CAPITOLUL 25 – Ofiţerul din Capernaum
Alungat din Nazaret, Iisus se îndreptă spre Cana și de acolo, către orășelele din împrejurimi, așezate pe malurile lacului Tiberiada. Am spus într-un capitol precedent din ce fel de oameni era alcătuită majoritatea celor care trăiau în aceste orășele: era ținutul plăcerii, unde se adunau toate femeile de moravuri ușoare din Iudeea și Galileea.
Evanghelia ne spune foarte clar că Hristos a fost modelul vagabonzilor și că n-a avut un domiciliu stabil în timpul vieții lui, adică n-a avut niciodată un loc al lui unde să-și pună capul. După părerea mea, aici se exagerează. Iisus nu era atât de naiv încât să nu găsească un loc unde să doarmă și ceva de-ale gurii. Să admitem că-i plăcea să doarmă sub cerul liber. De acord, dar n-o să mă facă să cred că noaptea n-a avut niciodată altceva deasupra capului decât cerul înstelat.
În rest, se știe că femeile erau înnebunite după el, și-l vom vedea adesea în mare intimitate cu femei de moravuri ușoare. E vorba mai ales de cele care renunțaseră la orice conveniență și care-și practicau meseria pe față. Acestea îl primeau cel mai bine. Acest lucru este afirmat în fiecare pagină a Noului Testament. În aceste condiții, mi-e greu să cred că abilul și galantul nostru personaj își petrecea prea des noaptea în stradă.
Își plimba așadar harurile de la Cana la Emaus, de la Emaus la Tiberiada, de la Tiberiada la Magdala, de la Magdala la Ghenizaret, de la Ghenizaret la Capernaum, de la Capernaum la Betsaida și de la Betsaida la Chorozain, făcând peste tot furori. Favorurile acestui erou oarecum sălbatic aveau o originalitate plină de savoare, și se știe că femeilor în căutare de plăceri le-au plăcut întotdeauna lucrurile mai ieșite din comun.
Într-o zi, pe când pierdea timpul prin Cana, veni la el un ofițer de la curtea lui Irod. „Aoleo! gândi artistul nostru, vine după mine pentru că i-am ținut companie vărului meu, Ioan Botezătorul”. Cei cinci discipoli – căci tot cinci erau – scrutară cu un ochi îngrijorat orizontul, să vadă dacă nu descoperă vreo ascunzătoare unde să se refugieze. Maestrului și apostolilor le cam tremurau fesele.
Dar se liniștiră repede. Ofițerul regal nu era animat de nicio intenție ostilă. Avea la el un plic, e-adevărat, dar nu era un mandat de aducere. De fapt, militarul venea la Capernaum, oraș unde trăia familia lui, pentru că tocmai primise o scrisoare, prin care i se aducea la cunoștință că fiul lui era pe punctul de a trece în lumea cealaltă.
Evanghelia nu ne dă numele ofițerului în cauză. Câțiva interpreți catolici îl sugerează pe cel de Manahem, fiul doicii lui Irod, pe care „Faptele apostolilor” îl pun în rând cu primii creștini (Fapte, XIII, 1). Alții afirmă că acesta ar fi fost un domn Chuza, intendent al tetrarhului, pe a cărui nevastă o vedem printre galileencele care îl urmau pe Iisus (Luca, VIII, v. 3). Dar numele omului nostru nu schimbă cu nimic lucrurile.
Ofițerul auzise de hoinarul nostru printre bârfele din oraș. Că schimbase apa în vin, că citea în străfundul inimilor, că-i povestea primului venit aventuri pe care acesta le credea cele mai secrete… Cu alte cuvinte, trecea drept vrăjitor.
Se știe ce tendință au oamenii din orășelele de provincie de a umfla cele mai neînsemnate fapte. Datorită cancanurilor spuse din gură în gură de naivi, Iisus trecea în ochii multora drept un vindecător care cunoștea niște rețete misterioase, ce nu dădeau greș niciodată. Pe scurt, chiar dacă nu făcuse până acum nicio vindecare miraculoasă, fostul tâmplar avea dreptul ca renumele lui să fie refăcut. Căci, la urma urmei, el era fiul porumbelului, și atunci când ești fiul porumbelului, ești capabil de orice minune.
Ofițerul se prezentă, așadar, la Iisus și, cu lacrimi în ochi, îi spuse:
– Maestre, te rog să citești scrisoarea pe care am primit-o din Capernaum.
Iisus luă papirusul și îl parcurse.
– Ei bine? îl întrebă el pe militar. N-am avut onoarea să-l cunosc nici pe fiul tău, nici pe tine. Băiatul e bolnav și-ți împărtășesc durerea.
Dar nu pentru consolări banale venise ofițerul. El continuă:
– Maestre, ieri seară, medicii au venit la patul fiului meu și l-au consultat. Concluzia lor a fost că săracul copil nu va scăpa.
– E foarte trist ce-mi spui.
– Mie îmi spui? Dar tu, maestre, nu poți face nimic să-i salvezi zilele fiului meu iubit?
– Ei! Ei! Nu spun asta.
– Te rog din suflet, te implor. Mă arunc la picioarele tale. Vindecă-mi copilul, care e pe moarte!
Iisus își sprijini bărbia în mâini și se gândi câteva secunde. Apoi răspunse:
– E o minune ce îmi ceri, dacă nu mă înșel. Nu te refuz, dar permite-mi să constat un lucru: voi evreii sunteți toți la fel… Dacă nu fac minuni la cererea voastră, nu credeți niciun pic în mine.
Ofițerul își luă mina cea mai rugătoare:
– Domnule, în numele a ce ai mai drag, vino la Capernaum înainte ca săracul meu copil să moară!
Să admirăm în trecere naivitatea acestui militar: el credea în puterea supranaturală a lui Iisus, căci venea la el să ceară o minune. Or, dacă Iisus era capabil să facă minuni, n-avea nevoie să meargă la Capernaum pentru a-l vindeca pe muribund. Putea foarte bine să-și facă trucul de la distanță.
Iisus se gândi ce avea de făcut. Aranjase, fără îndoială, câteva întâlniri pentru seară în împrejurimi, și-și făcea un pic griji că trebuie să alerge în mai multe locuri în Cana, când i-ar fi fost mai ușor să salveze viața muribunzilor fără să se deranjeze. Așa că, atunci când ofițerul își repetă invitația, el îi răspunse:
– Dragul meu prieten, e inutil să mă duc la căpătâiul fiului tău. La această oră el este viu.
– Viu? strigă tatăl. E posibil, dar, în orice caz, e pe cale să înceteze de a mai fi.
– Nu, nu! Fiul tău se comportă ca un trezit din morți.
– Doamne, este adevărat?
– Mergi și vezi… Un-doi… Fiul tău e vindecat!
Liniștit de aceste cuvinte, ofițerul regal se ridică, binecuvântând pe vraciul divin. După aceea, se porni la drum, pentru a se întoarce la Capernaum. Era a șaptea oră din zi, care corespunde orei unu după-amiază, după modul actual de socotire a timpului. Omul nostru se încrezu în vorbele vagabondului, așa că nu se grăbi să ajungă la fiul lui. Pe drum, se opri și-și petrecu noaptea într-un han.
În dimineața următoare, când se pregătea să pornească la drum, se întâlni cu slugile lui, care, la rândul lor, mergeau la Cana.
– Bucură-te, strigară ei, crezând că-i aduc o veste mare. Fiul tău se simte bine.
– Știu, făcu el flegmatic. Și la ce oră s-a simțit el mai bine?
– Ieri, la a șaptea oră.
– Eram sigur.
Nu e nevoie să mai spun că slugile n-au înțeles nimic din adânca intuiție stăpânului lor. (Ioan, cap. IV, versetele 46-54). Își băteau capul să deslușească misterul acestei aventuri uimitoare. Ofițerul povesti familiei sale ce s-a întâmplat, și toată familia se converti.
În ceea ce ne privește, dragi cititori, nu vom ezita să-i dăm o notă bună lui Iisus. În această chestiune s-a comportat foarte bine. Necazul e că personajul în cauză nu a existat niciodată…
