„Moartea întâilor născuți” – când pedagogia divină devine crimă colectivă
Povestea Exodului culminează cu a zecea plagă: îngerul Domnului trece prin Egipt și ucide toți întâii născuți – de la copiii oamenilor până la puii de animale. Evreii marchează ușor ușile cu sânge și scapă. Faraon, zdrobit, îi lasă să plece. E finalul unui șir de dezastre trimise „de sus”.
Cine decide, de fapt? Faraonul sau Dumnezeul care „împietrește” inimi
Textul biblic insistă pe ideea că Dumnezeu „împietrește inima faraonului”. Adică, atunci când povestea pare să se blocheze, nu pentru că faraonul ar vrea libertatea altora, ci pentru că zeul intervine ca să prelungească conflictul. Pe românește: faraonul ar fi putut ceda mai devreme, dar Dumnezeu setează scena pentru un spectacol de „semne și minuni”. Asta ridică o întrebare morală simplă: dacă voința conducătorului este sabotată intenționat, cine poartă responsabilitatea pentru victimele ulterioare?
Mor copii nevinovați
În centrul poveștii nu e un dictator netrebnic, ci copiii lui – și copiii supușilor lui. Un masacru selectiv pe criteriul „primul născut” lovește exact acolo unde vinovăția lipsește. Niciunul dintre acești copii nu a semnat edicte, nu a asuprit sclavi, nu a decis nimic. Și totuși, ei plătesc prețul suprem.
Morala? Un „plan” care justifică răul cu și mai mult rău
Dacă privim povestea din ansamblu, mesajul devine și mai tulbure: același Dumnezeu provoacă foamete în Canaan, ceea ce „trimite” familia lui Iacov în Egipt. Acolo, poporul crește și ajunge, după câteva secole, sclav. După ~400 de ani, Dumnezeul „își aduce aminte” și „eliberează” – însă printr-o serie de catastrofe care culminează cu uciderea în masă a copiilor egipteni.
Ce învățăm de aici? Că un plan divin ar include:
- provocarea inițială (foamete → migrație forțată),
- uitarea îndelungată (secole de sclavie),
- rezolvarea „spectaculoasă” (plăgi, inclusiv moartea celor nevinovați).
Dacă acesta e modelul de „iubire și dreptate”, atunci morala devine un sofism: scopul sacru scuză mijloace profund imorale. O narațiune cu final fericit pentru un grup anulează tragedia altuia.
Concluzie
Un Dumnezeu atotputernic și atotiubitor nu are nevoie să împietrească inimi ca să-și demonstreze puterea, nici să ucidă copii ca să-și elibereze favoriții. Dacă povestea e metaforă, mesajul ei moral e periculos: normalizează ideea că violența împotriva inocenților poate fi „instrument educativ”. Dacă e luată literal, e și mai grav. În ambele cazuri, busola morală sănătoasă ne spune altceva: adevărata dreptate nu lovește acolo unde vina lipsește, iar iubirea – dacă e desăvârșită – nu cere niciodată sânge.
Discută cu alți creștini și atei pe TikTok:
@bibliapentrusceptici De ce este obsedat zeul biblic de sange? Și mai ales de ce ar lua el viața unor copii? #amintire #dumnezeu #biblia #versetebiblice #amin ♬ sunet original – Biblia pt. sceptici (Marius)