CAPITOLUL 45 – O serie de vorbe bune
Iisus avea, știm deja, o preferință accentuată pentru capernauți, care-l primiseră întotdeauna bine și care nu se deziseseră de el decât în sâmbăta în care își expusese teoriile antropofage. Decise deci să recucerească această populație la care ținea. Iată-l îndreptându-se spre Capernaum. „După șase luni de absență, gândea el, ar trebui să fiu cât de cât regretat”. Eroare profundă. De când li se propusese să muște din carnea lui, capernauții își pierduseră toată credința în el. Intrarea lui Iisus în oraș fu diferită de data aceasta, față de cea de rândul trecut. Mica trupă care-l însoțea traversă Capernaumul în mijlocul unei mulțimi indiferente. Numai perceptorii de impozite, adevărate crampoane, se ținură după el, iar unul din ei îi spuse lui Petru:
– Amice, patronul tău ne-a cam păcălit până acum. Știi că suntem însărcinați să percepem impozitul de două drahme, pe care fiii lui Israel îl datorează lui Iehova pentru răscumpărarea păcatelor lor anuale. Această dare e obligatorie pentru orice evreu, bogat sau sărac, și servește la întreținerea Templului din Ierusalim. Numai doctorii Legii sunt scutiți. Până acum, l-am considerat pe patronul vostru ca un doctor al Legii și, din acest motiv, nu i-am cerut nimic până acum. Dar astăzi știm cu cine avem de-a face – nu e mai doctor al Legii decât mine și tine. E un șmecher care te face din vorbe, nimic mai mult. Prin urmare, fii amabil și spune-i să binevoiască a ne plăti fie cele două drahme, fie o jumătate de siclu. Dacă nu, vom fi obligați să ne exercităm dreptul de a-l reține.
O jumătate de siclu nu era o sumă mare; valora 1 franc și 60 de cenți în moneda noastră. Totuși, Iisus nu putea plăti, căci n-avea nicio centimă asupra lui. Dacă Magdalena ar fi fost în Capernaum în momentul acela, ar fi alergat la ea, să-i ceară să-i împrumute jumătatea de siclu solicitată.
– Draga mea, i-ar fi spus el, mi-a căzut o pacoste pe cap: bestiile astea de perceptori îmi cer impozitul de două drahme, sub pretext că nu sunt un doctor al Legii. Ai bunătatea, frumoasa mea, să mă împrumuți cu 1,60 franci. Ți-i dau înapoi într-o zi sau alta… alta, cel mai probabil.
Magdalena, care se îngrijea să-i fie bine, nu i-ar fi refuzat lui Iisus-Alphonse 1,60 franci. Dar ea nu se afla la Capernaum. Când Petru îi aduse la cunoștință solicitarea perceptorilor, ridică din umeri.
– Oamenii ăștia sunt uimitori, dragul meu Petru, spuse el. Impozitul de două drahme se percepe în beneficiul cultului lui Iehova – perfect. Ei bine, când un rege stabilește un tribut, îl cere el de la copiii lui, sau de la supușii lui?
– Ce prostie! De la supușii lui, la naiba!
– Atunci eu, care sunt fiul lui Dumnezeu, nu am obligația să plătesc un tribut perceput în numele lui Dumnezeu…
– Așa e, reluă Petru încurcat, din punct de vedere logic, raționamentul tău e foarte bun. Numai că acești perceptori turbați n-or să-l accepte. Vorbesc să te bage la răcoare, dacă nu plătești.
– Atunci trebuie să plătesc. Timpul meu n-a venit încă.
– Să plătești? Cu ce?
– N-avem aici vreun amic care ar putea să ne împrumute această mică sumă?
– La Capernaum? Pe legea mea, de la discursul cu sângele și carnea ta, locuitorii nu mai sunt aceiași. N-o să găsim nici o pisică de la care să împrumutăm zece bani.
– Pe toți sfinții! E jenant…
– Fă un miracol, patroane.
– Un miracol? Nu spun nu; dar nu trebuie să abuzăm de miracole. În fine, din moment ce nu există niciun mijloc s-o rezolvăm altfel, ascultă la mine: Fă rost de o undiță și un cârlig. Du-te la lac și lansează undița. Ia primul pește care va mușca momeala și deschide-i gura. O să găsești acolo un stater, adică 4 drahme (cca 3,20 franci). Cu banii aceia vei plăti tributul pentru mine și pentru tine.
Petru făcu întocmai. Miracolul se petrecu și tributul fu plătit. (Matei, cap. XVII, vers 23-36).
În ziua aceea, Iisus fu bine dispus. Glumi pe seama apostolilor, care se certau pentru că numai trei dintre ei fuseseră duși pe muntele Tabor. Văzând că fiecare avea ambiția să devină vicepreședintele societății, Iisus le spuse:
– Dacă vreunul dintre voi vrea să fie primul, el trebuie să fie ultimul și servitorul tuturor.
Toată lumea știe că papa se consideră șeful creștinătății; dar niciodată n-am auzit să se spună că, punând în practică preceptul lui Hristos, le-ar lustrui încălțările pelerinilor care vin la el în vizită. Din contră, el îi pune să-i sărute papucul.
În continuarea celor spuse, Iisus luă un copil pe genunchi, îl sărută și le explică apostolilor că trebuie să iubească în mod deosebit copiii și mai ales să le respecte inocența.
– Dacă cineva face lucruri scandaloase cu un copil, cel mai bine e să i se atârne o piatră de moară de gât și să fie aruncat în fundul mării.
După cum vedem, Evanghelia pune câteodată și vorbe cinstite în gura lui Iisus – fără îndoială, pentru a contrabalansa efectul maximelor imorale, pe care i le atribuie în alte pasaje, deja citate de noi. Din nefericire, secretarii porumbelului, Matei, Marcu, Luca și Ioan, nu ni-l reprezintă deloc pe Iisus punând în practică rarele lui vorbe bune. Pe de-o parte, el predă lecții de onestitate, îndemnându-i pe discipoli să respecte copiii; pe de altă parte, caută compania femeilor de moravuri ușoare, se lasă întreținut de ele, iar față de micul Ioan se poartă cu o intimitate afectuoasă, care dă serios de gândit. Cu siguranță, de aceea frații ignorantini nu țin seama de niciuna din vorbele lui Iisus și își fac o regulă din a-i imita comportamentul. [n.tr.: ignorantini = nume atribuit în sec. al XVIII-lea fraților din școlile creștine, numiți așa în derâdere].
Continuând conversația, Unsul le spuse apostolilor că, de fiecare dată când se vor afla împreună trei dintre ei, va fi și el în mijlocul lor, chiar dacă nevăzut. Petru, luându-și inima-n dinți, îl întrebă pe maestru care ar fi gradul de îngăduință pe care ar trebui să-l aibă ei față de dușmani.
– Fariseii, spuse el, iartă până de la trei ori o jignire adusă de aceeași persoană. Dacă cineva mă insultă, trebuie oare să-l iert de până la șapte ori?
– Trebuie să-l ierți de până la șaptezeci de ori șapte, răspunse Iisus.
Din acest motiv, fără îndoială, nu există pe pământ cineva mai ranchiunos decât un preot catolic. Dacă vreți să aveți parte de un proces, n-aveți decât să-l enervați pe un popă oarecare; vă asigur că o să v-o coacă.
Și, ca să nu existe vreun semn de dezaprobare privind gândirea lui, Iisus le povesti discipolilor lui următoarea parabolă:
– Era odată, într-o țară îndepărtată, un rege care avea un număr de înalți slujbași. Într-o zi, îi chemă pe toți la el și le puse în vedere să-și regleze conturile. Între ei, se afla unul care-i datora regelui 10.000 de talanți [n.a.: echivalentul a 100 de milioane, în moneda noastră]. Era puternicul guvernator al unei provincii bogate. El percepea impozitele în numele regelui; numai că păpase banii. Conform constituției, regele era în drept să-i confiște bunurile guvernatorului îndatorat și chiar să pună să fie vândut ca sclav, el, soția lui și copiii. Dar regele era făcut dintr-un aluat bun. Îl grație pe guvernator și-l sfătui ca de-atunci încolo să facă economie, pentru a returna treptat datoria. Acesta plecă, deci, liber din palat; dar, în momentul în care puse piciorul pe ultima treaptă a scării, dădu nas în nas cu un om care-i datora 100 de denieri [n.a.: aproape 45 de franci astăzi]. „A! Am pus mâna pe tine! strigă guvernatorul, aruncându-se asupra nefericitului. De mult te caut. Dă-mi datoria înapoi, sau te strâng de gât!”. Furios, îl somă să-i dea banii pe loc. Nefericitul implora milă de la creditorul lui, dar cu guvernatorul nu se putea trata. El îl înhăță pe debitorul lui, îl târî el însuși la post și-l băgă la închisoare, unde ar fi urmat să stea până când i-ar fi returnat datoria. Regele fu informat de această faptă. Puse să fie adus din nou guvernatorul în fața lui și-l săpuni bine: „Ești un supus rău, îi spuse el. Eu nu te-am forțat să-mi plătești pe loc cei 10.000 de talanți pe care mi i-ai sustras, și tu n-ai avut milă de un amărât care-ți datora 100 de denieri? Ei bine, de data asta nu mai scapi așa ușor!” Și, în furia lui, îl dădu pe mâna călăilor, iar domnul guvernator fu spânzurat pe loc.
Așa vorbi Iisus. Parabola le trezi un viu interes discipolilor, cărora le plăcea mult acest gen de istorioare. (Matei, XVIII, 1-35; Marcu, IX, 32-49; Luca, IX, 46-50). În zilele noastre, popii le spun la amvon, pentru edificarea credincioșilor. Dar, după ce tună și fulgeră împotriva sceleratului de guvernator care ducea oamenii la post pentru o datorie mizerabilă de 10 denieri, nu-și fac niciun fel de scrupule să potopească cu injurii, în sacristie, pe domnișoarele de la Arhiconfreria Fecioarei, care întârzie cu cotizația.
