Patriarhia Română afirmă, pe pagina sa oficială, că istoria educației și a învățământului din România se leagă „inexorabil” de istoria Bisericii Ortodoxe. Afirmația e corectă. Doar că sensul ei depinde total de cine o citește. Pentru instituție, legătura înseamnă merit: biserica, spun ei, a ținut aprinsă flacăra culturii și a identității naționale într-o epocă întunecată, când nimeni altcineva nu o făcea. Pentru cine se uită la cifre, arhive și mărturii de epocă, aceeași legătură înseamnă altceva: o instituție care a controlat, timp de secole, aproape tot ce ținea de cartea scrisă, într-o societate în care marea majoritate a oamenilor — inclusiv o parte considerabilă din propriii ei preoți — nu știa nici să scrie, nici să citească. Care dintre cele două versiuni rezistă la o privire mai atentă asupra surselor?
Cât de needucată era populația — și cine anume nu știa carte
Cifra citată cel mai des pentru finalul secolului XIX e 85% analfabetism în mediul rural, conform datelor oficiale din 1899. Pentru începutul secolului nu există o statistică unică, riguros stabilită, dar toate estimările istoriografice converg spre o proporție covârșitoare — și, mai important, spre absența totală a oricărui sistem organizat de instrucție înainte de mijlocul secolului XIX. Istoricul britanic Alex Drace-Francis, într-o monografie dedicată exact acestui subiect, leagă direct întârzierea alfabetizării românești de întârzierea formării unei identități culturale naționale moderne (Drace-Francis, The Making of Modern Romanian Culture: Literacy and the Development of National Identity, 2006).
Mai greu de contestat e ce arată arhivele bisericești înseși. Istoricul Constanța Vintilă, specialistă în istoria Țărilor Române din epoca modernă timpurie, arată, pe baza documentelor vizitațiunilor mitropolitului Neofit Cretanul, că la 1800 existau peste 5.000 de preoți în Țara Românească — și că „jumătate sau mai mult de jumătate nu știa să scrie și să citească” (Vintilă, interviu pentru Republica, 2023). Aceeași cercetătoare e explicită asupra concluziei care se poate trage de aici: biserica pregătea „în parte” o parte dintre copiii care deveneau la rândul lor preoți sau funcționari în cancelariile boierești, „dar de aici până a spune că este un factor de alfabetizare este cale lungă.”
E o distincție care merită păstrată, nu trecută cu vederea de dragul unui argument mai tare. Vintilă nu afirmă că biserica a urmărit intenționat să țină poporul needucat — afirmă doar că, empiric, n-a fost un motor al alfabetizării de masă. Ipoteza intenției — că lipsa educației a fost o strategie deliberată de control, nu doar o consecință a sărăciei generale și a lipsei de resurse — rămâne o interpretare. E susținută de anumite fapte instituționale, pe care le discutăm mai jos, dar nu una pe care sursele consultate o formulează explicit ca atare.
Martorii străini: o singură voce, repetată de mai multe ori
Călătorii occidentali care au trecut prin Țara Românească și Moldova în secolul XVIII și la începutul secolului XIX au lăsat relatări remarcabil de asemănătoare între ele. Diplomatul italian Ignazio Raicevich, în Osservazioni storiche, naturali e politiche intorno la Valachia e Moldavia (1788), descrie o cultură teologică redusă, în esență, la superstiție. William Wilkinson, consulul britanic la București, notează în An Account of the Principalities of Wallachia and Moldavia (1820) că înclinația spre studiu și literatură nu era câtuși de puțin încurajată în rândul populației. Ambele lucrări sunt izvoare reale, larg citate în istoriografia românească a perioadei — dar formulările românești ale acestor pasaje care circulă azi în mediul online par traduceri sau adaptări libere, nu citate verificate cuvânt cu cuvânt pe textul original. Le tratez, prin urmare, ca rezumate fidele ale sensului general al mărturiilor, nu ca citate ferme.
Aceste relatări sunt, în plus, surse secundare, scrise de străini cu propriile prejudecăți față de „Orient” — un aspect pe care istoriografia recentă îl ia în calcul cu prudență, fără să respingă valoarea lor documentară. Ce le dă totuși greutate e convergența cu datele interne: recensăminte, vizitațiuni bisericești, statistici de la 1899. Nu descriu o excepție izolată, ci o stare generalizată, confirmată din interior și din exterior deopotrivă.
Cine plătea școala — și cine o controla
Puținele instituții de învățământ superior din Principate dinainte de secolul XIX, „academiile domnești” de la București și Iași, azi lăudate în manuale ca un fel de precursor al universităților moderne, erau finanțate de domnitori, nu de biserică, și aveau un caracter explicit elitist: pregăteau fii de boieri pentru cancelarii și diplomație, nu populația de rând. N-au funcționat niciodată ca proiect de alfabetizare de masă — o ambiție pe care nimeni, nici statul, nici biserica, nu a avut-o cu adevărat înainte de mijlocul secolului XIX.
Absența asta e ea însăși relevantă. Prin mănăstiri, biserica deținea o parte semnificativă din teritoriul celor două principate: peste 12% din suprafața Țării Românești și peste 13% din cea a Moldovei, la mijlocul secolului XIX. Resursele existau, la o scară la care ar fi putut susține cu ușurință o rețea de școli sătești. Ce a lipsit, cel puțin din partea instituției ecleziastice, a fost voința de a le direcționa în acest sens — un fapt structural, vizibil prin simpla lipsă a oricărei rețele școlare populare susținute din aceste venituri, nu doar o presupunere.
Secularizarea lui Cuza și limitele a ceea ce putem afirma cu certitudine
În decembrie 1863, printr-o lege prezentată de Mihail Kogălniceanu și promulgată de Alexandru Ioan Cuza, averile mănăstirești au fost secularizate — o lovitură financiară directă pentru instituția care controla acel procent important de pământ, o parte semnificativă fiind „închinată” Patriarhiilor grecești de la Ierusalim, Alexandria și Muntele Athos, cărora le plătea, de fapt, venituri anuale scoase din țară. Miza politică era suficient de mare încât reforma agrară conexă a acelor ani să fi costat viața premierului Barbu Catargiu, asasinat în 1862 de un adversar al reformelor. Anul următor, 1864, aceeași domnie a promulgat Legea Instrucțiunii Publice — prima lege din istoria românească ce impunea patru ani de școală obligatorie și gratuită pentru copiii între 8 și 12 ani, cu religia inclusă printre cele opt materii predate.
Aici e nevoie de o precizare onestă, chiar dacă strică ritmul unui argument polemic. Sursele consultate documentează limpede opoziția politică și conservatoare la secularizarea averilor — inclusiv la nivel diplomatic, prin tensiunile cu Patriarhia Ecumenică — dar nu oferă azi o formulare clară, cu citate directe, a poziției instituționale a ierarhiei bisericești față de legea școlară din 1864 în sine, ca act separat. Că biserica a pierdut masiv, financiar, prin secularizare e un fapt bine documentat. Că s-a opus specific legii care impunea școala obligatorie e o afirmație larg vehiculată în polemica publică actuală — inclusiv în materialul care a inspirat acest articol — dar pe care n-am reușit s-o confirm azi cu o sursă primară. Onestitatea cere s-o marchez ca atare: plauzibilă, coerentă cu restul tiparului, dar neconfirmată, nu ca fapt stabilit.
Bătălia pentru laicizare: jumătate de secol de rezistență instituțională
Ce e mult mai bine documentat e rezistența, repetată de-a lungul a jumătate de secol, la scoaterea religiei din programa școlară. În 1881, filozoful Vasile Conta, ca ministru al Instrucțiunii Publice, a cerut eliminarea învățământului religios din școală. Inițiativa „s-a lovit de opoziția colegilor săi” din guvern și „a fost în van” — sursele disponibile nu specifică dacă opoziția a venit direct din partea clerului sau dintr-un calcul politic mai larg, dar rezultatul a fost menținerea statu-quo-ului.
În 1894, la Congresul de la Ploiești, învățătorii reuniți au votat în unanimitate o rezoluție pentru laicizarea învățământului primar — un semnal clar că, în interiorul corpului didactic însuși, nemulțumirea față de rolul religiei în școală era larg răspândită. Rezoluția a rămas fără niciun efect practic. Două decenii mai târziu, dezbaterea era încă vie: medicul Constantin Thiron, într-un text publicat în revista Rațiunea la începutul anilor 1910, scria: „Avem nevoie de școli, de lumină, de cultură, nu de popi, de întuneric și de ignoranță” — propunând înlocuirea orelor de religie cu educație morală laică și transformarea seminariilor teologice în școli tehnice și agricole.
Spiru Haret, ministrul care a reformat cel mai profund învățământul românesc la începutul secolului XX, a legiferat inclusiv chestiuni administrative bisericești. Sursele consultate azi nu documentează însă, cu citate concrete, un conflict deschis între el și ierarhia ortodoxă pe tema educației religioase — deși e posibil ca un asemenea conflict să existe, bine documentat, în alte lucrări pe care nu le-am putut consulta azi. Îl marchez ca neconfirmat de mine, nu ca inexistent.
Ține minte
Ce ne arată, așadar, arhivele? Nu o conspirație clar articulată a bisericii împotriva cărții — sursele găsite nu susțin asta chiar cu voce tare, și un articol onest nu ar trebui s-o pretindă. Arată însă un tipar consistent: o instituție care a deținut resurse considerabile fără să le fi transformat vreodată, din proprie inițiativă, într-un proiect de alfabetizare populară; ai cărei proprii slujitori erau, în proporție de jumătate, la fel de needucați ca enoriașii lor; și care, de fiecare dată când statul laic a încercat să reducă rolul religiei în educație — 1881, 1894, începutul anilor 1910 — s-a regăsit, cel puțin ca beneficiar direct al statu-quoului, de partea rezistenței. Rămâne întrebarea deschisă: dacă legătura dintre biserică și educația românilor e reală — și chiar pare să fie — cui i-a folosit ea mai mult, timp de trei secole: poporului, sau instituției care astăzi revendică meritul?
Surse
- Constanța Vintilă, interviu, „Dramatica relație pe care Țările Române au avut-o cu educația: jumătate dintre preoți erau analfabeți…”, Republica, 2023.
- Alex Drace-Francis, The Making of Modern Romanian Culture: Literacy and the Development of National Identity, I.B. Tauris, 2006 (ediție extinsă 2013).
- Ignazio Raicevich, Osservazioni storiche, naturali e politiche intorno la Valachia e Moldavia, 1788.
- William Wilkinson, An Account of the Principalities of Wallachia and Moldavia, 1820.
- „Motivele revoltătoare ale analfabetismului la români”, Adevărul.
- „Ce prevedea prima lege a educației, din 1864″, Euronews România.
- „Secularizarea averilor mănăstirești: 13-25 decembrie 1863″, Evenimentul Zilei.
- „Cei mai mari atei ai României. Vasile Conta, ministrul care a cerut scoaterea religiei din școli…”, Adevărul.
- „Problema religiei în școli acum 100 de ani. Ce spunea un medic în 1912…”, Historia.ro.
- Recomand călduros mai ales postarea lui Radu Oltean din 2023. Textul integral este și la finalul acestui articol.
Sursa inspirației: Mica Doză: Facebook
Poți să-ți spui părerea aici:
@bibliapentrusceptici În realitate, marile realizări ale bisericii în materie de alfabetizare și educare a populației au fost egale cu alea pe care aceeași biserică ortodoxă le-a adus la cucerirea spațiului cosmic… adică zero. Micile inițiative ale vreunui domnitor idealist de a școli copiii de țărani sfârșeau mai rapid decât și-ar fi luat o karată în bot de la Bruce Lee, dar cu aceleași onomatopee. Hii…iaaaa!!! Asta fie la inițiativele boierești, fie sub uneltirile bisericii… dar, de cele mai multe ori, sub amândouă, căci clanurile boierești locale dădeau și una și alta. Mândria patriotică și sentimentul național au fost promovate cu ardoare de către biserică, în sensul că reușise să îi depășească cu brio pe turci, tătari și lăcuste la jupuirea cu precizie chirurgicală chiar și a ultimei piei de pe țăran și de pe scheletul vacii din bătătură. Iată un domeniu în care putem fi mândri că nu i-a depășit nimeni. #biserica #educatie #religie #ortodox #tiktokromania ♬ Originalton – Biblia pentru sceptici
Radu Oltean
20. März 2023
·
”Primele școli au fost în jurul bisericilor Așa s-a clădit neamul românesc!”
Unul din cele mai rezistente și mai incorecte/false clișee prezente în societatea românească este cel care afirmă că Biserica este prima instituție care s-a străduit să educe poporul român.
Am scos de-a lungul timpului mai multe idei și informații din diverse cărți și articole de istorie legate de educație în Țările române din secolele 18-19. Cele mai multe le-am găsit în lucrările dnei Constanța Vintilă-Ghițulescu, cercetător la Inst. de Istorie N. Iorga. (în special din lucrările ”În șalvari și cu ișlic” și ”Evgheniți, ciocoi, mojici”). Sau din ”Geneza culturii românești moderne” (Polirom2016), dar și multe, multe alte articole, lucrări și izvoare de epocă.
Ideile sunt preluate ca atare sau sintetizate pe scurt și uneori frazele nu sunt conectate între ele. Subiectul este generos și există extrem de multă informație de epocă care infirmă total clișeul popular de mai sus. Informațiile pot pare un talmeș-balmeș, dar am încercat să înghesui cât mai multe într-o postare. Sper să găsiți logica din spatele lor.
Las cititorilor să își formeze singuri părerea:
”Analfabetismul spre 1800 era desăvârșit. Abia circa 5% din oameni aveau știință de carte. Principatele valahe erau printre cele mai puțin alfabetizate din Europa.
La 100 de ani distanță, în 1899, nu se schimbase mai nimic. Analfabetismul în mediul rural era evaluat – în surse oficiale ale vremii – la circa 85%. Adică la 1900, în Regatul României erau mai puțini știutori de carte decât erau în alte părți ale Europei Occidentale la anul 1500.(…) Pentru perioade mai vechi de această dată, rata analfabetismului trebuie să fi fost mult mai mare. ” – Geneza Culturii Române Moderne, Alex Drace-Francis, Ed. Polirom, 2016 pag 54
Numeroși călători care au trecut prin principatele române, dar și localnici, remarcă lipsa cronică de educație, nu doar la nivelurile de jos ci și a boierimii. ”Învățătura lor teologică se reduce la superstiții și credințe îndoielnice”(Raincevici 1788), ”Ce ignoranță profundă domnește aici!”(Lionardo Panzini 1770), ”Orice fel de cultură științifică le este atât de străină” (Lionardo Panzini 1770), ”educația și instruirea sunt foarte neglijate în Moldova”(Wolf 1805), ”în timp ce boierii au adoptat viciile Europei civilizate, ei n-au progresat deloc în privința îmbunătățirii societății civilizate”(Macmichael 1819), ”Combinația dintre datina și moravurile orientale și europene e deosebit de ridicolă”, ”Înclinația spre studiu și literatură nu e deloc încurajată”(Wilkinson 1820). ”dacă soarta le-ar dărui un suveran drept și luminos principatele ar suferi o transformare completă și s-ar putea compara cu cele mai civilizate națiuni”(Raichevich 1788)
Cazurile unor funcționari, negustori și boiernași locali care au ales să se instruiască sunt rare. Sunt cazurile tatălui lui Eminescu sau Caragiale.
Instituțiile educaționale, Academiile Domnești de la București si Iași, fondate la finele sec 17 și 18, aveau o activitate sumară înainte de a doua jum a sec 18. Erau finanțate din taxe impuse boierimii sau uneori din visteria domnească. Se preda în greaca veche dar nu numai. Mavrocordat le-a cerut boierilor să învețe să citească și să scrie în greacă ca să „nu rămână de tot în prăpastia neînvățăturii și să rămână mai jos decât alte neamuri dimprejurul țărei noastre”.
Grigore Ghica al Moldovei vorbește de ”ticăloșita stare și vrednică de lacrimi a neînvățăturii” și a adus la Academie învățați greci orientați către gândirea occidentală.
A încercat și la Bucuresti, Alexandru Ipsilanti dar nu a avut succes pe termen lung. Mitropolitul Moldovei, Iacob Stamati, un mare cărturar, originar din Ardeal, critica felul de a se face educație la Academia din Iași: ”școala e un loc unde un copil învață doar frica de Dumnezeu și dogmele ortodoxe și nu cum să se facă util patriei!”
Mare parte din boierii valahi ori angajau educatori particulari (greci de obicei) ori iși trimiteau copii să învețe în gimnaziile luterane sau catolice din Sibiu sau Brașov. Foarte rar, unii boieri foarte bogați își permiteau să isi trimită copii la Viena sau Paris.
În Moldova mai existau – rar ce-i drept – pe la unele biserici preoți sau dascăli care dădeau lecții primare de scris și citit. În Țara Românească au fost identificate (înainte de 1830) 39 de scoli orășenești (din care 10 pe lângă biserici) și 33 de școli sătești (24 ale unor biserici sau mănăstiri), un număr insignifiant față de restul țărilor Europei, care nu aveau o asemnea situație nici în Evul Mediu.
Situația era foarte gravă chiar și printre clerici! Există numeroase menționari a educației precare a preoților și clericilor. Pe la 1820 existau numeroși preoți hirotoniți fără să aibă absolut nici o știință de carte. Unii călători apreciază că „clericii lor sunt extrem de inculți, puțini știu să scrie sau să citească”. Preoții erau obligați să învețe pe de rost măcar Sf. Taine, deoarece nu știau să citească. Din vremea lui Caragea e o lege prin care preoții trebuiau sa faca măcar 6 luni de școală înainte de hirotonire, însă prea puțin se ținea seama de aceste reguli. Regulamentele Organice au incercat să impună educație tuturor preoților. O altă problemă era numărul foarte mare de preoți. Preot putea deveni orice țăran, dacă plătea, fără să fie nevoie să aibă nici o educație.
Inițiativele locale ale unor popi de a îi învăța pe oameni scrisul și cititul erau rarisime, deoarece nici preoții nu știau carte. În Țara Românească a existat o excepție. În 1797 călugarii de la schitul Nămăiești din Muscel cer să faca o școală pt satele din apropiere.
Doctorul Severeanu, născut în Mehedinți în prima jumătate a sec 19, își amintește în memoriile sale: ”Preotul era şi la fel de incult ca restul satului dar spunea şi el în biserică lucruri mistice pe care sătenii, neînţelegându-le le luau ca binevenite de la sfinţi şi Dumnezeu. Vaccinarea contra variolei se făcea şi nu prea. Această operaţie era spaima locuitorilor şi trebuia făcută prin surprindere căci dacă se afla, mamele cu copii fugeau în pădure. Deseori erau certuri şi bătăi între săteni şi autorităţi. ”
Introducerea limbii române în educație (alături de greacă, turcă, germană sau rusă) a aparținut ultimilor fanarioți.
În 1818 s-a organizat o școală românească la Sf. Sava unde a fost adus ardeleanul Gheorghe Lazăr care să predea (printre altele) topografie (și alte științe), fiindcă în țară nu existau profesori care să predea în lb română.
La Iași venise Gheorghe Asachi.
După 1821 scolile grecești au fost părăsite datorită curentului anti-grecesc. După 1823 la școala din București preda tanarul Ioan Heliade Rădulescu. In 1826 s-a inființat o școala asemenatoare la Craiova iar la Iași a fost reorganizata de Asachi în 1828, dar reînchisă din cauza unei epidemii de ciumă în 1829.
Prima școală (seminar) în limba română pentru preoții din Moldova a fost la Socola lângă Iași (1803).
Conflictele dintre Mitropolitul Moldovei Veniamin Costachi și rectorul de la Socola, degrigolada și antipatiile dintre înalții prelați, au blocat cursurile. Acuzele de simonie (corupție, hirotonirea pe bani, fără absolvirea cursurilor). Tinerii seminariști care frecventau cursurile, formându-și astfel o educație, nu acceptau să ajungă parohi în sate, drept care renunțau la carieră. Demnitățile ecleziastice erau date exclusiv pe bani, nu pe baza studiilor, de aceea mulți seminariști fără bani preferau să își aleagă altă meserie.
Abia în timpul Regulamentului Organic, sub presiunea lui Kiseleff, Biserica a fost obligată să se modernizeze și printre altele să se ocupe sistematic de educația viitorilor preoți. Reformele merg extrem de greu și se lovesc de opoziția virulentă a mai marilor clerului. Până atunci preoțimea era în marea ei majoritate analfabetă și nu beneficiase de o educație specifică. Abia de atunci s-a hotărât înființarea unor seminarii teologice serioase pe lângă mitropolii (Iași și București) și apoi pe lângă episcopii (Argeș, Buzău, Râmnic, Roman, Huși, Suceava). Biserica trebuia să se ocupe de ridicarea clădirilor și să sprijine financiar și profesional seminariile și pe elevii lor. Problema cu seminariile însemna pentru înaltul cler (Mitropolie, episcopii) pierderea unor însemnate sume de bani, în condițiile în care funcția de preot erau efectiv vândută oricui plătea.
Datorită numeroaselor abuzuri, puterea laică din Moldova inființează postul de mare logofăt al pricinilor bisericești. Biserica s-a opus cu toată forța neglijând complet formarea și instruirea propriului personal. Vodă Sturza l-a acuză pe episcopul Veniamin al Romanului ca ar fi vândut darul preoției la peste 470 de persoane acumulând o avere peste 7600 ducați, numai din aceste vânzări!
În 1851, Mitropolitul Grigore al Moldovei se opune cu îndârjire proiectelor de educație. În această nebunie iese în evidență protosinghelul Neofit Scriban, om subțire și educat, cititor de Voltaire și pasionat de vioară, profesor la seminarul de la Socola. Acesta deranjează foarte tare atât puterea laică cât și pe cea bisericească drept care e exilat la Neamț. Alt cărturar, Eufrosin Poteca, activist al ideii de instruire a preoților, își amintește că în 1828 era văzut ca un păcătos de către mitropolit, deoarece ”propăvăduia ertarea robilor și învățătura preoților”.
Statistica lui Nicolae Suțu număra în 1849, 8948 de clerici și parohi, la 1.400.000 locuitori. La această populație îi corespundeau 104 profesori și medici laolaltă. În Muntenia, Adunarea Obștească cere cursuri de 4 ani pt preoți. Mitropolitul Neofit acceptă cursuri pentru seminariști de doar 6 luni si apoi hirotonirea preoților. Cererea lui Neofit este respinsă drept acesta care a blocat activitatea tuturor semninarilor.
Mințile luminate din epocă cereau formarea unei tagme preoțesti care să aibă și atribuții de educator, dascăl, să fie un factor civilizator. Preoții trebuiau ca în caz de epidemie să facă apel la puterea lor de convingere, la prestigiul lor pt a transmite măsuri de igienă și profilaxie. Regulamentul Organic cere popilor să se învrednicească ca dascăli ai norodului, si de la care se așteaptă să îngrijească și de învățătura și moralul oamenilor. Pentru aceasta se cere ca preoții să fie îndestulați de proprietarii de pământ. Însă preoții intră în conflict deseori cu sătenii din ambele principate care trimit jalbe după jalbe. Țăranii nu voiesc a munci gratuit pentru popi, cum nici popii nu vor a oficia pe degeaba țăranilor. Se dă chiar o lege prin care se interzicea proților să oficieze pe galbeni. În Gorj, în 1849 satenii din Băltișoara se plâng că deși lucrează pământul popii, el refuză să oficieze gratuit, așa cum se stabilise.
Tot în această epocă Bisericii i se atribuie misunea de ajutorare a săracilor. Biserica participă la administrarea sărăciei dar nu din banii ei. În 1813 boierii hotărăsc ca dascălii și medicii să fie plătiți din veniturile Episcopiei de Vâlcea. Clerul nu-si asumă această misiune, deși are de unde, așa că județul rămâne fără școli și fara medic timp de 2 ani. E nevoie de porunca lui vodă pentru a obliga episcopia să plătească lefile acestora, dar se pare că fără rezultat.
”Deși Biserica e printre cei mai mari proprietari de pământuri, livezi, păduri, vii, cârciumi, mori, prăvălii este tot timpul în căutare de mile.”
Recomand citirea și acestui mic articol, ca o completare a acestor informații: https://www.facebook.com/radu.oltean.16/posts/10223163177293950
Later Edit: ”Biserica s-a opus cu îndârjire trecerii de la alfabetul slavon la cel latin. În momentul acelei tranziții lente de la alfabetul slavon la cel latin, biserica ortodoxă română, de tendință pravoslavnică, s-a opus sistematic și cu îndârjire reformei. Atunci când Ion Heliade Rădulescu și-a publicat Gramatica românească, mitropolitul Grigore, care era și președinte al Eforiei școlilor, blestema astfel: „Cine sunteți voi să cutezați a strica limba românească și a vă atinge de legea și de credința pravoslavnică? Ce sunt eresurile acestea? Unde mai e Alfa și Omega, nelegiuiților, dacă voi ați lepădat pe omega? S-a dus și legea și credința de când s-au dus acele vremi când niște oameni ca d-alde voi era arși de vii. Surghiun am să vă fac pe toți câți ați ieșit din cuibul dracului“ (citat în Ștefan Cazimir, Alφabetуl de tranziție, Cartea Românească, București, 1986, pp. 93–94, reed. Humanitas, București, 2006, pp. …). ” – Dan Alexe
