CAPITOLUL 30 – Scăldătoarea din Betesda
Atâta timp cât Iisus nu se simţise susţinut de o populație suficient de mare, ezitase şi fusese prudent. Dar când, după eşecul din Nazaret, întâlni entuziasmul de la Capernaum, îşi zise c-a venit momentul să intre hotărât şi definitiv în scenă şi să-și îndeplinească misiunea. Oricât de puține erau dovezile de simpatie pe care le strânsese, ele totuşi existau. Putea merge înainte, căci era, într-o oarecare măsură, urmat de lume. Începuturile atât de nehotărâte ale Cuvântului duraseră un an. Îl vom surprinde acum pe vagabondul nostru în ajunul sărbătorii Paştelui din anul următor.
Iisus nu scăpă nici această ocazie de a se duce la Ierusalim: doar că de data aceasta nu mai consideră că trebuie să facă iar scandal la Templu, deşi negustorii făceau aici comerţ mai abitir ca niciodată. În această privinţă, el nu se arătă deloc logic; căci vânzătorii fie profanau Templul, fie nu-l profanau. Din moment ce Iisus judecase că-l profanează, ar fi trebuit, pentru a fi consecvent cu el însuşi, să-și reînnoiască frumoasa indignare din anul precedent, și tot așa, până când negustorii ar fi înțeles care le era crima și s-ar fi decis să renunțe la negoț, care era un sacrilegiu. Dar, ca și tactul, logica nu era ceva de care să se sinchisească Iisus. Anul acesta, el se hotărâse să-i lase pe traficanţi în pace. În loc să meargă la Templu și să-şi arate devoţiunea, el se duse într-o stațiune balneară, situată în apropiere de Poarta Oilor, numit „Scăldătoarea din Betesda”, Betesda însemnând „casa binecuvântărilor”. [n.tr.: Vitezda în textele româneşti].
La drept cuvânt, Iisus nu se îndepărta prea mult de Templu. Poarta Oilor era numită astfel deoarece prin ea treceau oile care erau vândute pentru sacrificiu. Scăldătoarea era un bazin larg de înot, alimentat de izvoare feruginoase şi, uneori, de izvoare termale. Fondatorii stabilimentului puseseră în circulaţie o legendă cu privire la piscina lor, pentru a o face celebră. La anumite momente ale anului, se spunea, din cer cobora un înger, rămânând totuși invizibil, şi agita suprafaţa apei bazinului. Atunci, primul client – numai primul – care se arunca în piscină, se vindeca de oarece boală de care era chinuit. Toată lumea din Ierusalim credea această poveste. Astfel, bolnavii se îmbulzeau la scăldătoarea din Betesda. Ei aşteptau cu nerăbdare momentul în care apa din bazin începea să bolborosească şi, convinşi că această agitaţie era făcută de mâna unui înger invizibil, problema era care dintre ei se arunca primul în unda minunată.
Ştiu bine ce vor spune liber-cugetătorii şi oamenii meticuloşi în gândire. Ei vor spune: Proprietarii piscinei din Betesda erau niște farsori cât se poate vicleni. Legenda pe care au răspândit-o în rândul oamenilor era în întregime invenția lor. De fapt, bolboroseala din scăldătoare se datora venirii bruște a apelor termale în bazin.
Într-adevăr, astăzi se cunoaște că munţii Ierusalimului conțin un număr de izvoare atât feruginoase, cât şi sulfuroase, unele cu temperatură obişnuită, altele termale. Cu deosebire, muntele pe care se afla construit Templul conținea pe versanți lui un imens lac subteran. Se ştie că acest rezervor uriaş a fost celebrat în antichitate ca una dintre minunile din Ierusalim, și că a fost întotdeauna resursa de apă a orașului pe timpul lungilor asedii la care a fost supus. Despre acest subiect, vezi Tacit (Istorii, V, 12).
Recent, în timp ce săpau fundaţia orfelinatului Ecce Homo călugărițele numite „femeile Sionului”, au descoperit rezervoare antice şi izvoare bogate pe care un apeduct încă intact le dirija sub incinta Templului. Abundenţa acestor fântâni era binecunoscută chiar și pe vremea evreilor; căci Psalmii vorbesc de „un râu ale cărui ape înveselesc oraşul lui Dumnezeu” (Psalmi, XLV, vers. 5). Ezechiel, faimosul profet care mânca excremente umane pe pâine, era entuziasmat de acest râu secret: în ochii lui, era un „torent care țâșnește din stânca sacră, curge spre răsărit şi dispare la orizont între râpele abrupte ale Cedronului şi Hinnomului, umflându-se până devine un râu ce fertilizează deşerturile Mării Moarte” (Ezechiel, XLVII, vers. 1-12).
În concluzie, domnilor sceptici, marea minune era lucrul cel mai simplu din lume, iar trucul putea fi uşor observat. Scăldătoarea din Betesda era alimentată de obicei cu ape netermale. Apoi, în anumite momente, când proprietarii stabilimentului făceau rost de un bolnav fals suficient de agil pentru a fi siguri că sare primul în apă, dădeau drumul pe fundul bazinului unui izvor cu temperatură foarte ridicată. Această apă, amestecându-se brusc cu celelalte, făcea să bolborosească suprafaţa piscinei. Se striga că a sosit îngerul, iar în secunda următoare, falsul bolnav îşi băga capul în apă, după care îl scotea, declarându-se complet vindecat. Ceilalţi clienţi ai casei se îmbăiau și ei şi, deoarece apa chiar avea proprietăţi medicale reale, obţineau o oarecare ușurare a suferinţele lor. Și acest fapt era pus tot pe seama bolboroselii operate de înger, și fiecare bolnav alinat în acest fel se întorcea cu convingerea că, dac-ar fi avut norocul să intre primul, vindecarea lui ar fi fost totală.
Acestei argumentări a spiritelor lucide și analitice, teologii catolici îi răspund astfel: Nu trebuie să judecăm chestiunile legate de credință în acest fel. Când Evanghelia, operă scrisă sub inspiraţia porumbelului, afirmă că un înger nevăzut agita apele piscinei, dându-le în același timp o putere miraculoasă, trebuie s-o credem. Că existau sau nu izvoare termale care alimentau bazinul, acest lucru contează mai puţin. Cărţile Sfinte declară că ceea ce se petrecea la Betesda era supranatural; deci acel lucru era supranatural.
Dar, o să-mi spuneți, s-a păstrat oare această scăldătoare uimitoare? Iar minunea se continuă ea şi în zilele noastre?
Răspuns: Scăldătoarea există încă în Ierusalim. Este arătată pelerinilor, contra cost, pe considerentul că vederea a tot ceea ce amintește de viața mitului Iisus nu este niciodată prea scump. Totuși, la ora actuală există două scăldători în Betesda, ai căror proprietari le garantează pelerinilor pe chitanță că a lui este singura adevărată, singura autentică, singura care a existat pe timpul Evangheliei. Prima este situată între Haram şi poarta Sfântului Ştefan. Cealaltă se găseşte nu departe de prima, la nord-vest de biserica Sfânta Ana. Ea a fost descoperită de către domnul Mauss, arhitect francez, însărcinat acum câţiva ani cu restaurarea monumentului Sfânta Ana. Să sperăm că la primele săpături ce se vor face în acest cartier din Ierusalim se va găsi o a treia scăldătoare din Betesda, care, ca și celelalte două, va fi singura adevărată, singura autentică…
Cât despre miracole, n-a mai auzit nimeni vorbindu-se vreodată de ele. În zilele noastre, bolnavii ţării se duc să se trateze în altă parte, considerând timp pierdut cel petrecut în aşteptarea unui înger care să vină să agite apele bazinului. Într-adevăr, acum îngerii nu se mai deranjează să facă asta. Şi dacă dumneavoastră, doamnă, care mă citiți, îi cereți îngerului dumneavoastră păzitor să aibă amabilitatea să intervină în cada în care faceți baie, o să vă râdă în nas. Aceste fiinţe cereşti, altădată atât de atente cu oamenii, în prezent, dimpotrivă, nu mai au niciun pic de bunăvoinţă față de ei. E deprimant…
Altele erau vremurile Bibliei şi ale Evangheliei! Se vedeau minuni din belșug; în aşa măsură, încât proprietarii scăldătorii din Betesda puneau pe ușa stabilimentului lor certificate de genul acesta:
Minunea nr. 127
Am pierdut un braţ în ultima campanie din Iliria. L-am căutat mult timp pe câmpul de luptă şi, pentru că nu l-am găsit, am promis pe calea jurnalelor o răsplată cinstită celui care mi-l aduce. A fost în zadar, braţul meu era definitiv pierdut. Am intrat deci în doliu, un doliu însoţit de multe lacrimi, căci, fiind chinuit de o soacră foarte arţăgoasă, n-am mai putut să plănuiesc s-o sugrum, neavând decât un singur braţ. Atunci, am auzit vorbindu-se favorabil de scăldătoarea din Betesda. M-am dus în mare grabă la Ierusalim, intrând în stabilimentul de la Poarta Oilor.
Timp de o lună, mi-am stabilit locul chiar pe marginea bazinului, aşteptând cu nerăbdare momentul în care îngerul din cer va tulbura suprafaţa apei. Şi, într-un sfârşit, acest moment binecuvântat a sosit într-o dimineaţă de luni, la ora 10 şi un sfert. Cu agilitatea care mă caracterizează, m-am repezit în piscină înaintea tuturor celorlalţi invalizi care aşteptau ca şi mine şi, ieşind din unda minunată, am constatat cu o reală satisfacţie că braţul absent îmi revenise la locul lui; numai că măsura 8 coţi lungime [n.tr.: un cot = 0,65 cm; reprezintă distanţa dintre încheietura mâinii şi cot]. Mărturisesc că la început acest lucru mă jena puţin; dar, după un timp, m-am obișnuit, căci acest braţ extraordinar îmi aduce astăzi cele mai mari servicii. Când am o mâncărime la gleznă, pot să-mi scarpin piciorul fără să mă aplec. Când trec pe stradă, mângâi amical cu mâna bărbia blondelor frumoase care stau la fereastră să ia aer. Când mă duc la teatru, mă așez la coadă ca toată lumea, însă, datorită braţului meu lung, ajung până la ghişeu și-mi iau bilet peste rând. Nu există decât un singur lucru care mă supără puţin, şi anume atunci când îmi las braţul în jos, să atârne. Pe moment, am impresia că am călcat un câine pe coadă. Atunci, pentru că-mi fac rău singur, strig, şi acest lucru mă face să-mi dau seama că m-am călcat pe mână. Dar în ciuda acestui mic inconvenient, scăldătoare din Betesda, îţi aduc omagiul meu. Glorie ţie!
Nestor Opoponax, sergent de infanterie
Minunea nr. 23.179
Întotdeauna mi-au plăcut piersicile; dar aveam păgubosul obicei să înghit sâmburii. Din cauza aceasta, am făcut hemoroizi. Am încercat să-i fac să dispară cu glaspapir, lucru care n-a dat niciun rezultat, nereuşind decât să mă rănesc. M-am dus la scăldătoarea din Betesda. La primul semn de bolboroseală a apei făcută de mâna îngerului, m-am aruncat în bazin. Am fost al doilea, şi nu m-am vindecat de tot; dar, spre marea mea ușurare, hemoroizii şi-au schimbat locul şi mi-au apărut pe nas. Am luat atunci cu mine un flacon mare cu apa miraculoasă, convins că dacă beau din ea în mod regulat, răul va trece în cele din urmă.
Încrederea mea în Dumnezeu şi în apa din piscină nu mi-au fost înşelate. Întorcându-mă acasă, cu cine mă întâlnesc? Cu proprietarul meu, care venise să mă anunţe că am a-i plăti chiria pe 3 luni în urmă și că, dacă nu plătesc, mă alungă imediat. Furios că procedează aşa meschin, am aruncat cu flaconul meu cu apă în capul proprietarului. Mare mi-a fost mirarea să văd hemoroizii mei dispărând, dar nu mai tare decât să-i văd reapărând sub formă de inflamație pe obrazul stâng al creditorului meu! În acelaşi timp, nefericitul a chelit așa de tare, încât, când s-a văzut în oglinda şemineului meu, a crezut că este o altă persoană, şi, făcând plecăciuni, şi-a cerut o mie de scuze.
Jérôme Baduccus, poet, furnizor al Maiestății Sale, Nerod
Minunea nr. 6.861.925 şi ½ 1/2
Aveam toate infirmităţile posibile: cocoşat, chior, șchiop, ciung, cu un canin cariat, însemnat de vărsat şi dotat cu o nevastă cu părul vopsit. În plus, intestinele mele erau locuite de un vierme singuratic şi de o umbrelă. Iată istoria acestei umbrele:
Când am venit pe lume, mama mea și-a luat angajamentul să mă hrănească. Era o femeie bună, dar nu stătea niciodată pe acasă. De cum pleca tatăl meu la muncă, mama cobora să trăncănească cu toate portăresele din cartier. Nu rămânea să mă păzească decât bucătăreasa. Această bucătăreasă era trecută de vârsta la care ar fi putut să fie doică, astfel încât, atunci când scânceam în leagăn, cerând să sug, ea nu putea să tragă din sânul ei nici cea mai mică picătură de lapte. Ca să mă liniștească, îmi băga în gură fie mânerul unui pămătuf, fie capătul rotunjit al umbrelei familiei; mi se părea că e foarte hrănitor. Doar că într-o zi, sugând prea tare, am înghiţit umbrela.
Am crescut cu acest obiect în măruntaiele mele. Mi-e imposibil să vă descriu prin ce suferinţe groaznice am trecut!… La vârsta de 15 ani, umbrela care era în mine s-a complicat cu un vierme singuratic, ajuns acolo nu se ştie cum. Acest animal nenorocit se zvârcolea așa de tare în mine, încât a reuşit să întoarcă umbrela cu susul în jos. Vă imaginaţi cu uşurinţă ce s-a întâmplat după aceea. De fiecare dată când mă așezam la masă ca să-mi iau substanţele necesare din alimentaţie, viermele singuratic începea să se îndoape cât patru sau cinci Lucullus [n.tr.: Lucius Lucinius Lucullus – general roman, cunoscut în epocă pentru ospeţele îmbelșugate pe care le dădea]. Eram obligat, astfel, să înghit mâncare cât pentru 12 persoane, iar alimentele pe care viermele meu singuratic nu le voia, se adunau în pânza umbrelei. Aceasta se deschidea în fiecare zi din ce în ce mai mult, provocându-mi dureri infernale. Şi așa am ajuns la scăldătoarea din Betesda.
La a şaptea repriză, era cât pe ce să fiu primul care sare în apă. La a opta am reuşit. De cum a sosit îngerul să agite suprafaţa apei, eu eram în bazin. Oh, minune! Ochiul unui băiat din stabiliment a venit să se pună în locul celui care-mi lipsea, acel nefericit băiat devenind chior. Mi-am recăpătat ambele picioare, ca toată lumea. Durerea de dinte mi-a trecut instantaneu. Bășicile de la vărsat au rămas în piscină, dând apei în acea zi aspectul unui bulion apetisant, așa de multe erau presărate în ea. Mâna care-mi lipsea a crescut la loc, dotată cu o mănuşă nou-nouţă, cu şase nasturi. Eram încântat.
Dar mai aflați că bucuriile mele nu s-au sfârşit aici. Viermele meu solitar îmi înghiţise umbrela, eliberând locurile ocupate de cei doi atâta timp, spre marea mea disperare. Mai mult, tenia în cauză a fost înghiţită de ceilalţi bolnavi din piscină şi, cum obiectul care se afla în corpul ei o întărise în mod uimitor, urmarea a fost că bieţii bolnavi au fost prinşi unul de altul de acest ticălos de vierme singuratic. Când au fost traşi din piscină, erau înşiruiţi ca nişte cârnaţi care aşteaptă în galantarele unui cârnăţar. Ca să-i despartă, a fost nevoie ca viermele să fie tranșat de viu în mai multe bucăţi.
Cât despre cocoaşa mea şi nevasta cu părul vopsit, m-am debarasat şi de ele. Chiar în momentul în care mă aruncam în piscină, soţia mea părăsea domiciliul conjugal pentru preotul paroh al sinagogii noastre; și, fapt cu adevărat comic, în timp ce spatele meu se refăcea, cocoaşa mea trecea – ghiciţi unde – pe pântecele nevestei mele. Minunată, această inversare!
Acum, de dimineaţă până seara, adresez cerului iertări şi-i mulţumesc că a pus în Ierusalim o scăldătoare precum e cea din Betesda. Se înțelege de la sine că mărturia mea şi prezenta relatare a vindecării mele neaşteptate sunt la dispoziţia directorilor acestui stabiliment admirabil.
Mathathias Zorobabel, altoitor de bostani la Ghetsimani, în valea Chedronului
Înţelegem ce mare trebuie să fi fost entuziasmul izraeliţilor faţă de această scăldătoare, în care era suficient ca un înger să vină să agite apa, pentru ca vindecările miraculoase să se producă instantaneu. Totul era să fii primul care plonjează în ea. Dar, dacă bolnavii care erau vindecaţi astfel mulţumeau cerului că a avut amabilitatea să le înlăture infirmităţile, existau şi invalizi care nu aveau aceeași şansă. Între aceştia se număra şi un paralitic. Acest nefericit era purtat de 38 de ani la scăldătoarea din Betesda. Dar, pentru că nu era în stare să sară rapid, exista întotdeauna altcineva care se arunca în apă înaintea lui. Ne dăm seama cu ușurință cât de disperat era nefericitul. Ceea ce ne este mai greu să înțelegem este însă de ce acest om cumsecade, care timp de 38 de ani a găsit în permanență pe cineva care să-l poarte de la domiciliul lui la stabilimentul de la Poarta Oilor, nu a putut convinge pe unul dintre aceștia să-i facă vânt în bazin în momentul tulburării apei… Dar să trecem peste asta.
Iisus veni să viziteze scăldătoarea chiar într-o zi în care paraliticul nostru se lamenta la fața locului. Cuvântul era însoţit de o mulţime de curioşi. Oamenii din oraş, intrând în stabiliment, nu se putură abţine să nu râdă la vederea infirmului, care, după cum se poate ghici, era bătaia de joc a cartierului.
– Ce-i aşa de comic? întrebă Iisus.
Fiecare se grăbea să i-l arate pe paralitic şi să-i spună povestea lui. Şi fiecare râdea de el, ceea ce-l supăra foarte tare pe invalid, care, deşi de obicei era doar deprimat, acum devenise vânăt de furie. Niciodată nu i se ivi lui Iisus o ocazie mai bună de a dovedi oamenilor din Ierusalim că un porumbel divin era tatăl lui autentic. Înaintă spre bolnav, care nu putea să-şi mişte nici vârful degetului mic, atât de inerte îi erau ambele membre, şi-i spuse:
– Vrei să te vindeci?
– Ce întrebare! bombăni paraliticul. De 38 de ani vin aici pentru asta!
– Din câte văd, nu prea pare să-ți fi reușit, omule…
– La naiba! Nu pot să pun un picior înaintea celuilalt. De fiecare dată când apa este tulburată de mâna îngerului, alţii ating primii apa din bazin.
– Și nimeni de-aici nu te ajută?
– Ba bine că nu! Sunt acolo o grămadă de idioţi care găsesc foarte ciudat faptul că se găsește întotdeauna un altul care să mi-o ia înainte. Nu-i nici un pericol ca măcar unul dintre ei să aibă gândul caritabil de a-mi da un ghiont puternic şi de a mă trimite în mijlocul bazinului. Și totuși, nu m-aș supăra pe cel care mi-ar face această farsă plăcută…
– Într-adevăr, văd că ești de plâns.
– Puțin spus… Dar, ce naiba! ai venit să-mi deplângi soarta? Sau îți bați și tu joc de mine? Dacă chiar ești interesat de nenorocirea mea, stai lângă mine şi, la prima bolboroseală, poc! dă-mi un brânci în apă!…
Iisus ridică din umeri. Apoi, după o scurtă pauză, îi zise paraliticului:
– Ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă!
Bolnavul se gândi că de data aceasta fiul porumbelului chiar glumea. Se înfurie, când, deodată, își simţi sângele circulându-i puternic prin vene.
– Pe legea mea! murmură el, uite că mi se mișcă degetul!
Într-adevăr, îşi mişca degetul fără niciun efort.
– Uite, îmi tresaltă piciorul…
Şi începu să-şi ridice cu repeziciune piciorul drept, apoi pe cel stâng.
– O, nu se poate! acum au început și braţele!
Şi începu să sară ca o pisică pe care o tragi de coadă. Asistenţa se minuna. Îngrijitorii piscinei nu-și reveneau din uimire. Cei şapte apostoli dădeau din cap şi luau o figură mândră, ca şi cum s-ar fi implicat şi ei cu ceva în minune. Iisus stătea cu braţele încrucişate şi contempla spectacolul cu satisfacţie.
– Mii de mulţumiri! strigă paraliticul, făcând câteva piruete de bucurie. Ești într-adevăr cel mai mare vindecător pe care l-am cunoscut!
După care, îşi strânse rogojina care-i servise de pat, o puse sub braţ, trecu prin mulţime, mulţumi încă o dată Cuvântului şi se repezi în stradă.
Nici nu puse bine piciorul în afara stabilimentului, că fu strigat de doi agenţi de poliţie:
– Ei, tu, ăla de-acolo! strigară cei doi funcţionari, unde alergi aşa?
Fostul paralitic se opri.
– Nu se vede! răspunse el, mă grăbesc să le arăt alor mei că m-am vindecat.
– Stai așa, omule. Nu căuta să ne aburești pe noi. Te simţi bine, zici? Ia te uită! Asta vedem şi noi. Dar nu știi că azi e sâmbătă şi că în ziua de sabat e interzis prin lege să faci orice fel de muncă?
Cel vindecat prin minune fu nedumerit.
– Ei, na! făcu el, de când a te simţi bine constituie o muncă?
– Lasă vorbăria, amice. Nu-i vorba de sănătatea ta. E vorba de rogojina pe care o porţi sub braţ.
– Aşa, şi?
– Pentru numele lui Dumnezeu, ai urechile înfundate? Ar trebui să ştii că regulile lui Moise interzic orice transport de lucruri în ziua de sabat.
Într-adevăr, legea israelită poruncea repaosul cel mai complet în ziua de sâmbătă. N-avea cum să nege. Cel vindecat prin minune era prins în flagrant delict de încălcare a prescripţiilor mozaice. Când văzu că cei doi agenţi erau pe cale să-i întocmească un proces verbal în toată regula, se apucă să le povestească ce i s-a întâmplat.
La început, cei doi funcţionari refuzară să-l creadă, căci li se părea imposibil ca paraliticul să se fi vindecat fără să fi făcut baie în scăldătoare în momentul bolboroselii apei. Erau porniţi deci să-l ducă la post pe purtătorul rogojinii de bolnav. Din fericire pentru acesta, mulţimea i se alăturase, formând grupuri în jurul agenţilor. Douăzeci de martori se oferiră să depună mărturie că cel vindecat prin minune spunea adevărul. Cu toate acestea, poliţiştii, care erau încăpăţânaţi şi aparţineau sectei fariseilor, ţineau cu tot dinadinsul să încheie procesul verbal. Să nu uităm că fariseii erau observatori exageraţi ai legii mozaice, veghind ca aceasta să fie respectată la literă. Vrând să găsească totuşi un vinovat, ei îi expuseră fostului paralitic următorul raţionament:
– Suntem de acord să credem că ai fost bolnav, și că acum te-ai vindecat. Există prin urmare cineva care a încălcat ordinele şi a muncit azi, în zi de sâmbătă: cel căruia îi datorezi vindecarea.
– Dar nu e vorba de un doctor, așa că nu se poate considera c-a muncit. El s-a mulţumit să-mi spună să mă ridic şi să merg. O minune nu este o muncă.
– Ajunge. Dreptul de a interpreta regulamentele nu-ţi aparţine. Vindecarea ta este o contravenţie.
– Totuşi…
– Taci şi răspunde!… Cum se numeşte omul ăsta?
– Ce ştiu eu? Nu-l cunosc. Azi l-am văzut pentru prima oară. E un tip înalt, cu părul lung, castaniu. Cât despre nume, habar n-am.
Nu se mai putea scoate nimic de la el. Într-adevăr, cel vindecat prin minune nu-l cunoştea pe Hristos, iar acei gură-casă ce se găseau acolo nu ştiau nici ei mai mult. Agenţii de poliţie îl eliberară pe fostul paralitic, lăsându-l să bodogăne, şi refăcură procesul verbal, de data aceasta avându-l ca subiect pe acel vindecător necunoscut, care muncea sâmbăta în branșa minunilor, sfidând legea.
Din acel moment, Iisus era reperat, căci nu se îndoia nimeni că era vorba despre el. Sanhedriților, cărora nu le picase bine busculada făcută la Templu de către Cuvânt în anul precedent, le veni ideea că ar fi bine să-l supravegheze pe vagabondul acesta periculos.
La câteva zile după această întâmplare, Iisus se duse cu curaj la Templu și acolo îl întâlni pe fostul paralitic. Acesta exultă de bucurie la vederea omului căruia-i datora vindecarea. Simţi nevoia să-i mărturisească din nou recunoştinţa lui. Iisus îi spuse:
– Ți-am redat sănătatea, dar nu conta pe faptul că-mi voi petrece toată viaţa vindecându-te atunci când o să fii bolnav. Lucrul ăsta s-a întâmplat o singură dată. Ştii că bolile sunt o pedeapsă pentru păcate. Prin urmare, ferește-te de acum încolo să mai păcătuiești împotriva lui Dumnezeu, căci asta te va pricopsi cu o nouă infirmitate, iar atunci va fi cu atât mai rău pentru tine, pentru că n-o să mă mai amestec.
Fostul paralitic promise să fie cuminte ca o icoană. Apoi, odată ce vindecătorul său îi întoarse spatele, îi întrebă pe toţi credincioșii prezenţi la scenă cine era acest om uimitor. Câţiva din asistenţă îl cunoşteau pe Iisus şi-l informară pe cel vindecat prin minune. Atunci, omul plecă imediat să răspândească peste tot numele vraciului în cauză. Dezvăluirea, precisă de această dată, îi stârni pe sanhedriți, confirmându-le bănuielile. Imediat hotărâră să-l urmărească pe violatorul preceptelor religiei lor. Ajunseră lângă el şi-l supuseră unui fel de interogatoriu:
– E adevărat că ai vindecat un paralitic sâmbăta trecută la piscina din Betesda?
– Foarte adevărat.
– Practici deci medicina?
– Nu.
– Cum, nu?… Un individ e bolnav, tu îl vindeci şi nu numești asta exercitarea profesiei de medic? Nu putem crede că nu știi că ziua de sâmbătă trebuie să fie consacrată în întregime odihnei.
Ce credeţi că a răspuns Iisus? Ar fi putut să argumenteze că nu trebuie să se confunde o vindecare miraculoasă cu o vindecare săvârşită prin ritualuri şi leacuri. Dar el n-a făcut așa. Interogatoriul i-a oferit ocazia să ţină un discurs măreţ, iar el n-a scăpat-o. Cu un mare debit verbal, subliniat de gesturi incoerente, el le debită că tatăl nu încetează să acționeze, că tatăl are un fiu pe care l-a însărcinat să judece, că morţii suficient de norocoşi să audă vocea fiului aveau parte de viaţă eternă, că în ceea ce-l priveşte nu făcea ce voia el, ci împlinea voia celui care l-a trimis, că vărul său Ioan Botezătorul era o lampă vie şi strălucitoare, şi, în fine, că Moise era un acuzator în care el avea încredere.
[n.a.: Această pălăvrăgeală este atât de lipsită de sens, încât mi-am făcut o datorie din a o reproduce textual. Cititorul nu trebuie să creadă nicio secundă că m-am lăsat pradă imaginaţiei atunci când, în această lucrare, el constată fraze idioate, ieşite din gura lui Iisus. Iată, aşadar, redată cuvânt cu cuvânt după Evanghelie (Ioan, cap. V) tirada căpiatului nostru mitologic:
„Atunci, Iisus spune că tatăl nu încetează să acţioneze, făcând aceasta încontinuu: Totuşi, fiul nu poate să facă nimic de unul singur şi nu face decât voia tatălui, iar tot ce face tatăl va face şi fiul; pentru că tatăl își iubeşte fiul şi-i arată tot ce face, şi-i va arăta fapte mai mari decât acestea, pentru ca voi să vă umpleţi de uimire. Căci aşa cum tatăl îi trezeşte pe morţi şi le dă viaţă, tot astfel şi fiul dă viaţă cui doreşte. Căci tatăl nu judecă pe nimeni, ci a dat fiului toată puterea de a judeca. Pentru ca toţi care îl cinstesc pe fiu să o facă aşa cum îl cinstesc şi pe tatăl, căci cel care nu îl cinsteşte pe fiu nu îl cinsteşte nici pe tatăl care l-a trimis.
Adevărat, adevărat vă spun. Cel care ascultă cuvântul meu şi care crede în cel care m-a trimis are viaţă veşnică şi nu va fi condamnat, fiind trecut din moarte în viaţă. Adevărat vă zic, ceasul vine şi totuși a venit ceasul în care morţii vor auzi vocea fiului şi cei care o vor auzi vor trăi. Căci, aşa cum tatăl are viaţa în el însuşi, tot așa i-a dat şi fiului să aibă viaţa în el. Şi lui i-a dat puterea de a judeca, pentru că el este fiul omului.
Nu vă miraţi de aceasta, căci vine timpul când toți cei care sunt în morminte vor auzi vocea fiului. Iar cei care au făcut fapte bune vor ieşi din morminte pentru a reveni la viaţă, în timp ce cei care au făcut fapte rele vor ieşi şi ei din morminte, dar pentru a fi judecaţi.
Eu nu pot să fac nimic cu de la mine putere. Eu judec după ceea ce aud, şi judecata mea este dreaptă, pentru că eu nu caut voia mea, ci voia celui care m-a trimis. Dacă eu mărturisesc pentru mine însumi, mărturia mea nu este adevărată, însă dacă un altul mărturisește despre mine, ştiu că mărturia lui este adevărată.
Aţi trimis la Ioan şi el a mărturisit adevărul. Cât despre mine, nu despre un om mărturisesc eu, ci spun asta pentru ca voi să fiţi salvaţi. Ioan era o lampă arzătoare şi strălucitoare; şi voi aţi vrut să vă veseliţi un timp la licărirea luminii lui. Dar mărturia mea este mai mare decât cea a lui Ioan, căci lucrarea pe care mi-a dat-o tatăl meu să o fac mărturiseşte pentru mine că tatăl meu m-a trimis. Şi tatăl meu care m-a trimis a mărturisit despre mine. Din nefericire, voi nu aţi auzit niciodată vocea lui şi n-ați văzut cine este el. Şi cuvântul său nu locuieşte în voi pentru că nu credeţi în cel pe care l-a trimis.
Citiţi cu atenţie scripturile, ca să credeţi şi să găsiţi în ele viața veşnică. Ele sunt cele care mărturisesc despre mine, dar voi nu vreţi să veniţi la mine pentru a avea viaţă.
Nu îmi iau slava de la oameni, dar eu vă cunosc şi ştiu că voi nu aveţi în voi dragostea lui Dumnezeu. Am venit în numele tatălui meu şi voi nu mă primiţi. Dar dacă mâine vine cineva în numele lui propriu voi îl veţi primi. Cum puteţi să credeţi voi, care căutaţi slava pe care v-o daţi unul altuia şi care nu căutaţi slava care vine doar de la Dumnezeu?
Nu vă gândiţi că eu sunt acela care trebuie să vă acuze în faţa tatălui; aveţi deja un acuzator, care este Moise, şi în care speraţi. Căci, dacă voi îl credeţi pe Moise, mă veţi crede şi pe mine, pentru că el a scris despre mine. Dacă nu credeţi ce a scris el, cum veţi crede ce vă spun eu?”]
Recunosc că e nevoie de o mare doză de voinţă pentru a descâlci ceva logic din această cantitate de divagaţii. Dacă în zilele noastre, un individ interogat pentru o încălcare a legii ar răspunde printr-un discurs asemănător, oamenii s-ar grăbi să-l încredinţeze unui medic psihiatru.
Nimeni nu pricepu nimic din această babilonie de vorbe. Oamenii ridicară din umeri și sanhedriții, neştiind dacă un Cuvânt atât de complicat şi neclar se bucură sau nu de o judecată sănătoasă, renunţară la ideea de a ordona arestarea lui Iisus. Pelerinul nu le părea deloc responsabil de actele sale (Ioan, cap. V. vers. 1-47). Se mulţumiră să-i pună în fața ochilor interdicţiile din ziua de sâmbătă şi să-l oblige să se angajeze că va respecta legea ceva mai mult. În legătură cu acest lucru, cred că n-ar fi rău să vă fac cunoscute câteva dintre aceste interdicţii, groteşti ca toate preceptele religiilor. Acestea se găsesc în „Cartea Rabinilor” – Lexicon Rabbinicum. Voi cita doar câteva dintre ele, pentru a dovedi până unde merge absurditatea religiilor.
În ziua de sabat (sâmbăta) evreii erau condamnaţi la o inactivitate totală: „Este interzis orbului să-şi poarte bastonul în ziua de sabat; este interzis tuturor izraeliţilor să poarte chiar şi cea mai uşoară greutate, fie că este un evantai, un dinte fals sau un brâu care nu este cusut de tunică. Este interzis a scrie una după alta două litere ale alfabetului. Este interzis a omorî o insectă care te pişcă. Este interzis să fricţionezi un reumatism, să pui oţet la un dinte bolnav, mai puţin atunci când înghiţi lichidul imediat. Este interzis să arunci în coteţ mai multe grăunţe decât pot consuma animalele, de teamă ca restul să nu încolţească şi să pară că însămânţezi sâmbăta. Este interzis unui călător să-şi continue drumul, dacă noaptea îl va surprinde în ziua de vineri, fie că se întâmplă în pădure sau în câmp, în bătaia vântului, a ploii sau sub atacul tâlharilor”.
Să nu credeţi că inventez pentru propria plăcere; aceste interdicţii sunt cât se poate de autentice. Este citat un fariseu al epocii, pe nume Shammai, care nu îndrăznea ca, după ziua de miercuri, să încredinţeze o scrisoare vreunui păgân, de frică să nu-i fie remisă în ziua de sabat.
Sub aspectul abrutizării, creştinismul nu a rămas în urma iudaismului. Există în zilele noastre ţări în care duminica este văzută în acelaşi mod în care era văzută sâmbăta la iudeii din antichitate. Recent, în Anglia, la o reuniune a teologilor protestanţi, a fost pusă în discuţie această gravă chestiune: „Avem voie să ne mişcăm picioarele duminica?” Şi s-au găsit partizani care să susţină nemişcarea totală!
