CAPITOLUL 41 – Plimbare pe jos, pe apă
Presupun că nimeni nu va fi mirat să afle că, după acest miracol, săvârșit în fața unei întregi populații, betsaidenii veniră cu ideea de a-l lua pe sus pe Iisus și de a-l proclama rege. Ideea era absolut normală. Betsaidenii, foarte logici, își spuneau că un individ atât de puternic, plasat în fruntea lor, i-ar purta spre toate victoriile imaginabile, începând cu alungarea legiunilor de ocupație romane.
Dar această perspectivă nu-i surâdea lui Iisus. Cuvântul devenise trup pentru a ține prelegeri, și nu pentru a comanda armate de insurecție și cucerire. Și-apoi, timpul său nu venise încă (clișeul).
Când i se aduse la cunoștință dorința betsaidenilor, protestă vehement:
– Nu, nu, strigă el, nu vreau coroană; vreau să rămân la vindecările mele.
Apostolii nu se așteptau la un asemenea răspuns. Își făcuseră visuri de glorie, îmbrățișând pasiunile belicoase ale populației betsaidene. Insistară:
– Maestre, dacă preiei comanda răscoalei, care mocnește de multă vreme, suntem siguri de succes. Să vezi ce ciomăgeală o să le tragem romanilor!
– Așa credeți voi? replică Iisus. Am avea împotriva noastră nu numai trupele Romei, dar și pe cele ale lui Irod și ale Sanhedrinului.
– Bine, dar tu ești fiul lui Dumnezeu atunci când se arată diavolul. O să-i faci praf cu un singur cuvânt pe toți adversarii noștri, oricât de mulți ar fi.
– Nu te contrazic. Numai că nu intră în planurile mele să mă pun în fruntea unei insurecții.
– Totuși, Rabi…
– Niciun totuși! Știu ce am de făcut. Din moment ce mă recunoașteți ca șef al vostru, datoria voastră este să mă ascultați orbește. Așa că, vă veți duce imediat să vă îmbarcați pentru Capernaum, și asta fără comentarii!
Apostolii plecară capetele și nu se mai împotriviră voinței maestrului. Când fură departe, Iisus alungă mulțimea care se lipise din nou de el și, profitând de întuneric, o șterse singur pe munte.
Între timp, odată cu lăsarea nopții, în valea Iordanului se iscă o furtună. Bătute de vânt, apele mării Tiberiada se ridicară și cuprinseră barca apostolilor. Situația era cu atât mai veselă, cu cât Unsul nu se afla cu ei de această dată. Blestemându-și soarta, încercau să lupte împotriva furtunii, dar în zadar. Uraganul era mai tare ca ei; valurile luau barca pe sus și o abăteau departe de ruta ei. La a patra oră din noapte, nu ajunseseră încă la jumătatea drumului, iar pericolul era mai mare ca oricând. Deodată, zăriră la mică distanță de ei pe cineva care mergea liniștit pe apă; ai fi putut să juri că personajul acesta se plimba pe un teren solid, atât de siguri îi erau pașii. O lumină mare îl învăluia. Era Iisus. Apostolii noștri ar fi trebuit să se bucure și să-și spună că patronul lor le venea în ajutor. Deloc. Ei fură copleșiți de teamă și se puseră pe țipat.
– Nu vă speriați, nătărăilor, le spuse Hristos. Sunt eu.
– Nu, nu, răspunseră ei, nu ești tu, e o fantomă ce vedem.
– Vă repet că sunt eu.
Petru fu primul care căpătă puțină încredere.
– Doamne, făcu el, dacă ești tu, poruncește-mi să vin la tine pe ape.
– Vino, Petru, din moment ce inima te îndeamnă.
– Și mă asiguri că n-o să mă scufund?
– Îți dau cuvântul meu de onoare.
Petru se hotărî imediat să sară din barcă, pentru a ajunge alături de Iisus. Dar în sufletul lui, nu era prea sigur că această podea lichidă n-o să-i joace o festă. Pe jumătate temător și pe jumătate încrezător, făcu câțiva pași înainte. La început, picioarele lui pășeau pe apă ca și când aceasta ar fi fost o podea. Dar, vâj! interveni o rafală, se sperie și începu să se afunde. Când fu în apă până la genunchi, se temu pentru viața lui și începu să urle:
– Maestre, maestre, salvează-mă! Mă scufund!
– Doar îți închipui, prietene, zise Iisus, care stătea în picioare, deasupra apei; privește ce solid e terenul ăsta.
– Ba nu, maestre! Pentru tine, care ești fiul porumbelului, e un teren excelent; dar nu e la fel și pentru mine, care nu sunt decât un simplu apostol… Încă cinci minute și-o să fiu împietrit până la buric. Scoate-mă de-aici, te implor! Mi-ai jucat o farsă proastă când m-ai pus să ies din barcă.
Lui Iisus i se făcu milă de nefericitul Petru, care se bălăcea ca un rățoi aflat la ananghie. Îi întinse mâna, îl ridică la suprafață și-l admonestă pe un ton amical:
– Dragul meu, dacă ai fi avut deplină încredere în mine, nu te-ai fi afundat deloc.
Și, ținându-se unul de celălalt, ajunseră din nou la barcă. De cum se sui Iisus în ea, vântul se potoli și, în același moment, se treziră că au ajuns exact unde trebuiau să acosteze. (Matei, XIV, 22-23; Marcu, VI, 45-52; Ioan, VI, 16-21).
De data aceasta, apostolii nu se mai îndoiră. Se aruncară la picioarele șefului lor, care-i scosese așa de bine din necaz, și-i spuseră:
– Pe toți sfinții! Ești mai mult decât un profet. Cu siguranță porumbelul este tatăl tău!
