CAPITOLUL 29 – Premiul întâi la fapte necinstite
Numai șase discipoli alcătuiau escorta obişnuită a Cuvântului; un al şaptea avea să li se alăture în curând.
După cum am mai spus, în epoca în care Evangheliile plasează aventurile fantastice care alcătuiesc pretinsa „Viaţă a lui Iisus”, Iudeea era sub dominaţie romană. Cezarii numiseră în toate naţiunile cucerite de ei perceptori care strângeau tributul de la cei învinşi. În ţara lui Iacob, aceşti perceptori erau cunoscuţi sub numele de „publicani”. La început, acest calificativ îi desemna pe cavalerii ce luau în arendă impozitele din provincii. Un nobil roman mergea la împărat ş-i spunea:
– Ai vrea să-mi acorzi mie arendarea exclusivă a taxelor din provincia cutare? În prezent, fie că e un an bun, fie că e unul rău, acest lucru îți produce un milion, plus toate problemele legate de administrare. Să facem o afacere: îți voi vărsa în fiecare an milionul convenit și voi lua în sarcina mea toate taxele de administrare. În schimb, tu-mi semnezi o împuternicire care mă autorizează ca, începând de azi, să percep eu impozitele în numele Imperiului.
Cezar accepta învoiala. Ne putem imagina cu uşurinţă cum storcea populaţia fiecare colector de impozite, pentru a face afacerea cât mai profitabilă. Uneori, când era vorba de provincii importante, afacerea se desfăşura la scară mare, prin adevărate companii financiare. Aceste companii aveau un administrator care locuia la Roma, și care îi reprezenta pe asociaţi acolo. Peste tot, în cele mai mici puncte ale teritoriului avut în exploatare, existau funcționari subalterni care supravegheau intrarea sau ieşirea mărfurilor taxate, cărora li se fixa o valoare mai mult sau mai puţin justă. Pe aceşti angajaţi, un fel de „şobolani de subsol” ai cezarismului roman, îi desemnează Evanghelia cu numele de „publicani”. Pentru acest oficiu, erau aleși de preferinţă locuitori din provinciile cucerite. Cunoașterea limbii, a obiceiurilor și a resurselor din țara lor îi făceau mai apţi pentru aceste funcţii dificile decât pe străini.
Între noi fie vorba, funcţiile acestea nu erau prea curate: să fii în stare să percepi asemenea dări, însemna să nu-ți iubești prea mult țara, pentru că banii colectaţi din sudoarea poporului se duceau la despotul străin. Publicanii se bucurau de o popularitate egală cu cea pe care o au astăzi în Franţa funcţionarii de la finanţe, a căror sarcină este să colecteze o dijmă în profitul Prusiei.
Huiduiţi, urâţi, publicanii nu erau, cum bine credem, chiar floarea națiunii. Acest personal antipatriotic se recruta din cadrul drojdiei celei mai murdare a societăţii. Dată pe astfel de mâini, puterea arendașilor degenera în abuzuri şi delapidări de tot felul, care făceau ca numele de publican să fie sinonim cu cel de hoţ. Cicero (de Officiis, I, 42) nu ezită să-i numească „cei mai josnici dintre oameni”. Celebrul compilator grec Stobaeus (Serm., II, 34) spunea că trebuie priviți ca niște „lupi şi urşi ai rasei umane”. Într-un cuvânt, evreii îi considerau demni de dispreţ, la fel ca pe criminali şi prostituate. Adevărul mă obligă să spun că evreii aveau dreptate în această privinţă.
Ei bine, din rândul acestor rebuturi ale societății și-l va alege Iisus pe cel de-al șaptelea discipol. Adevărul e că se simțea rănit în amorul propriu că nu avea în suita sa decât şase fideli, şi-şi spuse că era timpul să-şi completeze duzina. În acest scop, îşi plimbă sandalele prin toate locurile dubioase din Capernaum. Mai întâi vizită cabaretele cele mai rău famate. Îi examină cu atenţie pe obişnuiţii acestor spelunci, intrând în vorbă cu ei. Şi, între două pahare de vin bun, încropi dialoguri de genul celui care urmează:
– Cum îți merg afacerile, prietene? întreba Iisus.
– Afacerile mele? Vrei să spui: cum merge comerţul Sidoniei, amice?… Ei! ei! nu prea rău. Nu sunt doi ani de când am lansat o fetişcană, iar acum și-a croit drumul… De săptămâna trecută, un senator bătrân se dă în vânt după ea… Oho! E ceva să faci un părinte conscris să-și bage marafeții în puşculiţa lui Bibi! [n.tr.: părinți conscriși = „patres conscripti”: membrii Senatului roman, toți capi de familie aleși din rândul plebei, și care formau consiliul consultativ].
– Dar tu, personal, n-ai nicio activitate?
– Ba da, numai că doar vreun sfert de oră. Cam șomez. Trebuie să-ți spun că, de când o grămadă de neamuri proaste s-au amestecat în treburile diavolești, guvernul a pus în mişcare toată poliţia. Din cauza asta nu mai poți să-ți riști pielea la drumul mare fără să dai nas în nas cu agenţii puterii. Ca să nu le furăm meseria, ne forțează mâna atunci când nu reuşesc să prindă conspiratori.
– Şi, deci, care-i meseria ta?
– Jefuitor de caravane.
– Şi proxenet în acelaşi timp, dacă mi-e permis?
– La dispoziția ta, domnule!
Iisus îşi admiră pentru un moment interlocutorul şi-şi spuse în sinea lui: „Domnul ăsta e o canalie perfectă. Aș vrea să-l botez şi să-l fac să intre în alaiul meu de discipoli. Nu mi-ar desperechea trupa. Dar cred că pot să găsesc pe cineva mai bun decât acest scelerat. Să căutăm în continuare…”
Şi Domnul îşi continuă mica anchetă, intrând prin toate bârlogurile de vicii.
În sfârșit, într-o zi, pe malurile lacului, Iisus se trezi la poarta unei căsuţe dubioase, pe care stătea scris acest cuvânt: VAMĂ. Era vizuina publicanilor din Capernaum. Unsul se amestecă printre aceste canalii şi intră în vorbă cu unul, cu altul. Un anume Levi îi atrase atenţia în mod deosebit și intră în vorbă cu el. Nemernicul avea un tată care se numea Alfeu, și care, din cea mai fragedă copilărie, îl obişnuise cu toate ticăloşiile. Nu ne putem imagina un om mai afundat în noroiul crimei. Dacă ar fi existat în Iudeea un concurs de infamie, cu siguranţă el ar fi câştigat în fiecare an premiul întâi. Pește, hoţ, spion… toate defectele posibile erau adunate în el. Era un ticălos fără egal. Evreu fiind, josnicia lui fără margini era încoronată de suprema ticăloşie de a servi asupritorul străin împotriva patriei sale. „Iată apostolul care îmi trebuie”, gândi Iisus. Şi, fără să negocieze prea mult, îşi desfăşură programul în faţa nemernicului Levi. După ce-şi termină de expus proiectele, Hristos îi zise:
– Aşadar, care-i părerea ta cu privire la cele ce ți-am spus? Vrei să te înrolezi în banda mea?
– Îmi convine, răspunse celălalt, ideile tale sunt şi ale mele. Sunt omul tău.
– Perfect… Urmează-mă, așadar.
– Înţeles, afacere încheiată!
Publicanul se ridică şi, după ce-şi salută colegii de vamă strângându-le mâna, plecă cu Iisus. La ordinul maestrului îşi schimbă numele. De-acum înainte Levi deveni Matei. Acest personaj plăcut e cel care a scris una dintre cele patru evanghelii (Luca, V, 27-28; Marcu, II, 13-44; Matei, IX, 9).
