CAPITOLUL 69 – De la pământ la cer, tren direct!
De data aceasta, apostolii recunoscură în unanimitate că Hristos era viu.
În rest, Iisus își mai semnală prezența prin mai multe miracole.
Imparțialitatea mă obligă să spun, totuși, că este profund regretabil că toate aceste minuni n-au fost săvârșite coram populo, sub nasul și barba lui Pilat, a lui Irod și a lui Caiafa. Nimeni, în afară de apostoli, n-a auzit vorbindu-se de ele. Ce păcat!
Ateii pot spune că fiul porumbelului n-a înviat niciodată și că apostolii au răspândit acest zvon. E adevărat că ateii pot merge și mai departe, spunând chiar că el n-a existat niciodată și că fondatorii religiei creștine sunt cei care au fabricat această legendă, în prima jumătate a secolului al II-lea.
Într-adevăr, dacă niciun istoric nu relatează acest fapt miraculos al învierii unui om obișnuit țintuit pe o spânzurătoare, pe de altă parte, niciun istoric și niciun act autentic nu fac măcar o aluzie la existența acestui individ.
Diversele scrieri ale epocii (și acestea sunt numeroase, căci civilizația romană era atunci la apogeu) ne vorbesc de tetrarhul Irod și de guvernatorul Ponțiu Pilat; dar aceste personaje, cu care numai Evanghelia a amestecat numele lui Iisus, nu sunt reprezentate nicăieri ca având vreodată de-a face cu un om oarecare, purtând acest nume.
Chiar și moartea lui, care ar fi trebuit să aibă răsunet, date fiind împrejurările care au determinat-o, nu este constatată în nicio lucrare contemporană cu împăratul Tiberiu Cezar.
Așadar, ateii au perfectă dreptate să critice Evanghelia, ale cărei afirmații nu sunt confirmate de niciun autor credibil, și care, mai mult, este împânzită de contradicții absurde.
Cu aceste rezerve, nu găsesc nicio dificultate să fiu, pentru o clipă, întru totul de partea teologilor catolici: Iisus, spun ei, a ieșit din mormânt.
Bineînțeles, stimabili farsori! Li s-a arătat apostolilor. Zău! A reeditat miracolele de dinaintea supliciului. Cum să nu!
Mai întâi, într-o bună zi în care Simion-Petru era la pescuit și nu prindea nici cel mai mic guvid, fiul porumbelului, după nobilul lui obicei, apăru dintr-o dată pe mal, în momentul în care apostolii se întorceau rușinați din expediția lor infructuoasă.
– Copii, îi întrebă el, n-ați prins nimic?
– Nu.
– Ei bine, aruncați plasa în dreapta bărcii și-o să găsiți.
– Pentru și colegii lui ascultară. Câteva momente mai târziu, prinseseră atâta pește, încât barca stătea să se răstoarne; plasele se rupeau.
Când coborâră pe mal, Petru făcu socoteala și constată capturarea a 153 de pești mari. Nici mai mult, nici mai puțin; e cuvântul Evangheliei.
– Veniți, zise Iisus, și mâncați.
Toți mâncară pe săturate; dar cu cât haleau ei mai mult, cu atât peștii cei mari se multiplicau.
Ah! Săracii lumii! De ce n-au ei puterea supranaturală a lui Iisus! Ce folositoare le-ar fi această putere ca să se îngrijească de nevoile familiilor lor!
Masa fu excelentă, peștii fiind tot ce putea fi mai bun în lac; dar le lipsea desertul. În loc de desert, Iisus le servi discipolilor lui un mic discurs.
El i se adresă lui Simion-Pietricică și-i zise:
– Petru, tu mă iubești?
– Da, domnule, te iubesc.
– Ei bine, tu o să-mi paști oile.
După cinci minute, Iisus își repetă întrebarea:
– Petru, tu mă iubești?
Și Simion-Pietricică răspunse la fel ca prima dată. La care Cuvântul, care adora repetiția, zise iar:
– Ție îți dau în grijă să-mi paști turma.
În virtutea acestor vorbe, Biserica ne povestește că Petru fu primul papă.
Iisus le mai apăru în câteva rânduri apostolilor. Într-o dimineață, destul de devreme, îi duse pe un alt deal. În timp ce mergeau, apostolii se întrebau ce-o să se întâmple.
– O să ne incite iar la rebeliune și o să se lase crucificat a doua oară?
Câțiva erau îngrijorați, gândind că s-ar putea să le vină și lor rândul. Perspectiva unei spânzurări nu-i încânta deloc.
Când ajunseră în vârful dealului, Cuvântul le vorbi astfel:
– Comedia s-a terminat; o să tragem cortina. Misiunea mea e împlinită; nu mai am ce să fac în această vale a lacrimilor. Mă întorc deci în cer, la tatăl meu, Iehova. Îmbrățișați-mă și să ne revedem într-o lume mai bună.
– Apostolii erau stupefiați.
– Ce? Ne părăsești?
– Trebuie, e scris în cartea destinului.
– Bine, dar ce-o să se întâmple cu noi, dacă n-o să ne mai fii alături, să ne întărești prin exemplul tău?
– Fiți fără teamă, o să veghez asupra voastră. Am suflat peste capetele voastre; tatăl meu nr. 2, Sfântul Duh, o să coboare să vă confirme darurile prețioase pe care am ținut să vi le transmit. Hai, zâmbiți-i pentru ultima oară patronului vostru! Ceasul plecării mele a sunat.
Se îmbrățișară, după care Iisus, nu înainte de a o mângâia pe Magdalena, își puse piciorul drept pe o piatră, își îndoi genunchiul ca să-și ia avânt, și se lansă în văzduh. Toma crezu pentru o secundă c-o să cadă înapoi. Nici vorbă! Cuvântul se menținea în aer și urca, urca cu ceva viteză… Urcă atât de mult și de bine, încât, până la urmă, apostolii văzură… că nu-l mai văd.
Atunci, lângă ei apărură doi îngeri, și vocile lor melodioase șoptiră aceste cuvinte:
– Oameni ai Galileei, nu mai priviți în sus! Iisus a plecat, a plecat de tot. El nu se va mai întoarce decât la sfârșitul lumii, pentru a-i judeca pe vii și pe morți.
Și apostolii se întoarseră la cenaclu cu nasul în pământ, convinși fiind că de-acum încolo, drumul lor n-avea să fie semănat cu petale de trandafir.
(Matei, XXVIII, 16-20; Marcu, XVI, 15-20; Luca, XXIV, 44-53; Ioan, XXI, 1-25).
