CAPITOLUL 28 – Pescuit miraculos şi o suită de vindecări
La ieșirea din Capernaum, Iisus o luă pe malul lacului şi, urcând din nou spre nord, se opri la Betsaida, satul primilor lui discipoli. Știm deja că, pe malurile Iordanului, Iisus făcuse cunoştinţă cu Simion şi Andrei, fiii lui Iona, cu Ioan, fiul lui Zevedei, cu Filip, a cărui familie este necunoscută, şi cu Natanail, fiul lui Tolmai (Bar-Tolmai, Bartolomeu). Primii patru erau din Betsaida şi practicau meseria umilă de pescari. Conducându-l pe şef în satul lor natal, primii discipoli sperau să găsească aici noi aderenți. Micul Ioan avea un frate mai mare, pe care Sfânta Scriptură îl numește Iacob cel Mare, adică Marele Iacob. Acest frate n-avu nevoie de prea multe detalii pentru a se lăsa convins. Ioan îi expuse toate avantajele meseriei de pierde-vară și gloria care s-ar revărsa asupra lui dacă s-ar alătura micii trupe de vagabonzi; într-un cuvânt, îl convinse. Din momentul acela, fără a-l socoti pe şef, tovarăşii erau în număr de şase.
Iisus petrecu un timp la Betsaida. O aventură excepţională îi marcă şederea aici. Ca populaţie, Betsaida era mult inferioară Capernaumului. În afară de asta, era oraşul cu cei mai puţini locuitori bogaţi dintre toate orașele de pe malul lacului. Compatrioţii discipolilor erau, în general, săraci. Aproape toţi erau pescari, condiție socială cât se poate de modestă. Totuși, oamenii noştri se bucurară să-şi revadă localitatea în care veniseră pe lume. Ba chiar simțiră imboldul să-şi folosească din nou plasele de pescuit. Trecuse așa de mult timp de când leneșii noștri nu le mai manevraseră.
Simon-Pietricică (sau Petru, dacă preferați) fu inițiatorul acțiunii. Într-o seară, când Iisus plecase fără ei să hoinărească prin împrejurimi, îşi îmboldi colegii:
– Ce zici, mare Iacob? îl întrebă el. Ce-ar fi să organizăm în noaptea asta o partidă de pescuit, ca să-i arătăm mâine maestrului de ce suntem în stare?
– Îmi place ideea, răspunse Iacob. Moș Zevedei o să ne împrumute cea mai bună barcă a lui. Iar plasele mele sunt încă în stare bună. O să scoatem de-o plachie monstru.
– Bravo! strigară Andrei, Filip şi micul Ioan. Ne băgăm şi noi.
Cât despre Bartolomeu, singurul care nu era pescar, era fericit să facă parte din echipă şi aplaudă cu aceeași căldură ideea expediţiei. Își reparară în grabă, de bine de rău, vechile unelte de pescuit şi se duseră la Zevedei, tatăl marelui Iacob și al micului Ioan.
– Salut! zise unul dintre ei, ce mai face moșul?
– Nu prea rău, copiii mei, nu prea rău…
– Sigur o să te odihnești în noaptea asta. Căci am văzut adineauri că te-ai întors de la pescuit.
– Oh, da!… Mai ales dacă te gândești că marea nu-i bună acum… [n.a.: Oamenii locului numeau cu emfază „mare” micul lac Tiberiada, lung de 21 km şi lat de 9 km]. Se pregătea deja când mă întorceam cu barca. Apele sunt cam agitate la suprafață, iar peştele se retrage în larg, în adâncuri… Nu-i o noapte prea bună pentru pescuit…
– Cu toate astea, moș Zevedei, zise Simon-Pietricică, vrem să te rugăm să ne împrumuţi ambarcaţiunea dumitale până mâine dimineaţă.
Moș Zevedei se sculă, ieşi din cabana lui, care se afla pe ţărmul pietros al mării, şi, după metoda vechilor lupi de mare, consultă timpul.
– La naiba! făcu el. Bineînțeles că vă împrumut barca. Marea n-o să fie prea rea pentru o plimbare. Cât despre prins vreo coadă de anghilă, să nu contați pe asta.
– Timpul se poate schimba, şi apoi știi și matale, atunci când te aştepţi mai puţin, prinzi cel mai mult peşte…
– Faceți cum vreţi. Cu marele Iacob şi cu Simion, ştiu că barca mea n-are de ce să se teamă. Așa că mergeţi, bravii mei, şi noroc!
Cei şase băieți ai noştri nu cerură mai mult. Mulţumiră din inimă şi promiseră să se întoarcă până a doua zi, înainte de amiază.
Cu boneta pe-o ureche, moș Zevedei intră în cabana lui, fluierând a batjocură.
– Cum pot să treacă peste vorba lui moș Zevedei? zise el printre dinţi. Neghiobii! Nu vor să mă creadă. Or să se ostenească degeaba toată noaptea. Să fiu spânzurat dacă prind ei ceva!
În depărtare, se auzeau cei şase tovarăşi, care cântau din toți rărunchii un cântec de barcagii. Câteva minute mai târziu ridicau ancora şi porneau în larg!
Dar moș Zevedei, bătrân lup de mare, prezisese bine. Deși se străduiau să-și arunce capcanele cât de adânc puteau, nu se prindea nimic în ele. Se duseră mai în larg şi întinseră toate plasele. Nimic! Se întoarseră mai aproape de mal, îşi coborâră plasele până la fundul lacului, ca să-l racleze, şi apoi le traseră. Tot nimic. Totuşi, datorită forţei cu care raclaseră fundul din apropierea malului, strânseră în plase nu peşti, ci cioburi, capace și oale sparte, vreo doi câini morţi şi o întreagă colecţie de oale de noapte găurite. Răsăritul soarelui îi găsi răvăşiţi, epuizaţi, extenuaţi, rupţi de oboseală. Și fără nici cel mai mic guvid în barcă! Se priviră, umiliți, nedumeriți, supăraţi.
– Ce eșec! mormăi marele Iacob.
– Al naibii moș Zevedei, totuși, se pricepe la pescuit mai mult decât noi, adăugă Filip.
– Da, în ceea ce priveşte pescuitul, a lui e medalia! zise micul Ioan.
– Pentru mine nu contează, reluă Simon-Pietricică, dar când o să afle maestrul nostru c-am petrecut o noapte întreagă ca să pescuim o iahnie de câini morţi, să vezi ce-o să mai râdă de noi…
Chiar când schimbau între ei aceste observaţii lamentabile, apăru Iisus la câțiva pași de mal, venind înspre ei.
– Atenţie! făcu Andrei. Ai grijă ce spui!
Iisus se apropie.
– Ia te uită! făcu el, vi s-a făcut din nou poftă de pescuit?
Vizibil stânjenit, Simon Pietricică răspunse:
– Nu, nu din cauza poftei de pescuit am ieşit cu barca. Ne-am gândit să facem o plimbare pe mare în noaptea asta, să profităm de timpul frumos. Și dacă tot s-a ivit ocazia, am aruncat şi plasele… Of! N-am făcut rost de nimic… E ceva de tot râsul… Marea nu era bună pentru pescuit…
– Da, văd asta, replică Iisus pe un ton ironic. Pe post de peşte, aţi pescuit zdrenţe şi oale vechi. Totuşi, nu vă înşelaţi? Aţi mers în locurile potrivite? Aţi ieşit în larg şi aţi tras plasele după voi?
– Da! Da!… bineînțeles. Aceeași poveste…
– N-aţi avut succes? Ciudat! Aş paria că astăzi peştele e dispus să se lase prins.
Marele Iacob îşi duse mâna la frunte într-un gest scrutător și, cu aerul unui cunoscător şi imitându-l pe moș Zevedei, spuse:
– Maestre, cu tot respectul, greşești. Marea nu-i favorabilă. Înainte de căderea serii nu-i nimic de făcut.
– Pe legea mea! strigă Iisus, ce-o să mă mai distrez să vă arăt că v-ați înșelat… Petru, ai ceva împotrivă să-ţi reiei partida de canotaj şi să-mi dai și mie voie să particip la ea?
Apostolii se uitară unii la alţii. Pe de o parte, erau frânți de oboseală, iar pe de alta, nu le-ar fi căzut bine să treacă drept niște ageamii în ochii lui Iisus.
– Așa să fie! făcură toţi deodată. Îmbarcarea!
O jumătate de oră mai târziu erau cu toţii în larg. Sufla o briză proaspătă, care mângâia luciul apei.
– Să-i dăm bătaie, prieteni! comandă Unsul; aruncaţi plasele!
Pescarii noştri de câini morţi făcură efortul doar de ochii lui. Se supuseră îndemnului Maestrului, dar ca nişte oameni care îndeplinesc o sarcină inutilă. Mare le fu surpriza când, scoțând capcanele, constatară că erau pline de peşte!
– Aşadar, ce-mi ziceați mai devreme? observă Iisus. Că, după părerea voastră, timpul nu e bun pentru pescuit. Eu cred că, dimpotrivă, aruncatul năvoadelor a fost foarte productiv.
Apostolii nu-și reveneau din uimire. Puseră peştii în barcă şi începură din nou să pescuiască. Traseră plasa, care era iarăși plină: în fiecare ochi era câte un peşte, iar plasa stătea să se rupă. Pescarii care treceau pe acolo reveneau din larg cu buzele umflate. Aşa că îi chemară și pe ei în ajutor. Se puseră împreună pe treabă şi, după un sfert de oră, cele două vase se umplură cu atâta peşte, încât abia se mai ţineau deasupra liniei de plutire.
Aceasta fu o revelaţie pentru apostoli. Se aruncară toți în genunchi în faţa lui Hristos.
– Maestre, spuse Simon-Pietricică vorbind în numele tuturor. Ești într-adevăr Domnul atotputernic. Nu mai sta între noi, căci noi nu suntem decât niște simpli pescari.
Fără îndoială, acest limbaj ar părea straniu oricui. S-ar crede că discipolii ar fi trebuit să fie încântaţi să aibă printre ei un om capabil să facă minuni. În schimb, ei erau îngroziţi. Pentru a înţelege acest lucru, e bine de ştiut că evreii credeau în ideea că omul căruia i se arată Dumnezeu are toate şansele să nu mai trăiască mult după această revelaţie. Aşadar, lui Petru, fiilor lui Zevedei şi celorlalţi li se arăta cea mai mare amenințare posibilă.
Iisus se simți obligat să-i liniştească:
– Nu vă temeţi, zise el. Apoi, făcând aluzie la pescuitul ratat, adăugă:
– Deoarece fără ajutorul meu nu sunteţi în stare să prindeţi peşte, de astăzi vă schimb profesia: de-acum încolo, veți fi pescari de oameni.
Zicând acestea, reveniră cu toții la ţărm. [n.a.: Povestea pescuitului miraculos se întâlnește numai la unul dintre cei patru evangheliști: Luca, cap. V, versetele 1-11, ceea ce este cu totul regretabil. O asemenea minune ar fi trebuit consemnată de către toţi].
Cine credeți c-a rămas pur și simplu uluit când i-a văzut întorcându-se cu o asemenea încărcătură? Moș Zevedei:
– De data asta, m-ați lăsat mască! exclamă el. Aţi prins atâta pește pe un timp ca cel de astăzi? Mii de petarde! Ăsta chiar că se poate numi un miracol!
Iisus ar fi trebuit să-i lumineze pe discipoli cu luminile cereşti încă din timpul vieţii lui şi să nu aştepte Penticosta [n.tr.: Rusaliile] (adică după moartea sa) pentru a-i inunda cu inteligenţă divină. De fapt, abia la Betsaida aflară apostolii că vor deveni „pescari de oameni”. Dar comentatorii catolici sunt toţi de acord când recunosc că Petru şi tovarăşii lui n-au înţeles deloc ce a vrut Iisus să le transmită. A fost nevoie de Sfântul Ambrozie, care a trăit într-unul din primele secole ale erei creștine, pentru ca pasajul evanghelistului Luca să primească o explicație:
„Iisus, afirmă acest părinte al Bisericii, săvârșise pescuitul miraculos pentru a arăta apostolilor săi cât de mare va fi puterea pe care le-o va da el, asupra sufletelor oamenilor. Această minune simboliza menirea lor. De acum înainte, trebuiau să părăsească lacul Ghenizaret pentru marea lumii, să trăiască într-o continuă muncă și frământare, pe valuri agitate, în bătaia vântului patimilor. Însă, dacă lucrarea lor, din paşnică devenea de temut, ca dreaptă răsplată, cele mai frumoase premii le erau asigurate. Ei îşi schimbau meseria pentru o misiune cerească, își schimbau uneltele grosolane de pescuit pentru năvoadele Evangheliei, care nu omoară ceea ce prind, ci păstrează şi aduc la lumină ceea ce trag din fundul prăpastiei.” (Sf. Ambrozie, In Lucam, cartea IV).
Iată în ce constă profesia de pescari de oameni. Aşadar, dragi cititori, domnul preot al parohiei voastre este un pescar de oameni. El se serveşte de năvoadele Evangheliei. Când vă debitează o muştruluială idioată şi când se împiedică în latina lui de baltă, el vă trage din fundul prăpastiei şi vă aduce la lumină. Voi sunteţi peştele.
Nenorocirea este că sfântul Ambrozie și-a cam băgat degetele în ochi când a vorbit de destinele strălucite pe care le rezervase Iisus apostolilor. În realitate, toți au sfârșit-o rău. Din cei şase apostoli care au asistat la pescuitul miraculos, cinci au fost condamnaţi la moarte de tribunale şi executaţi ca niște Tropmann-i obișnuiți [n.tr.: Aluzie la eseul lui Turgheniev „Execuția lui Tropmann”]. Al şaselea, multiubitul Ioan, a murit nebun… Oricum ar fi, dacă cei şase băieți ai noştri nu înţeleseră corect ceea ce voia să spună Maestrul prin această meserie nouă de pescari de oameni, cel puțin teama lor fu înlocuită de încredere; nu-l mai rugară pe Iisus să se îndepărteze de ei; dimpotrivă, părăsiră definitiv totul, pentru a-l urma.
Înconjurat de tovarăşii săi, Unsul străbătu toată Galileea, ținând din ce în ce mai multe predici în sinagogi, propovăduind „vestea cea bună” şi vindecând toate bolile şi infirmităţile oamenilor (Matei, cap. IV, verset 23).
Să vedem acum o altă vindecare miraculoasă operată de el: Iisus ajunse într-o zi într-un oraș al cărui nume, din păcate, a rămas necunoscut, când un bărbat alergă spre el şi i se închină cu faţa la pământ, implorând milă. Acest nefericit era chinuit de o boală teribilă – lepra îi devora tot corpul. Lepra era acea afecţiune a pielii pe care medicina modernă o numeşte „elefantiazis”, deoarece dă epidermei celui atins aspectul de piele de elefant. Foarte rară în Europa, această boală domneşte în Egipt, în Arabia şi în toată Asia. Cauzele sunt puţin cunoscute. Evreii considerau lepra ca o pedeapsă trimisă din cer pentru nişte crime grave, neştiute. Bolnavul atins de lepră are pielea îngroşată, întărită, cu epiderma crăpată; ţesutul afectat conţine un lichid albicios sau o materie gelatinoasă care, când se întărește, formează o pieliţă dură, cu aspect tumoral. S-au văzut situaţii în care această piele a atins și 4 milimetri grosime. Lepra se poate întinde pe toate părţile corpului, dar mai afectate sunt, în general, membrele inferioare şi mai ales gambele. Pielea se acoperă cu pete dezgustătoare la vedere, iar ţesutul afectat se umflă. Bolnavii au frisoane, febră şi o sete nepotolită. În schimb, n-au deloc poftă de mâncare şi nu mănâncă decât atât cât le e necesar pentru a trăi. Aceste simptome se manifestă de până la 14 ori pe an, cu excepţia tumefacției, care este continuă. În momentele de criză, umflătura creşte, iar membrele ajung la o grosime monstruoasă.
E de la sine înțeles că leproşii trebuie să fi fost ceva respingător. Inumani, ca toate popoarele bisericoase, evreii îi exilau pe leproşi în afara societăţii. Aceşti nefericiţi erau condamnaţi să stea departe de porţile Ierusalimului. Ei rătăceau pe câmpuri şi, când aveau nevoie de provizii, erau obligaţi să le ceară strigând de departe pe oamenii poliţiei. Purtau obligatoriu haine zdrenţăroase, ca şi cum ar fi în doliu. Aveau capul ras, buzele acoperite cu o pânză şi, sub pedeapsa cu moartea, erau obligaţi ca atunci când un trecător venea în direcţia lor, să scoată acest strigăt lugubru: „Necurat! Necurat! Sunt necurat!”
Au fost și unii leproşi pe care preoţii evrei au încercat să-i vindece. Este vorba despre oameni bogaţi, care au fost atinşi brusc de această boală oribilă. În cartea Leviticul, Biblia indică întreg ceremonialul de purificare:
Preotul mergea împreună cu leprosul departe de oraş şi sacrifica o vrabie vie, într-un vas de pământ, deasupra apei; apoi, în sângele vrabiei sacrificate înmuia o altă vrabie, vie, şi o bucată de lemn de cedru, cu care îl stropea pe bolnav de şapte ori. Vrabia vie era imediat lăsată în libertate. În ceea ce-l priveşte pe lepros, acesta trebuia să-şi spele hainele, să-şi radă tot părul de pe corp şi să se îmbăieze. În a opta zi, după ce se rădea din nou şi după ce-şi spăla hainele şi corpul, el oferea doi miei fără nicio pată, făină, ulei de cea mai bună calitate şi o importantă sumă de bani. Preotul încasa banii, după care, cu sângele mieilor sacrificați şi cu uleiul amestecat cu făină, atingea, pronunţând cuvinte misterioase, urechea dreaptă a leprosului, degetul mare de la mâna dreaptă şi cel de la piciorul drept. La sfârşit, după ce-i turna pe cap restul de ulei, îl declara pe bolnav purificat.
Acest ceremonial nu-l vindeca nicidecum pe leprosul nostru, dar, grație acestei formalităţi, el nu mai era supus regimului barbar descris mai sus, având dreptul de a fi îngrijit. În aceste condiţii, el scăpa de boală (având în vedere că elefantiazisul nu este incurabil), iar binefacerea vindecării era atribuită de către poporul ignorant puterii supranaturale a preoților.
Leprosul de care este vorba în Evanghelie, după naraţiunea cu pescuitul miraculos, nu avea mijloacele necesare pentru a-și plăti o purificare. Așadar, când auzi că Iisus se afla prin zonă, se grăbi în calea lui şi strigă:
– Domnule, domnule, dacă vrei, poţi să mă vindeci!
Iisus întinse mâna, atinse cadavrul viu, cu răni respingătoare, şi zise:
– Vreau. Fii vindecat!
Imediat, boala oribilă care, pentru a se duce, avea nevoie de ani şi ani de îngrijiri minuţioase, dispăru. Acesta fu încă un miracol la activul Cuvântului, şi încă unul marcant. Apostolii erau în extaz; minunea meritase osteneala… Ex-leprosul se tăvălea pe jos, dând semnele unei bucurii bine justificate. Dar Iisus, oprindu-i efuziunea, îi spuse:
– Prietene, dacă vrei să-mi faci o plăcere, nu povesti nimic despre asta la nimeni; modestia mea ar avea de suferit. Mulţumeşte-te să mergi să te arăţi prinților preoţilor, pentru ca mai târziu, aceștia să-ți poată certifica vindecarea, dacă va fi nevoie.
Cel vindecat prin miracol pricepu subînţelesul acestor cuvinte. Dar în loc să-şi ţină gura, el se duse peste tot, proclamându-și vindecarea, astfel încât Iisus nu mai putu face un singur pas în oraş fără a fi asaltat de bolnavi de toate felurile (Marcu, cap. I, versetele 40-45). Iar reputaţia lui se răspândi în toată Siria. Veneau la el oameni din toate părţile. Apostolii înşişi îi prezentau lui Iisus pe infirmi, pe toţi indivizii chinuiţi de boli și de dureri, pe posedaţi, pe „lunatici”, pe paralitici… iar acesta îi vindeca fără niciun leac (Matei, cap. IV, versetul 24).
Prin „lunatici”, cuvânt care se regăseşte textual în Evanghelie, trebuie să se înţeleagă bolnavii atinşi de oftalmie, afecţiune atribuită pe vremea aceea influenţei Lunii.
După aceea, Iisus, găsind că manifestările populare deveneau un pic prea supărătoare, se retrase departe de marile oraşe; căci nu ţinea să atragă asupra lui atenţia şi suspiciunea lui Irod. Făcând aceasta, acţiona înţelept. Prudenţa lui nu era în van: într-adevăr, la câteva zile după vindecarea leprosului, de cum se reîntoarse la Capernaum, întâlni farisei şi scribi veniţi atât din Galileea, cât şi din Iudeea şi Ierusalim. „Ura sanhedriților, care-l forţaseră pe Iisus să stea departe de Iudeea, spune episcopul Dupanloup, ne face să nu ne îndoim de faptul că aceşti doctori fuseseră însărcinaţi să-l urmărească pe noul profet, pentru a surprinde şi cele mai mărunte fapte sau intenţii ale sale”.
Or, vedeți ce încăpăţânaţi erau aceşti oameni. Minunile lui Hristos erau de natură să le dovedească divinitatea marelui vraci. La vederea acestor minuni, ei ar fi trebuit să se convertească. Deloc însă! Ei nu luau act de aceste vindecări miraculoase decât pentru a închide și mai mult ochii la dovada naturii celeste a lui Iisus; imposibil să-ți imaginezi o orbire mai totală.
Dar lumea din Capernaum nu era așa de proastă. Cuvântul făcea minune după minune. Toţi locuitorii erau de părere că, chiar dacă nu era un dumnezeu, măcar era un vrăjitor. Astfel, de îndată ce se răspândi zvonul că Iisus, ținându-și promisiunea, revenise la Capernaum, mulţimea sosi mai repede ca niciodată. Casa în care Iisus acceptase să fie oaspete se umplu, pe punctul de a bloca accesul pe uși.
– Oh! Ne face plăcere să te revedem sănătos! spuneau vizitatorii.
– Şi eu mă bucur să vă regăsesc sănătoşi, răspundea Iisus.
– Maestre, dacă în orașul nostru nu mai există bolnavi, asta ți se datorează exclusiv ție.
– Prieteni, sunt mereu la dispoziția voastră. Mai aveţi niște posedaţi, lunatici, leproşi?
– Nu, domnule, nu!
– Atunci, cu atât mai bine! Nu putem spune același lucru despre alte părți.
– Sigur! Nu poţi fi în 50 de oraşe în acelaşi timp. Binecuvântat cel ce are parte de minunile tale!
Iisus zâmbi în sinea lui, la gândul că aceşti oameni îndrăzneţi puneau limite atotputerniciei lui. Bineînţeles că, dacă ar fi vrut, ar fi putut apărea nu în 50, ci în toate oraşele pământului în acelaşi timp, vindecând printr-un singur gest pe toţi bolnavii de pe pământ. Dacă el gândea că nu-i bine să acţioneze astfel, este fără îndoială pentru că nu voia să-şi impresioneze prea mult contemporanii.
În timp ce Iisus reflecta în felul acesta, dintr-o dată acoperişul casei se întredeschise.
În Orient, casele se construiesc cu o platformă pe post de acoperiş, care are o parte mobilă. Această parte o ridicaseră oamenii aflaţi în vârful casei. Prin deschizătură îşi făcură apariţia niște mâini și patru oameni coborâră un bolnav pe patul lui. Era un paralitic, ultimul infirm din Capernaum. Cei care-l aduseră, disperaţi că nu putuseră să forţeze intrarea din cauza mulţimii, se cățăraseră pe acoperiş şi aleseseră acest mod neaşteptat de a ajunge lângă Iisus. Cuvântul fu impresionat de acest nou semn de încredere. Întinse mâna spre bolnav şi zise:
– Ai încredere, prietene, ești bolnav din cauza păcatelor tale. Ei bine, din acest moment păcatele îți sunt iertate.
Aici, Noul Testament ne arată că câţiva turnători ai Sanhedrinului reuşiseră să se strecoare în mulţime. Aceşti spioni auziră vorbele Cuvântului şi-și spuseră în sinea lor:
– Ce tupeu are, dintr-o dată, individul! Nu doar vindecă bolnavii, le iartă şi păcatele. Cu ce drept îşi permite? Numai Dumnezeu are puterea să facă asta.
Dar sfinxul Iisus citi gândurile denunțătorilor. Se întoarse spre ei şi li se adresă astfel:
– Voi, aceștia, spuneţi, pentru ce ţineţi în inimă astfel de idei? Vorbele mele vă indignează. Dar faceţi-mi plăcerea şi spuneţi-mi, ce alină mai mult un paralitic? „Ţi se iartă toate păcatele” sau „Ia-ți picioarele la spinare și șterge-o acasă”? Or, ca să vă convingeți că am dreptul să iert păcate, îi spun acum acestui olog: „Ridică-te, strânge-ți patul şi mergi acasă”.
Şi bolnavul se ridică şi făcu după cum îi spuse Iisus. În încăpere izbucniră aplauze, iar trădătorii, cu urechile pleoştite, se retraseră pe furiş, șoptind din vârful buzelor:
– Tulburător! N-am mai văzut aşa ceva! (Marcu, cap. II, vers. 1-12).
Evanghelia nu adaugă și că atunci, fariseii se sfătuiră între ei, pentru a stabili măsurile ce trebuiau luate în scopul de a-l trimite pe Iisus să se alăture vărului său Botezătorul, în fortăreaţa de la Machaerus. Presupunem însă că, simțind că vagabondul nostru este foarte deranjant pentru ei, din momentul acela începură să caute soluții pentru a se debarasa de el cât mai repede.
