CAPITOLUL 39 – În care Botezătorul pierde gustul pâinii
Unul care nu avea la dispoziție odalisce era vărul Botezătorul. Trecuseră 12 luni de când fusese închis pentru că criticase cu prea multă însuflețire conduita privată a regelui Irod. Discipolii lui, în scopul de a-i înmuia inima lui Iisus, îi vorbiseră de pâine neagră și de apă clocită. Exageraseră, căci cărțile sfinte însele declară că vărul Ioan era destul de bine tratat în fortăreața Machaerus. Știm deja că discipolii veneau și plecau, achitându-se de toate comisioanele.
Evanghelia adaugă chiar că Irod venea uneori în vizită la prizonierul lui și că-i cerea sfaturi. Citiți sfântul Marcu, cap. VI, vers. 20: „Irod, știind că Botezătorul este un om drept și sfânt, se temea și avea respect pentru el, ascultându-l bucuros și făcând multe lucruri după cum îl sfătuia el”.
Tocmai pentru că se temea de el, îl ținea sub cheie; dar asta nu-l împiedica să-i arate un mare respect. O spune Evanghelia. Prin urmare, vărul Botezătorul era un prizonier privilegiat. Dacă ar fi avut un dram de șiretenie, ar fi ieșit imediat din închisoare, și chiar cu cele mai mari onoruri. În loc de asta, nerodul își trimitea mesagerii la Iisus, care-i răspundea cum am văzut:
Tu ai vrut-o, nu te plânge!
Descurcă-te cum oi putea…
Tu ai vrut-o, nu te plânge!
Ieși singur din belea.
Din moment ce privarea de libertate îi devenise insuportabilă (fiind singurul lucru care-i lipsea) și deoarece Iisus se comporta, în ceea ce-l privea, ca ultimul laș, Botezătorul ar fi putut foarte bine, fără să-și facă nici cea mai mică zgârietură în amorul propriu, să se pună în slujba lui Irod. Tetrarhul s-ar fi felicitat să-l aibă în permanență ca ghid și i-ar fi rupt lanțurile pentru a-i da o funcție înaltă la curte. Dar, nici vorbă! Vărul Botezătorul nu-și cunoștea interesul. Aflându-se la mila lui Irod, el continua, ca și mai înainte, să-l dojenească, de fiecare dată când avea ocazia, în legătură cu mariajul lui. Bineînțeles, aceste observații îi erau profund neplăcute maiestății sale și, supralicătând, Botezătorul își crea în mod gratuit un dușman de moarte în Irodiada, pe care o amestecase în toată povestea asta.
„Niciodată să nu-ți bagi nasul în treburile femeiești”, spune un proverb de foarte bun simț. Aceasta este, într-adevăr, una din greșelile care-i fac cel mai adesea pe bărbați să se certe între ei. Prietenul vostru cel mai drag se dă în vânt după o frumusețe care, în ochii voștri e o urâțenie și care vă displace total; lăsați-l deci să-și trăiască povestea de dragoste și nu vă băgați degetele între copac și coajă. Dacă, din contră, îi dați prietenului un sfat pe care acesta nu vi-l cere, el se va supăra și, în ziua în care, dezgustat de Dulcineea lui îi va da papucii, prietenul în cauză nu se va mai împăca niciodată cu voi. Cum să vă spun, asta-i o regulă fără excepție.
Botezătorul aparținea acelei specii agasante de oameni cârcotași, care își arogă misiunea stupidă de a critica mariajele. Irod nu putea să-i ceară un sfat despre un anumit act politic, fără ca, după ce răspundea, el să nu adauge:
– Da, maiestate, fă așa, fă pe dincolo; e sfatul meu. Dar, a te ocupa de politică nu e tot. Omul mai trebuie să se gândească și la interiorul lui, și adevărul mă obligă să-ți spun că prima din datoriile tale ar fi s-o dai pe ușă afară pe soția ta actuală, Irodiada, și să-ți reiei fosta soție.
Irod își scărpina fruntea și ieșea fără să spună nimic. Seara, vorbind în pat cu Irodiada, dacă aceasta făcea imprudența să-l întrebe ce mai zice Botezătorul, el îi răspundea:
– Să nu mai vorbim de el; nu-i un om rău în fond, dar are o manie păguboasă…
– Iar ți-a cântat refrenul lui apropo de căsătoria noastră?
– Chiar așa.
– Bestie nenorocită! încheia Irodiada scrâșnind din dinți.
Irodiada era nervoasă. Pentru că povestea se repeta fără încetare, ajunsese să nu se mai gândească la Botezător fără să facă o criză de nervi. Vărul lui Iisus o oripila. La început, se mulțumise să-l numească amuzant: domnul „de ce-mi arde mie”. Apoi spusese, cu referire la el, „arțăgosul”: Ce mai face arțăgosul? N-a murit arțăgosul? Până la urmă, rămăsese la „bestie nenorocită”.
„Bestie nenorocită” este ultimul grad de furie al unei regine. După „bestie nenorocită” nu mai urmează decât… puterea.
Tetrarhul regreta amarnic că-i repetase soției sale tot ce trăncănise Botezătorul. Pentru că nu știuse să ascundă limbajul nesăbuit al prizonierului lui, era acum obligat să-l apere de furia Irodiadei. Aceasta avea o idee fixă: „Din moment ce acest nenorocit de Botezător – gândea ea – persistă să-și bage nasul în treburile noastre, trebuie să i-o retez”.
De la a-i reteza nasul Botezătorului până la a-i reteza capul nu era decât un pas. Acest pas fu făcut prompt. Iată în ce împrejurări:
Regele Irod, care n-avea ca prenume niciun nume de sfânt (sfinții din calendar nu fuseseră încă inventați pe vremea aceea) își sărbătorea ziua de naștere după obiceiul romanilor. Anul acesta o celebră la Machaerus. Dădu un festin pentru curtenii săi, ofițerii și nobilii Galileei. Tot ceea ce știm despre bogăția Irozilor, despre mărime și fast, ne îndreptățește să credem că accesoriile acestei sărbători erau de nedescris. Irodiada, deloc proastă, cunoscând punctele slabe ale unchiului și soțului ei, comandase plăcerile. Antipa comandase chiolhanul. El se ocupase de partea materială a petrecerii. Regina îi spusese doar atât: „Mă ocup eu de dansul care va încheia seara festivă”. Pregătise o capcană ascunsă în spatele acestui dans. O să vedeți stratagema.
Se procedă în ordine. Mai întâi se mâncă copios și se bău regește. Apoi, după ce ultimele carafe fură golite, toată lumea trecu în salonul mare, albastru, care fusese amenajat pentru această ocazie: cu un podium în fund, destinat dansatoarelor. Irod, amator înnebunit după dansurile voluptuoase importate din Italia, luase loc în primul rând de fotolii.
Începu baletul. Dansatoarele, toate frumoase să le mănânci, fuseseră alese dintre cele mai talentate eleve ale Terpsihorei [n.tr.: Terpsihora = una din cele 9 muze, muza dansului și a muzicii corale]. În fruntea lor era Salomeea, care-și ridica gamba ca nimeni alta. Această Salomeea era chiar fiica Irodiadei, rezultată din prima ei căsătorie. Încântătoarea copilă dansa, spre satisfacția generală. Buchetele de flori cădeau în ploaie pe podium. Irod era entuziasmat.
– Câtă grație! Câtă măiestrie! strigă el. Niciodată n-am mai văzut antreșauri atât de bine executate! [n.tr.: antreșa (din fr. „entrechat”) = termen de balet, însemnând săritură cu foarfecă]. Pentru plăcerea pe care am avut-o, voi da, și fac jurământ, acestei adorabile dansatoare, tot ce va voi ea, chiar dacă asta ar însemna jumătate din regatul meu.
– Mă încred în cuvântul tău, tăticul meu vitreg, făcu Salomeea.
– Nu-mi iau cuvântul înapoi, răspunse Irod Antipa.
Salomeea alergă la mama ei și-i șopti la ureche:
– Mami, ce trebuie să-i cer?
– Capul Botezătorului, răspunse Irodiada.
Atunci, tânăra se întoarse către rege și, alintându-se, îi spuse făcând cea mai grațioasă mutrișoară:
– Mica Salomeea vrea cap Botezător pe frumoasă tavă argint, na!
Irod nu se așteptase la această lovitură; tresări în jilțul lui și-și lăsă capul în bărbie, ca un om care cere un timp de gândire. Însă curtenii, care găseau delicioasă fantezia Salomeei, intonară în cor:
– Cap Botezător!… Cap Botezător!… Cap Botezător!…
Un rege nu are decât cuvântul său – când vrea să și-l țină. Antipa îl chemă la el pe călău, pe care Irodiada avusese grijă să-l invite la petrecere:
– Băiete, comandă el, servește-i cald acestei domnișoare capul Botezătorului!
– Pe o tavă de argint! adăugă Salomeea, care ținea ca lucrurile să se facă cu ceremonie.
Un sfert de oră mai târziu, Salomeea îi oferea mamei ei chipul precursorului pe platoul obligatoriu.
Dacă ar fi să-l credem pe sfântul Ieronim, care nu a asistat totuși la scenă (pentru că nu s-a născut decât trei secole mai târziu) Irodiada s-ar fi amuzat înfigându-și andreaua în limba profetului. Și așa l-a făcut regina pe Botezător să nu mai simtă gustul pâinii.
Tetrarhul dormi foarte prost în noaptea aceea și în multe altele. Își visa des victima. Botezătorul îi apărea ițindu-se dintre mobilele lui cele mai personale. Deschizându-și noptiera, i se părea că fiul lui Zaharia sărea din ea, palid și solemn, spunându-i cu voce înceată: Asasinule! Mai mult, când i se aduseră la cunoștință faptele remarcabile ale lui Iisus, Irod murmură: Văd bine cine este! Este Botezătorul, care a înviat… Este el, care a ieșit din mormânt și face aceste minuni! (Matei, XIV, 1-2; Marcu, VI, 14-29; Luca, IX, 7-9).
