CAPITOLUL 27 – Miracole la duzină
Dintr-o dată, reputaţia lui Iisus se întărise puternic, cel puţin în Galileea. Dar dumnezeul nostru nu era omul care să se oprească aici. El avea şi alte minuni în traistă. Chiar la ieşirea din sinagogă, în timp ce toţi capernauţii erau în extaz, Simon-Pietricică se repezi în faţa maestrului, şi-i spuse tare, ca să fie auzit de toată lumea:
– Ce crezi, domnule, mi s-a întâmplat una bună!
– Ce anume? îl întrebă Iisus.
– Ştii că familia mea locuieşte în Betsaida?
– Da.
– Și că familia nevestei mele locuieşte aici…
– Așa e, dragă Petru, mi-ai spus că te-ai însurat cu o fată din Capernaum? Nu ești fericit cu ea?
– Nu-i vorba de asta.
– Atunci despre ce anume?
– E vorba de soacră-mea, care a făcut brusc febră mare şi mă tem că biata femeie o să se ducă.
– Ce tot îndrugi acolo? Soacră-ta e bolnavă şi tu-ţi faci sânge rău de teamă că se va întâlni cu strămoşii ei? Ciudat!
– Nu, Maestre, ciudat e că… soacra mea e o soacră model…
– O soacră care și-a pierdut țâfna, aşadar!
– Chiar așa… Ţin mult la săraca femeie şi-aș vrea să vii s-o vindeci.
– Prietene Petru, nu pot să-ţi refuz acest lucru. Du-mă la această soacră fenomen.
Simion-Pietricică nu aşteptă să i se zică de două ori. Se îndreptă spre casa bolnavei. Iisus îl urmă. Câteva momente mai târziu, pătrunseră în casă. Era o locuință umilă. Soacra în cauză era întinsă pe o saltea veche; febra era așa de mare, că delira. Văzându-l pe Iisus, începu să debiteze o grămadă de prostii; dar Unsul nu se supără. Era bun din fire…
– O vezi? șopti fiul lui Iona pescarul. Nici nu ştie ce spune. Febra asta ne îngrijorează cel mai mult. Când delirează, o ia razna. O ţine așa de dimineaţă până seara şi de seara până dimineaţa.
– Este foarte grav, făcu Iisus. Verifică un moment pulsul bolnavei. Apoi, la fel cum interpelase demonul în sinagogă, se adresă febrei:
– Febră! strigă el, cu ce drept ți-ai ales tu sălaşul în trupul acestei femei minunate?
Dar febra nu avea limba la fel de lungă ca diavolul, aşa că nu răspunse nimic.
– Ah! febră, febră, continuă Iisus, nu sufli o vorbă?… Îţi recunoşti deci stăpânul… Ei bine, îţi poruncesc să pleci… Și pe dată, te rog! „Rostind aceste vorbe, apucă mâna bolnavei, îi ridică trupul istovit, și-i insuflă prin această atingere plenitudinea vieţii”.
Febra dispăru, fără a lăsa în urmă vreo stare de slăbiciune, care este urmarea firească a bolii. Instantaneu, soacra lui Simion se ridică şi, amintindu-şi dintr-o dată că-şi uitase oala pe foc, se duse repede la bucătărie să spumeze supa. În scurt timp, solidă ca o piramidă, ea punea masa şi-i servea pe ginerele şi pe tovarăşii lui.
Asta însemna două miracole unul după altul. Capernauții nu-și reveneau din uluire.
– Aici e mâna lui Dumnezeu! spuneau femeile. Cine să fie acest bărbat care vindecă posedaţii şi febrilii doar vorbindu-le?
În ochii tuturor, Iisus trecea drept un vrăjitor ieșit din comun. Nimeni nu știa că, de fapt, el îi datora darul făcutului de miracole calităţii lui de fiu al porumbelului. Dacă ar fi ştiut că minunile erau făcute de pasărea cerească, nimeni nu s-ar mai fi mirat, la naiba!
Oricum ar fi, auzind vorbindu-se de minunatele vindecări operate de Iisus, bolnavii de tot felul tresăriră de bucurie în suferința lor, și căpătară speranţa într-un termen limită pentru boala lor. Ei aşteptară ca soarele să coboare la orizont, marcând sfârşitul zilei. Căci la evrei, ziua de sâmbătă era dedicată odihnei, iar faptul de a repara un picior era considerat o muncă ce încălca legea.
Dar, de cum se lăsă seara, o mulţime de bolnavi se revărsară pe străzile din Capernaum. Locuitorii nu mai văzuseră niciodată o astfel de procesiune: semăna cu una de la Curtea miracolelor [n.tr.: În Parisul medieval, Curtea miracolelor era paradisul infirmilor și al răufăcătorilor; acolo, la lăsarea serii, dispăreau ca prin minune toate infirmitățile existente peste zi]. Bolnavii de febră tremurau din toate încheieturile; posedaţii se zvârcoleau în convulsii epileptice; nebunii făceau grimase, spre amuzamentul puştilor din oraş; marea majoritate îşi expuneau plăgile dezgustătoare și ulcerațiile hidoase; nefericiţii atinși de dansul Sfântului Guy înaintau cu mișcări dezordonate [n.tr.: Este vorba de boala Huntington, sau boala ticurilor nervoase]; paraliticii erau aduşi în roabe. Din acest carnaval al bolnavilor nu mai lipseau decât decapitaţii, care să-şi poarte capul sub braţ.
Această mulţime colcăindă luase repede cu asalt casa lui Simon-Pietricică, unde ştia că se află marele vraci. Toți îl cereau pe vrăjitor:
– Rabi! Rabi! Ai milă de durerile noastre! Vindecă-ne!
Iisus nu se lăsă rugat prea mult. Pentru cât de puţin îl costau aceste miracole, ar fi fost o greşeală să le negocieze cu nefericiții solicitanți. Aşadar, de cum se prezenta un bolnav, el întindea mâinile asupra lui şi-l vindeca cu un singur cuvânt. Nimic mai ingenios! Când venea rândul unui posedat, Iisus îi poruncea diavolului să părăsească corpul care-i căzuse pradă. Demonul trântea un pomelnic de blasfemii de să se ridice părul pe capul unui chel; dar se supunea totuși şi ieşea pe gură sau pe nas. În timp ce ieşea, diavolul nu uita să strige:
– Pe toți sfinții! Trebuie să fii totuși o forță să mă scoţi în felul ăsta din domiciliul meu! În mod sigur nu ești un profet obişnuit, ești Fiul lui Dumnezeu!
Cuvântul nu se împăuna la auzul acestor laude aduse divinităţii lui. Dimpotrivă, era nemulţumit să vadă că demonii îi dezvăluie starea civilă. Într-adevăr, Evanghelia ne spune că Iisus ameninţa diavolii şi-i oprea să proclame ceea ce ştiau ei, adică faptul că el era Hristos.
La prima vedere, această atitudine era făcută să impresioneze; dar, dacă ne gândim puţin, vedem cât de logică era ea. Trecând drept un simplu muritor, Iisus îşi impresiona contemporanii mai mult decât un vindecător experimentat. Pe când, dacă i s-ar fi ştiut originea, miracolele nu i-ar mai fi făcut aceeași cinste autorului. Când ai creat lumea şi întreg universul din nimic, nu-i mare brânză să alungi o febră sau să îndrepți coloana vertebrală a unui cocoşat.
Unsul își operă vindecările pe tot parcursul nopții. Nici măcar o dată nu se plânse de munca pe care trebuia s-o facă. Atâta timp cât avu infirmi de orice fel pe care să-i aline, își întins mâinile deasupra lor şi le suprimă bolile.
Această abundenţa de miracole îl face pe evanghelistul Matei să cadă pe gânduri. Acesta se întreabă ce a putut Iisus să facă cu tot acest stoc de boli. El trage concluzia că, pe măsură ce-i debarasa pe oameni de ele, divinul vindecător le lua asupra lui. Astfel, el spune că prin minunile din această zi s-a împlinit cuvântul lui Isaia: „El însuşi a luat neputinţele noastre şi a purtat infirmităţile noastre”. (Matei, VIII, 14-17).
Se ştie că Iisus a venit pe planeta noastră special pentru a lua asupra lui toate păcatele lumii. Omul muritor, n-am uitat asta, suferea urmările păcatului comis de Adam şi Eva în Paradisul terestru, atunci când au mâncat mere, contrar interdicției Bunului Dumnezeu. Stăpânul Iehova le spusese celor doi neascultători: „Aţi greșit; ei bine, pentru a vă pedepsi, rasa voastră va fi tulburată de boli de care până acum ați fost scutiți; şi, ceea ce va fi cel mai tulburător pentru voi, e că veţi muri, în loc să beneficiaţi de viaţa veşnică pe care v-am acordat-o eu”.
În virtutea acestui raţionament, formulat după Biblie, izraeliții îl priveau pe un bolnav ca pe un individ pedepsit pentru un păcat neștiut, pe care-l comisese. Prima condiţie pentru a fi recunoscut drept sfânt era să te porți impecabil. Iată de ce, vindecând bolnavi, Iisus își juca propriul rol. Ridica păcatele de pe sufletele lor.
Când și ultimul infirm plecă, lăsând în faţa porţii lui Simion cârjele de-acum inutile, ziua începuse să se ivească la orizont. Iisus, care nu pusese pleoapă peste pleoapă toată noaptea, se ridică. Orăşelului Capernaum era încă liniștit când traversă străzile şi se retrase într-un loc pustiu, pentru a-şi face rugăciunea de dimineaţă.
Dar stătea scris ca Iisus să nu aibă parte de niciun moment de răgaz. Când se treziră, oamenii, surprinși să nu-l mai vadă pe vrăjitor, începură să-l caute prin toate părțile. Simion-Pietricică şi tovarăşii lui se deosebeau de ceilalți prin iuțeală. Ei îl găsiră pe şeful lor cufundat în meditaţie.
– Ei bine, ziseră ei, de data asta e clar. Popularitatea ta e indiscutabilă. Minunile tale au adunat o mulțime de oameni. Sunt aici cu sutele, şi-ţi cer să faci în continuare minuni.
– Nu, răspunse Iisus, de data asta e de-ajuns. Să nu abuzăm de lucrurile bune. La urma urmei, i-am favorizat cât se poate de mult pe capernauţi. Dar n-am coborât din cer doar pentru ei. Mai sunt şi alte sate şi oraşe care au nevoie de serviciile mele. Să mergem!
Doar ce rosti aceste cuvinte, că apăru şi mulţimea, care îi urma îndeaproape pe discipoli. Oamenii încercau să-l facă pe Hristos să înţeleagă că la Capernaum o să-i fie mai bine decât în alte părţi: că va fi găzduit pe cheltuiala oraşului, că va fi hrănit și fericit ca peştele în apă. Mai ales femeile se făceau remarcate prin insistenţă. Niciuna nu reuşi însă să-l facă pe Iisus să înghită momeala. Îşi luau aerul cel mai tandru şi se fandoseau cu gesturi de pisici în călduri:
– Vei vedea, Rabi, că vei fi înconjurat de afecţiune şi atenţie!
– O să-ți facem șederea atât de plăcută, atât de plăcută!
– În alte oraşe riști să întâlnești oameni grosolani, ca la Nazaret, care or să te insulte, pe când aici…
– Vei fi răsfăţat!
– Vei fi onorat!
– Veţi fi cocoloșit!
– Noi, toate, o să te iubim. Ce zici?
Iisus era încântat de-atâta grijă. Dar noi am văzut deja că nu avea o fire de om așezat.
– Dragele mei, sunteţi adorabile, şi, nu neg, nicăieri n-o să găsesc atâtea dovezi de prietenie ca aici. M-aş deda cu cea mai mare plăcere deliciilor din Capernaum. Dar sunt dator cu o misiune, mioarele mele. Trebuie să-mi duc şi în alte părţi micile talente de societate. Aşa că… iertaţi-mă!
Voința lui Iisus era de neclintit. Nicio linguşire nu-l putu îndupleca. Păsările de noapte capernaute, deloc proaste, ar fi vrut să-l păstreze pe frumosul vrăjitor lângă ele. Prezenţa lui în oraş şi vestea vindecărilor lui miraculoase n-ar fi întârziat să atragă foarte mulţi străini, iar oraşul ar fi devenit imediat regina staţiunilor de plăceri de pe malul lacului Tiberiada. Iisus instalat la Capernaum ar fi fost viitorul orașului. Toți locuitorii își dădeau seama de acest lucru. Bărbații întrevedeau o perspectivă strălucită şi afaceri fructuoase. Femeile își imaginau deja cuceririle pe care le-ar fi făcut, mesele rafinate luate în separeuri discrete, râurile de diamante cumpărate de nobilii străini aflaţi în trecere. Trebuiau să renunţe la aceste castele în Spania [n.tr: visuri irealizabile, iluzii deşarte].
Cuvântul declară pentru ultima oară că jurase să nu se stabilească în niciun oraş. Făcu cea mai grațioasă reverenţă, promise că va reveni şi plecă. (Marcu, I, 28-39; Luca, IV, 38-44).
╰┈➤ CAPITOLUL 28 – Pescuit miraculos şi o suită de vindecări
