Cei mai mulți creștini cunosc din Exodul trecerea prin Marea Roșie, mana și cele zece porunci. Mai puțini cunosc și capitolul 17. Acolo Dumnezeu îi dă lui Moise o temă neobișnuită: „Scrie lucrul acesta în carte, ca să se păstreze aducerea aminte” (Exodul 17:14). Ce trebuie ținut minte? Că Dumnezeu va șterge un popor de sub fața pământului.
Hai să citim povestea până la capăt, exact așa cum e scrisă în Biblie, nu cum o predică preotul sau pastorul la biserică.
Un război ca toate războaiele
Povestea începe simplu. Israelul e în pustie, iar amaleciții îl atacă la Refidim (Exodul 17:8). Iosua iese la luptă. Moise stă pe deal cu mâinile ridicate, sprijinit de Aaron și Hur. La apus, „Iosua i-a biruit pe Amalec și pe poporul lui cu tăișul sabiei” (Exodul 17:13).
Până aici, nimic ieșit din comun. Un popor atacat se apără și câștigă.
Dar versetul următor schimbă totul. Dumnezeu nu vorbește despre o victorie. Vorbește despre ștergerea unui neam întreg: „voi șterge pomenirea lui Amalec de sub ceruri” (Exodul 17:14). Iar Moise încheie: „Domnul va purta război împotriva lui Amalec din neam în neam!” (Exodul 17:16).
Din neam în neam. Adică și cu copiii, și cu nepoții celor care au luptat la Refidim. Porunca se repetă și în Deuteronom 25:17-19. Acolo i se cere poporului să șteargă pomenirea lui Amalec și, în aceeași frază, să nu uite asta niciodată.
Copiii și pruncii
În povestea biblică trec câteva sute de ani. Israelul are acum un rege, pe Saul. Profetul Samuel vine la el cu un mesaj de la Dumnezeu:
„Mi-aduc aminte de ceea ce i-a făcut Amalec lui Israel […] Du-te acum, bate-l pe Amalec și nimicește cu desăvârșire tot ce-i al lui; să nu-i cruți și să-i omori bărbații și femeile, copiii și pruncii, cămilele și măgarii, boii și oile!” (1 Samuel 15:2-3; în Biblia Ortodoxă, I Regi 15:2-3)
Citește încă o dată ultima parte. Copiii și pruncii.
Motivul invocat e un atac petrecut cu generații înainte. Niciunul dintre copiii aceștia nu era născut atunci. Nici părinții lor. Nici bunicii lor.
Expresia „a nimici cu desăvârșire” traduce un termen ebraic tehnic, herem (consacrare prin nimicire). Ideea e că un popor întreg e „dat” zeului prin moarte. Nu se iau prizonieri, nu se ia pradă. Tot ce respiră moare.
De ce a fost pedepsit Saul
Saul pleacă la luptă și, potrivit textului, nimicește „cu desăvârșire tot poporul, trecându-l prin ascuțișul sabiei” (1 Samuel 15:8). Dar îl lasă în viață pe Agag, regele amaleciților, și păstrează cele mai bune oi și cele mai bune vite (15:9).
Reacția lui Dumnezeu: „Îmi pare rău că l-am pus pe Saul împărat” (15:11).
Observă de ce. Nu pentru că a ucis copii. Ci pentru că a cruțat un rege și niște animale. Saul își pierde domnia pentru că nu a ucis destul (15:23, 15:26). Capitolul se încheie cu Samuel care îl taie pe Agag „în bucăți înaintea Domnului” (15:33).
Aici apare întrebarea pe care un cititor sincer nu o poate ocoli. Dacă un comandant de azi ar primi ordinul ăsta și l-ar executa, l-am judeca pentru crime de război. În text, singura lui vină e că nu a dus masacrul până la capăt.
S-a întâmplat cu adevărat?
Aici e nevoie de onestitate în ambele direcții.
Ce știm. În afara Bibliei nu există nicio atestare a amaleciților, nici arheologică, nici în inscripții. Majoritatea cercetătorilor consideră că 1 Samuel a fost redactat mult după evenimentele pe care le descrie, probabil în secolele VII-VI î.e.n. Datarea exactă rămâne în dezbatere.
Ce mai știm. Practica herem nu era unică Israelului. Pe Stela lui Meșa (cca. 840 î.e.n.), regele Moabului se laudă că a ucis 7.000 de oameni din cetatea Nebo, israeliți, și i-a închinat zeului său, Chemoș. Susan Niditch analizează această ideologie a războiului ca jertfă adusă zeului în „War in the Hebrew Bible” (1993). Cu alte cuvinte, Dumnezeul din 1 Samuel cere exact ce cereau și zeii vecinilor.
Ce răspund apologeții. Paul Copan, în „Is God a Moral Monster?” (2011), susține că limbajul „nimicește tot” e o hiperbolă de război, obișnuită în textele antice. Argumentul are un sprijin în text: amaleciții reapar mai târziu (1 Samuel 27:8; 30:1), deci n-au fost uciși toți.
Dar răspunsul ăsta mută problema, nu o rezolvă. Chiar dacă masacrul n-a avut loc la scara descrisă, porunca e scrisă. Iar autorul nu o prezintă ca pe o crimă a unui rege, ci ca pe voința lui Dumnezeu. Și pe cel care n-o împlinește complet îl pedepsește.
Ce să mai înțelegem din asta?
Poți să crezi în Dumnezeu și totuși să recunoști că pasajul ăsta ridică o problemă reală. Ai, practic, trei variante:
- Dumnezeu chiar a poruncit uciderea pruncilor, iar asta a fost bine pentru că a poruncit-o El.
- Dumnezeu n-a poruncit-o, iar autorii Bibliei i-au atribuit voința lor de război.
- Textul e hiperbolă. Dar atunci rămâne întrebarea de ce un Dumnezeu bun ar fi lăsat-o scrisă așa, ca model.
Fiecare variantă are un preț. Prima schimbă sensul cuvântului „bun”. A doua schimbă ce înseamnă că Biblia e „Cuvântul lui Dumnezeu”. A treia lasă porunca exact unde era.
În romanul meu, „Un ateu în Rai”, am pus întrebarea asta acolo unde credința spune că primește răspuns: în fața lui Dumnezeu. Și am stat de vorbă cu cei cărora Biblia nu le dă niciodată cuvântul, victimele lui.
Tu ce i-ai spune unui copil amalecit, dacă l-ai întâlni în Rai?
Surse
- Exodul 17, Cornilescu 2024 (EDC100)
- 1 Samuel 15, Cornilescu 2024 (EDC100)
- Deuteronom 25:17-19; 1 Samuel 27:8; 30:1 (Cornilescu)
- Susan Niditch, „War in the Hebrew Bible: A Study in the Ethics of Violence”, 1993
- Paul Copan, „Is God a Moral Monster? Making Sense of the Old Testament God”, 2011
- Stela lui Meșa (Piatra Moabită), cca. 840 î.e.n., Muzeul Luvru
- (articol scris cu inteligența artificială)
