CAPITOLUL 31 – Sâcâielile fariseilor
Trebuie să-i vedeți pe catolici cum se emoționează când vine vorba despre ceea ce ei numesc persecuțiile fariseilor la adresa lui Iisus. Aflăm de la ei că, după afacerea de la scăldătoare, Cuvântul fu înconjurat de capcane. Peste tot, pe drumuri, pe câmpuri sau în deşert, atunci când se credea singur cu discipolii lui, el era de fapt spionat de turnătorii Sanhedrinului, care îndemnau mulţimea să-l privească pe hoinarul nostru ca pe un violator nerușinat al legii lui Moise.
În sâmbăta de după Paşte, întorcându-se în Galileea, Iisus se afla pe drumul mare, în compania celor şapte apostoli ai săi. Ştim deja că banda considera că tot ce-i cădea în mână îi aparţinea. Sub pretextul că li se făcuse foame, apostolii intrară pe un câmp, culeseră cele mai frumoase spice, le frecară în mâini şi, suflând paiele, mâncară boabele. Habar n-aveau că erau urmăriţi de farisei. Aceştia, bineînţeles, trebuie că se deghizaseră, altfel discipolii lui Iisus ar fi devenit bănuitori. Brusc, turnătorii își dezvăluiră identitatea şi, înaintând spre şeful hoților, spuseră:
– De data asta nu mai poți să negi. Azi e sâmbătă, nu-i aşa?
– Da, şi?…
– Ei bine, legea interzice în mod oficial adunatul şi vânturatul grânelor în ziua de sabat. Or, tovarăşii tăi tocmai au adunat şi au vânturat grânele. Încearcă să negi asta!
– Mereu mă faceţi să râd! răspunseră Iisus, care era greu de prins pe picior greșit. Unde vedeţi voi că discipolii mei adună și vântură grâne? Numiți-i pungaşi, dacă vreți, dar să nu spuneţi că ocolesc prescripţiile sabatului.
– Vorbe goale, răspunseră ceilalţi, problema asta e lămurită de mult. S-a admis și aprobat că a culege un spic şi a-l freca în mâini e totuna cu a recolta şi a bate cereale. Nu știi că clerul nostru superior, în infailibilitatea lui, a hotărât recent că actul de a merge pe iarbă trebuie considerat ca un treierat de grâne, iar prinderea unei muşte, o vânătoare interzisă? [Maimonide, Cartea preceptelor, VII].
Iisus ridică din umeri.
– Pentru nişte interpreţi ai legii cum sunteţi voi, făcu el, se pare că nu stăpâniți prea bine Biblia.
– Serios?
– Da, vă contrazic… Nu ştiţi că David, într-o zi, când era flămând, a intrat într-o sinagogă, a mâncat pâinile de ofrandă, fapt care nu era permis nimănui, în afară de preoţi, şi a dat din ele tovarăşilor care erau cu el? Asta se întâmpla când mare preot era Abiatar.
– Fie, dar cum poate acest lucru scuza actul însoțitorilor tăi?
– Ei, cum! Din moment ce David, aflat în mare nevoie, a putut să pună mâna pe pâinile sfinte, și să încalce pe față preceptele lui Moise, cum se poate lua drept crimă faptul că tovarăşii mei, fiindu-le foame, pentru a și-o potoli, au cules câteva spice de pe un câmp?
Spionii nu erau farisei de prima mână. Dacă ar fi fost mai abili, i-ar fi putut replica Cuvântului că, în primul rând, nici el nu cunoaşte prea bine Biblia, având în vedere că marele preot citat de Iisus se numea Ahimelec şi nu Abiatar, şi în al doilea rând, că David, uns de Samuel, primise pecetea lui Dumnezeu, pe când vagabonzii noştri nu fuseseră recunoscuţi de către nici un mare preot. În afară de asta, David avea dreptul să mănânce pâinile de ofrandă. Aceste pâini, în număr de 12, reprezentau la evrei cele 12 triburi. Erau făcute dintr-un aluat preparat din cea mai bună făină şi aşezate în sanctuarul sinagogilor pe o superbă masă din lemn de acacia, îmbrăcată în aur. Erau reînnoite permanent şi serveau la masa preoţilor. Preoţii izraeliți îşi ofereau indirect, prin credincioși, tot ceea ce le era necesar hrănirii: mieii, oile, vacile le furnizau pulpele şi biftecurile, iar, sub pretextul ofrandei, aveau şi pâine făcută din grâul cel mai curat. Rege sfânt şi profet, David putea, aşadar, să ocolească legea, consumând alimentele sfinţite ale sinagogii.
Descumpăniţi de aplombul Cuvântului, fariseii turnători nu mai replicară nimic. Atunci Iisus adăugă:
– Şi încă ceva. Este sabatul valabil și pentru preoţi? Nu! Adepții obișnuiți sunt obligați să țină seama de odihna de sâmbătă, dar preoţii sunt scutiți. Nu există sabat în Templu. Ei bine, aflați că eu sunt un Templu, şi, prin urmare, discipolii mei nu comit nicio infracţiune faţă de lege mâncând alături de mine!
Fariseii tăcură și de astă dată și plecară. Cu o limbă aşa de ascuțită, orice discuţie era imposibilă. Se reîntoarseră așadar la Ierusalim, pentru a raporta ceea ce au văzut şi au auzit. Cât despre Uns şi tovarăşii lui, aceştia îşi continuară drumul. În calitatea lui de profet, fără îndoială, Iisus s-a gândit în momentul acela la viitor și i-a văzut la orizont pe preoţii creştini imitându-i pe preoţii evrei. Într-adevăr, în zilele noastre, ziua consacrată odihnei este duminica: preoţii noştri ne interzic să muncim în această zi, însă pentru ei, dimpotrivă, este singura zi în care muncesc. În același timp, e adevărat că munca lor nu e prea istovitoare…
Povestea cu spicele rupte se găseşte în trei evanghelii: Matei, XII, 1-8; Marcu, II, 23-28; Luca, VI, 1-5. Aventura s-a petrecut pe drumul spre Ierusalim, în Galileea. Evangheliştii nu precizează însă locul exact în care fiul porumbelului, care s-a declarat a fi o sinagogă, a făcut următoarea oprire. Ei se mulţumesc să lase să se înţeleagă că Unsul, văzând că fariseii căutau să-i găsească infracţiuni comise în legătură cu prescripţiile de sabat, pentru a-i ofensa, a început de acum înainte să-şi realizeze minunile sâmbăta, în locul altor zile.
Astfel, în următoarea sâmbătă, el intră din adins într-o sinagogă şi căută să vadă dacă în mulţime nu se află vreun bolnav de vindecat. Reperă un individ despre care Evanghelia Nazarinenilor, considerată text apocrif de către Consiliul de la Niceea, afirmă că era un zidar care avea mâna dreaptă uscată. Cum i se întâmplase acest accident? Nu se știe. Ceea ce știm este că, neputându-se obişnui să mânuiască mistria cu mâna stângă, acest zidar luase obiceiul de a cerşi, pentru a-şi asigura nevoile propriei existenţe. Iisus se duse direct la el. Fariseii – erau tot timpul peste tot – ghiciră ce voia el să facă. Astfel, se grăbiră să intervină.
– Pardon, spuse unul dintre ei, nu-i aşa că ai pretenţia să-l vindeci pe acest om?
– Ce-ai spus? făcu Iisus, întorcându-se cu o anumită aroganţă şi părând a nu fi auzit întrebarea.
– Te întreb, domnule, dacă intenţia dumitale este aceea de a-ți exercita talentul de vraci în favoarea acestui om cu mâna uscată.
– Şi de ce-mi pui această întrebare, domnule, dacă nu te superi?
– Pentru că, domnule, astăzi este sâmbătă.
– Ştiu asta, domnule!
– Ei bine, domnule, sâmbăta, practicarea medicinii este interzisă cu desăvârşire!
– Posibil, domnule, dar medicina mea nu este medicină.
– Iertare, domnule. Dacă-ți permiți să-l vindeci pe acest om, încalci prescripţiile sabatului, înțelegi domnule?
Toţi fidelii prezenţi în sinagogă erau viu impresionaţi de acest schimb de cuvinte acide, atât de o parte, cât şi de cealaltă. Nimeni nu ştia cine o să câștige. Priceput în a-şi atrage mulţimea de partea lui, Cuvântul replică prin următoarea comparaţie abilă:
– Aş vrea să ştiu dacă există vreun om care, dacă una din oile lui ar cădea într-o prăpastie în zi de sabat, n-ar coborî în ea ca s-o scoată de acolo?
Lovitura era bine dată. Raționamentul Unsului fu întâmpinat cu murmure aprobatoare. Simţind că mulţimea e de partea lui, el adăugă:
– Or, pentru că sănătatea unui om valorează mai mult decât viaţa unei oi, trag concluzia că e just să se opereze vindecări chiar şi în zi de sabat.
Se îndreptă apoi spre zidarul cu mâna uscată şi-i zise:
– Arată-mi mâna.
Zidarul întinse mâna. Iisus o examină.
– Doamnelor şi domnilor, continuă el, pentru că gurile rele ar putea pretinde că acest om este un complice care s-a înţeles dinainte cu mine, pentru a-mi da prilejul să vă impresionez, vă rog să-i cercetați mâna dreaptă şi să constataţi dumneavoastră înşivă că este perfect uscată.
Şi, adresându-se zidarului:
– Prietene, mergi, te rog, prin mulțime, şi arată-ți mâna tuturor acestor doamne şi acestor domni.
Zidarul se supuse. Neîncrezătorii îl ciupiră de mână cu putere, ca să vadă dacă infirmitatea nu este simulată. Mâna era într-adevăr uscată, zidarul nu țipa de durere. Un fariseu băgă chiar un ac în carnea omului, iar acesta nu dădu niciun semn de suferință. Când maestrul nostru prestidigitator văzu că mulţimea era suficient de convinsă, îşi suflecă mânecile tunicii şi reluă cu voce tare:
– Nimic în mâini, nimic în buzunare… Doamnelor şi domnilor, numai prin puterea voinţei mele, voi reface circulaţia sângelui în mâna uscată a acestui nefericit. Hai, prietene, întinde-ţi încă o dată mâna dreaptă… E bine așa… Un! Doi! Ești vindecat!
La acest ordin, zidarul scoase un strigăt vesel de surpriză şi începu să-şi mişte degetele de la mână, care nu mai era uscată.
– Bravo! Bravo! strigă mulţimea.
Fariseii erau literalmente furioşi. Neputând să ridice poporul împotriva lui Iisus într-o asemenea împrejurare, se retraseră bodogănind, spunându-şi unul altuia la ureche:
– Ticălosul! Ne-a făcut-o! Va trebui să i-o plătim. (Matei XII, 9-21; Marcu III, 1-6; Luca VI, 6-11)
Cuvântul era în triumf. Totuşi, din cauza nenumăratelor șicane la care era supus, gândi că ar fi mai bine să bată în retragere. Într-una din zile, fariseii ar putea reuşi să păcălească populaţia şi s-o asmută asupra lui. Timpul lui nu venise încă.
„Timpul lui nu venise încă”, iată clişeul folosit de prelaţii creştini pentru a explica escapadele domnului Iisus înainte de spânzurare. După ei, acest Domn blând a fost întrupat de către colegul lui, porumbelul, cu intenția de a șterge pata originară şi toate păcatele oamenilor. În cer, Dumnezeu, sub forma a trei persoane, a fost, timp de 4.000 de ani, supărat să vadă că oamenii se năşteau cu o pată mare pe suflet, datorată nesupunerii celor doi ronţăitori de mere din paradisul terestru. În afară de aceasta, muritorii îşi petreceau viaţa comițând, fiecare în parte, mii de alte păcate, ceea ce făcea ca sufletul lor să fie negru ca un burlan de sobă. Ce era de făcut în această situaţie? Cele trei persoane ale Trinităţii se consultară. Iehova, care avea caracterul cel mai urât dintre toţi, zise:
– Din moment ce oamenii comit şi-or să comită păcate câte vrei și nu vrei, să-i facem să se coacă în infern pentru eternitate.
Dar Iisus, care era bun ca pâinea caldă, replică:
– A, nu, noi trebuie să fim mai presus de aceste cruzimi.
– Atunci ești de părere că sceleraţii ăștia trebuie să se bucure de deliciile sejurului nostru ceresc?
– De ce nu?
– Ei bine, cum vezi tu ispăşite toate aceste milioane, trilioane şi catralioane de păcate?
– Mă ofer să îndur eu această ispăşire. O să mă întrupez în pielea unui om şi, la un moment dat, o să mă las spânzurat. O să fiu eu victima şi o să plătesc oalele sparte pentru tot restul lumii.
Porumbelul nu spunea nimic, dar se gândea intens. În acest moment, găsi potrivit să-şi facă cunoscută părerea:
– Împărtăşesc felul în care vede lucrurile Iisus. Există la Nazaret, în Iudeea, o tânără căreia îi voi face cu plăcere această ofertă avantajoasă. Unul din arhanghelii noştri o să meargă la ea să mă anunțe şi o s-o aburească cum se cuvine. În continuare, mă ocup eu de toată treaba. Iisus se va instala în pielea unui băiețel obișnuit.
– Perfect, întări Iisus. Vom numi acest fapt Misterul Întrupării. Odată ce mă voi număra printre oameni, voi acţiona în aşa fel, încât compatrioţii mei să mă condamne la moarte şi să mă crucifice la vârsta de 33 de ani.
– Dacă această perspectivă îţi surâde, dragul meu Iisus, încheie Iehova, nu văd niciun inconvenient. Tot ce vreau e ca, în ciuda ispăşirii tale solemne, infernul să nu fie desfiinţat. Vei plăti pentru toate păcatele „en gros”, dar păcătoşii nu vor fi mai puţin prăjiţi „en detail”. Şi chiar vom crea un cuptor nou pentru ei, care va fi Purgatoriul.
Acestea fură bazele înţelegerii făcute între cele trei persoane ale Trinităţii. Și evenimentele s-au derulat întocmai. Iisus a fost încarnat, cum am văzut în primele capitole ale acestei lucrări, și vom vedea în continuare că, ajuns la vârsta de 33 de ani, el a consimțit să se lase arestat și spânzurat pe cruce de către farisei și de înaltul cler evreiesc. Mai ştim că, în ciuda devotamentului lui Iisus pentru oameni şi a faptului că el ispăşise prin sângele lui toate păcatele trecute şi viitoare ale muritorilor, Iehova a continuat să se răzbune, trimiţându-i pe bieții păcătoşi fie în purgatoriu, fie în infern. Dar până una, alta, Iisus trebuia să aibă grijă să nu se lase prins de farisei „înainte de a-i fi venit timpul”. Din acest motiv, şi de această dată, când îşi dădu seama că vindecarea omului cu mâna uscată îi adusese la exasperare pe farisei, el îşi luă tălpăşiţa şi se refugie la nord de lacul Tiberiada.
