izolat pe Uns de mulțime, ca să poată fi închis fără scandal.
– De ce nu ni l-ați adus? întrebară ei.
Căpitanul gărzilor dădea din colț în colț; și el se lăsase subjugat de vorbele Cuvântului.
– E ușor să dai ordine, murmură el; altceva, să le execuți. Ce vreți? Omul are limba bine înfiptă în gură, vorbește ca nimeni altul; ne-a fermecat pe toți.
– V-ați lăsat deci seduși, precum prostimea? strigară sanhedriții enervați. Sunteți niște imbecili. Ce-ar fi dacă și magistrații și fariseii s-ar lăsa îmbrobodiți de el? Nu-i decât un izraelit care adaugă credința la balivernele lui. Dă bine la plebe, care nu cunoaște primul cuvânt din Biblie. V-am crezut mai deștepți!
Căpitanul gărzilor era încurcat. Promiseră toți că, cu prima ocazie, își vor face mai bine datoria și că Hristos n-o să-i mai îmbrobodească.
Un membru al marelui consiliu, care nu era altul decât Nicodim, incapabil, după cum știm, să facă rău nici unei muște, încercă să se împotrivească colegilor lui. Nu credea în divinitatea lui Iisus; dar nici n-ar fi vrut să-i provoace neplăceri celui pe care-l considera pur și simplu scrântit. Riscă, deci, câteva cuvinte în favoarea Unsului.
– Admit, spuse el împăciuitor, că acest om poate prezenta un pericol, cu divagațiile puse pe seama lui. Dar mi se pare că acesta nu este un motiv suficient pentru a emite un ordin de arestare. După părerea mea, ar fi bine dacă l-am face să vorbească în prezența noastră, ca să-i cunoaștem direct faptele și să judecăm dacă acestea sunt condamnabile. Pentru numele lui Dumnezeu, nu putem condamna un om fără să-l ascultăm.
Nicodim fusese prost inspirat. Tot Sanhedrinul îi era ostil lui Iisus, așa că îi reproșară că îndrăznea să se constituie în avocatul lui din oficiu.
– Ești și tu galilean? îi strigară ei. Cercetează scripturile și află că niciodată n-a venit un profet din Galileea!
Nicodim tăcu mâlc, înspăimântat că a iscat asemenea proteste. Dar oricum, intervenția lui, așa timidă cum fu, avu și ceva bun în ea, potolind spiritele încinse de stângăcia de care dăduseră dovadă gărzile: îl salvă pe Iisus. Sanhedriții se despărțiră fără să ia nicio hotărâre, ducându-se fiecare la casa lui. (Matei, VIII, 19-22; Luca, IX, 51-62; Ioan, VII, 1-53).
