CAPITOLUL 37 – Furtună potolită și porci îndrăciți
Iisus își crease o imensă popularitate. Nu ajunsese bine lângă odaliscele lui, că mulțimea se regrupase în fața hanului și cerea din nou să-l vadă, să-l audă, să-l atingă. Aceste dovezi de entuziasm picau prost în acel moment. Cuvântul se scuză față de doamne că nu putea să le țină companie.
– Ascultați, le spuse el, această masă de oameni care se îngroașă din minut în minut; ascultați cum bat la poartă toți acei oameni. Mai bine îi evit; altfel, admiratorii mei supărați n-or să ne lase să petrecem noaptea liniștiți.
Își luă deci la revedere de la ele și fugi pe ușa din dos. Însoțit de apostoli, se duse în cel mai apropiat port și ceru o barcă. Tocmai atunci se apropia un vas mare, pregătit să traverseze lacul.
– Iată că ne merge bine, făcu Iisus; numai să ne treacă pe malul celălalt și sunt mulțumit.
Apoi, adresându-se proprietarului ambarcațiunii, adăugă:
– Care e destinația dumitale?
– Gergesa, răspunse el.
Apostolii se îmbarcară împreună cu el. Iisus, care era frânt de oboseală, se întinse pe un morman de frânghii, din care-și făcu saltea și adormi. Câteva momente mai târziu, sforăia ca niște foale de fierar. Marea era frumoasă. O briză răcoroasă mângâia suprafața apei și umfla pânzele bărcii, care aluneca cu repeziciune. Apostolii, profitând de timpul frumos, stăteau de vorbă între ei, sprijiniți în coate de copastie și respirând aerul proaspăt.
– Maestrul nostru, zise unul din ei, e cu adevărat un model de îndrăzneală. Ne-a adus pe vasul ăsta și n-avem un ban. Mă întreb ce mutră o să facem când o să ajungem la Gergesa și proprietarul o să ne ceară taxa de trecere.
– Mă faci să râd cu îngrijorarea asta a ta, răspunse Simion-Pietricică. Se vede bine, sărmane Tadeu, că nu te-ai înrolat de mult în banda noastră. Atunci când proprietarul vasului o să ne ceară să-i plătim prețul pentru transport, ca și celorlalți pasageri, noi o să ne întoarcem buzunarele pe dos, ca să-i arătăm că sunt goale, iar Iisus o să-i spună o parabolă frumoasă, ca să-l plătească pentru osteneală.
– Oh, și ce-o să se mai bucure omul nostru! Marinarii ăștia n-au aerul unor oameni cu care să te poți înțelege. Tare mă-ndoiesc că o să accepte o asemenea monedă.
Deodată, apărură la orizont niște nori mari, negri; se stârni un vânt puternic și barca fu scuturată zdravăn.
– Pe toți dracii! înjurau mateloții, iată un fir care-o să ne dea de furcă.
Patronul comandă să se strângă velele, ceea ce se făcu; dar furtuna se dezlănțuia furioasă și vasul nu mai putea lupta cu ea.
Micul Ioan, în calitatea lui de discipol favorit, se dusese să doarmă lângă Iisus, căruia îi folosea pieptul pe post de pernă. Maestrul îi permitea aceste familiarități. Furtuna îl trezi pe Ioan; dar Cuvântul, care avea un somn greu, sforăia și mai tare. În acest timp, situația nu era prea veselă. Valurile clătinau barca; timonierul se străduia din răsputeri s-o controleze; patronul își spărgea plămânii dând ordine. Culmea ghinionului, apăru și o spărtură în coca vasului. Patronul alergă la pasageri, cerându-le să-i ajute pe mateloți, care nu mai făceau față situației. Fu pusă în funcțiune pompa. Din nefericire, intra mai multă apă decât se scotea și era ușor de prevăzut momentul în care barca avea să fie înghițită de valuri. Iar Iisus sforăia în continuare. Atunci, apostolii, înspăimântați, se grăbiră spre el și-l traseră de brațe. Iisus căscă, se întinse și întrebă motivul pentru care îi fusese întrerupt somnul.
– Ce v-a apucat? întrebă el, schițând o grimasă mirată. Dormeam așa de bine…
– Maestre, pierim! Vasul o să naufragieze. Salvează-ne! Salvează-te!
– Și pentru atâta lucru mă deranjați? Sincer, nu sunteți prea delicați…
– Totuși, maestre…
– O, oameni de puțină credință ce sunteți, de ce vă temeți? Poate oare să vi se întâmple cea mai mică neplăcere cu mine în barcă?
– Sigur, Rabi, ai dreptate; dar apa ne învăluie, iar pompa e neputincioasă; în patru minute, barca o să se scufunde…
– Destul…
Atunci, Iisus se ridică și-i adresă vântului această mustrare:
– Ce-i asta domnule vânt? Îți permiți să șuieri și să răstorni această barcă pentru a-mi speria discipolii? Exagerezi… Și cine te-a autorizat? Știi că conduita ta e incalificabilă? Vânt blestemat, nu știu ce mă ține să nu-ți aplic o corecție să mă ții minte! („Atunci, el îi vorbi vântului cu mari amenințări”: Marcu, IV, vers. 39).
Vântul răspunse cu un șuierat din cele mai ascuțite.
– Hai! Destul! strigă la el Iisus. Potolește-te! Sunt eu, Cuvântul, care-ți poruncește!
La această comandă autoritară, vântul amuți și încetă să mai sufle asupra bărcii. Iisus se întoarse apoi spre mare, care-și trimitea valurile pe punte și, punându-și mâinile-n șold, o luă la rost și pe aceasta:
– Mare, zise el, ce i-am spus vântului adineauri e valabil și pentru tine. Glumele tale sunt de un gust mai mult decât îndoielnic. Noi nu ne aflăm aici ca să ne înghiți tu. Potolește-te deci imediat, sau îți ard una de nu te vezi!
Marea Tiberiada se calmă ca prin farmec. Mateloții și pasagerii erau încântați. Își spuneau unul altuia cu voce joasă:
– Iată unul pe care nu trebuie să-l calci pe bătături… Vânturile și valurile i se supun… Cine poate fi acest om atât de puternic?
Și, rostind acestea, simțeau în ei o spaimă teribilă. Bucuria lor de a fi fost salvați de la naufragiu nu-i împiedica să se teamă de puterile pui Iisus. Dacă cumva, în urma unui capriciu, Iisus i-ar azvârli pe Lună? Ia gândiți-vă…
Din acel moment, traversarea se făcu în siguranță. Chiar și apa care intrase în barcă plecă așa cum venise. Găurile produse în carena ambarcațiunii se astupară, fără îndoială, singure. Ce lucruri frumoase sunt miracolele!
Când ajunseră la Gergesa, se crăpa de ziuă. Patronul nu îndrăzni să le ceară lui Iisus și discipolilor lui prețul pentru traversare. Era prea fericit că, grație acestui om extraordinar, barca lui fusese salvată. Nu-i dădu prin cap că Cuvântul, stăpânul elementelor, stârnise poate el însuși această furtună, pentru a-și aroga apoi meritul de a fi potolit-o. Realitatea e că, în calitatea lui de dumnezeu, Unsul nostru avea puterea de a crea perturbații atmosferice. Nimic nu este imposibil pentru un fiu de porumbel, nici măcar atunci când doarme. Cine știe dacă Iisus nu auzise în somn conversația apostolilor, îngrijorați că n-au cu ce să plătească traversarea?
Toată lumea debarcă. Primul individ pe care-l întâlni banda noastră de sfinți fu un posedat; de data aceasta însă, nu era un posedat obișnuit. Nu se mai văzuse unul ca el. Familia renunțase să-l mai îngrijească. În loc să aibă crize intermitente, cum au de regulă posedații, el trăia într-o turbare continuă. Îl alungaseră și din oraș din această cauză. Se adăpostise într-o grotă săpată în stâncă. Hainele și le sfâșiase cu multă vreme în urmă; alerga zi și noapte gol pe dealuri, scoțând urlete și răspândind teama pe unde trecea. Femeile, mai ales, erau profund scandalizate.
Acest posedat devenise legendar. De ani buni se găsea în această stare jalnică. Mămicile îl invocau frecvent, așa cum se amintește de bau-bau când puștii nu sunt cuminți: „Fii cuminte, băiețel, sau îl chem pe posedat”, spuneau ele. Și plozii se ascundeau, tremurând, sub fustele mamelor lor.
De câteva ori, oamenii reușiseră să pună mâna pe el și-l legaseră, pentru a-l împiedica să se dedea la violențe; dar avea o asemenea forță, încât rupea sforile și chiar lanțurile de fier. Nimeni nu putea să-l stăpânească. Ca să se hrănească, își rodea propria carne – acest fapt este consemnat de teologii creștini, mai ales de Thilo, profesor la seminarul din Langensalza. Când se contorsiona, mușca din mușchii proprii. De asemenea, își zgâria pieptul cu pietre și-și bea sângele.
Pe acest frenetic îl întâlniră apostolii în momentul în care puseră piciorul pe mal. Ne întrebăm cu ce acrobații se făcuse remarcat… Iisus văzu imediat cu cine avea de-a face. După cum îi era obiceiul, îl interpelă pe demon, cauza reală a acestei gimnastici.
– Drace, strigă el, de când locuiești în interiorul acestui om?
– De ani și ani, răspunse diavolul prin vocea demoniacului; dar de ce mă-ntrebi? Lasă-mă în pace. Că-mi tulbur sau nu posedatul, nu-i treaba ta. Potolește furtuni, dar nu mă enerva pe mine. Tu liniștești apele, eu îl fac să țopăie pe omul ăsta: fiecare cu meseria lui… Ce, ai venit pe pământ să-i deranjezi pe drăcușori din treaba lor?
– Lasă vorbele! spuse Iisus. Spirit josnic, ieși din acest om!
Dar diavolul nu voia să-și lase prada. Rezistă ceva timp voinței lui Hristos.
– Pe toți sfinții! reluă acesta, nu vrei să mă asculți, faci mofturi. Ești cumva unul din cei mai puternici diavoli ai noștri? Ia spune, cum te cheamă?
Țineți-vă bine, dragi cititori. Ceea ce avea posedatul în el nu era doar un diavol; era un întreg regiment al Infernului.
– Mă numesc Legiune, declară vocea demoniacului; suntem 6.000 în acest singur corp.
– Așa se explică totul, răspunse Iisus. Iată de ce gimnastica acestui posedat este de 6.000 de ori mai îndelungată decât cea a confraților lui. Ei bine, domnilor drăcușori, cu toate că sunteți o legiune întreagă, trebuie s-o ștergeți.
Evanghelistul Matei afirmă că atunci, cei 6.000 de diavoli își făcură foarte mult sânge rău.
– Doamne Dumnezeule! implorară ei, am vrea să părăsim corpul acestui om; dar ce-o să se aleagă de noi? Dă-ne un mic răgaz, nu ne alunga din ținutul ăsta!
În dimineața aceea, Iisus era în toane bune. Puse ochii pe o turmă de porci care treceau prin apropiere, scurmând pământul cu râtul, fără îndoială, în căutare de trufe. Cu rapiditatea și precizia cu care-l înzestrase divinitatea, determină într-o secundă numărul porcilor din turmă. Porcii erau exact 6.000. Vedeți cum vine de se leagă totul… Nu ezită niciun moment:
– Ieșiți, domnilor drăcușori, comandă el, și intrați în această turmă de porci.
Urmă o scenă imposibil de descris. Posedatul deveni subit calm, ca un vizitiu de trăsură pe care-l tocmești cu ora. Se așeză jos și începu să-și curețe unghiile, uitându-se la apostoli cu o privire indiferentă. Cât despre porci, iată-i sărind în sus, năpustindu-se unii asupra altora, zburdând nebunește. Erau și unii care dansau în două picioare și alții care făceau lumânarea. Și toate acestea, cu niște grohăituri comice, de neimaginat. Unii se rostogoleau pe pământ, alții imitau, dizgrațios, săritul caprei. Apostolii se țineau cu mâna de burtă de râs.
Singurii care nu găseau nimic comic în asta erau păstorii acestui cârd de 6.000 de porci. Aceștia se întrebau cu îngrijorare când avea să se termine acest cadril nebunesc. Ghinioniști, păstorii de purcei! Farsa lui Iisus avea să-i coste scump. Când văzură că porcii continuă să țopăie în toate felurile, porniră în galop spre lacul Tiberiada, se aruncară toți în apă și se înecară. E de presupus că, dintr-o dată, proprietarii cârdului fură ruinați. Doamne! 6.000 de porci sunt bani, nu glumă!
Prieteni cititori, dacă vă îndoiți de veridicitatea acestei povestiri, deschideți Evanghelia: Matei, VIII, 23-24; Marcu, IV, 35-40; V, 1-20; Luca, VIII, 22-39.
O să fiu întrebat, poate, cum se face că, într-o țară în care religia lui Moise, foarte riguros respectată, interzicea sub pedeapsa cu moartea mâncatul cărnii de porc, se putea afla un cârd de 6.000 de porci. Mărturisesc că nu mă angajez să răspund la această întrebare. Din moment ce Evanghelia, opera Sfântului Duh, afirmă faptul, înseamnă că-i adevărat. Să ne mirăm, deci, dar să credem. Sau să ne spunem, odată în plus, că preoții își cred oile tare de proaste, din moment ce le prezintă atâtea contradicții flagrante ca articole de credință.
