CAPITOLUL 66 – Cum se desprinde un spânzurat
Dragi cititori, îmi place să cred că nu l-ați uitat pe Nicodim, acest scrib amuzant care s-a dus în toiul nopții să converseze cu Iisus și care s-a întors la domiciliul lui fără să fi căpătat certitudinea că fiul Mariei era dumnezeu.
Nicodim pendula între da și nu. În ședințele Sanhedrinului, el nu se hotăra niciodată nici pentru, nici împotriva domnului Hristos, păstrând o prudentă rezervă.
Marele dans al globului terestru din ziua de vineri ce preceda Paștele puse capăt buimăcelii lui. De data aceasta, știu ce să creadă.
Ca și centurionul de pe Golgota, își spuse: „Omul acesta era, într-adevăr, fiul lui Dumnezeu”.
Un alt mare personaj împărtășea același punct de vedere. Este vorba de un senator puternic, fabulos de bogat, bucurându-se de o influență extraordinară, pe nume Iosif din Arimateea.
Ar fi putut, poate, să-l salveze pe Iisus de la spânzurătoare, dacă ar fi vrut să intervină în favoarea lui. N-o făcuse, nu din lașitate, ci pentru că considera sub rangul lui să se ocupe de problemele unui simplu tâmplar.
Vederea resurecției generale a morților îl făcu să se decidă să fie pe față de partea lui Iisus.
Era, fără îndoială, puțin cam târziu; dar mai bine mai târziu, decât niciodată, spune proverbul.
El se duse la Pilat și-i spuse:
– Ei bine, domnule, bună treabă ai mai făcut…
– Lăsându-i pe compatrioții tăi să-l crucifice pe Iisus?
– Da.
– De ce vii să-mi vorbești despre asta?
– Îmi place să cred că acum ești convins că n-ai avut de-a face cu un deținut oarecare.
– Bineînțeles, acum știu despre ce este vorba; dar dacă acest Iisus ar fi vrut să se arate, așa cum am dorit noi, Irod și cu mine, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.
– Recunoaște că ți-a lipsit voința.
– Dragul meu, n-am a-ți mărturisi decât un lucru: chiar dacă m-am îndoit de divinitatea acestui Iisus, am făcut toate eforturile să-l salvez. Numai că această populație a Ierusalimului e turbată. Băiatul ăla făcuse niște servicii extraordinare unui mare număr de compatrioți de-ai lui, și ei, în loc să-i fie recunoscători, i-au cerut moartea.
Te asigur că n-am scăpat nimic din vedere pentru…
– Da, știu, roba albă, bătaia, Barabas… În final, te-ai spălat pe mâini…
– Vreau să-ți spun că m-aș fi spălat și pe picioare și în buric, dacă ar fi trebuit… Dar, scuză-mă, unde vrei s-ajungi?
– A, asta… Să știi că eu, unul, regret că fiul lui Dumnezeu a mierlit-o. Aș vrea să-i dau un loc într-un mormânt magnific, pe care l-am construit pentru mine, pe una din proprietățile mele.
– Nu văd în asta niciun inconvenient, domnule Iosif. Totuși, o singură întrebare…
– Te ascult.
– Ești sigur că a murit?
– E de crezut. Vorbeam mai devreme cu una din gărzile de pe Calvar; mi-a afirmat că s-a dat o lovitură de lance în șoldul stâng al nefericitului Dumnezeu, pentru a-l termina, în caz că n-ar fi fost chiar mort.
Trebuie să presupunem că în acel moment, centurionul tocmai se întorcea de pe Golgota; căci Evanghelia ni-l reprezintă pe Pilat consultându-l, pentru a ști dacă este în măsură să îndeplinească dorințele senatorului. Informațiile oficiale furnizate de centurion confirmară spusele lui Iosif din Arimateea și Pilat declară că nu vede niciun inconvenient ca trupul fostului tâmplar să fie înmormântat de prietenii lui.
La poarta palatului procuratorului, Iosif din Arimateea se ciocni cu Nicodim, care venea să solicite o autorizație similară. Cele două înalte personaje își comunicară ideile și se înțeleseră s-o pună împreună în aplicare.
Iată-i pe amândoi, plecați în căutarea unui specialist în îmbălsămări; căci voiau să facă lucrurile cum trebuie. Și să nu uităm un amănunt capital: era vineri și începea să se facă târziu. Or, trebuiau să se grăbească, a doua zi fiind sâmbătă, zi consacrată inactivității celei mai absolute.
Acționară deci cu cel mai mare zel posibil. Pentru o sumă rotunjoară, îmbălsămătorul consimți să se scoale de la masă, pentru a veni să lucreze cu substanțele și ustensilele lui. Își prepară uleiurile aromate și fașele, în timp ce Nicodim și Iosif urcară pe Calvar, unde gândeau că vor găsi familia defunctului.
Într-adevăr, erau acolo cele trei Marii, dintre care cea care era mama lui Iisus nu părăsise piciorul crucii; micul Ioan era și el lângă ele. Nicodim rămase cu gura căscată când auzi conversația dintre Ioan și Maria din Nazaret.
Discipolul preaiubit îi spunea „Mami!”, iar ea îl numea „Ionel, dragule!”. Dar uimirea lui Nicodim nu ne va uimi pe noi, având în vedere că noi știm că bătrânul scrib fusese absent de pe Calvar când Iisus i-l dăduse mamei sale pe micul Ioan, să-l înlocuiască.
Iosif din Arimateea abordă primul grupul de femei:
– Doamnă, zise el înclinându-se respectuos în fața Mariei din Nazaret, te rog să fii convinsă că împărtășesc întru totul durerea prin care treci pentru cumplita pierdere pe care ai suferit-o.
Mama lui Iisus izbucni în lacrimi. În ciuda tuturor umilințelor la care o supusese, el rămăsese preferatul între toți copiii ei.
– Domnule, răspunse ea, îți sunt recunoscătoare c-ai venit într-o împrejurare atât de dureroasă, să-mi aduci această dovadă a compasiunii dumitale… Dar cu cine am onoarea să vorbesc? Căci într-adevăr, domnule, n-am avut șansa să te cunosc.
– Iosif din Arimateea, senator! spuse acesta, salutând din nou.
Cele trei femei se dădură un pas înapoi.
– Iartă-mă, zise Magdalena; dar dacă ești senator, așa cum afirmi, nu prea îți înțelegem sentimentul de regret pe care tocmai ți l-ai exprimat. Nu te numeri printre dușmanii lui Iisus?
Iosif din Arimateea se explică și vorbi și în numele lui Nicodim. Ceea ce le convinse pe deplin pe femei fu prezentarea autorizației acordate de Pilat cu privire la ridicarea corpului.
Nicodim fu, la rândul lui, foarte bine văzut; căci era însoțit de îmbălsămătorul lui, care adusese cu el o cantitate frumoasă de esențe. Evanghelistul Ioan, care a asistat la scenă, vorbește fără să clipească de „100 de livre dintr-un amestec de smirnă și aloe” (XIX, 39), adică 50 de kilograme de uleiuri aromatice, pe puțin!
Senatorul adusese cu el și câteva slugi cu scări, clești, sfori, lenjerie… în fine, tot ce trebuia pentru a-l desprinde pe fiul bunului Dumnezeu de pe spânzurătoarea lui.
Înțelegem că operațiunea nu era una ușoară, deoarece călăii îl țintuiseră pe condamnat foarte solid. Cu toate acestea, după spusele preoților, se descurcară foarte bine, și mâinile lui Iisus nu fură zdrelite.
Parcă-l aud pe unul din cititorii mei zicând: „Domnul Hristos trebuie că se prăpădea de râs în sinea lui, în timp ce-și juca atât de bine rolul de cadavru; căci un dumnezeu nu poate muri. Iisus n-a încetat niciun minut să trăiască, și numai pentru spectatori și-a dat el ultima suflare”.
Te rog să mă ierți, domnule, dar domnul Iisus era perfect mort, și exact un cadavru aveau în mâinile lor îmbălsămătorul lui Nicodim și slugile lui Iosif din Arimateea.
Dragii noștri preoți vă vor spune chiar unde s-a dus sufletul lui, pentru că, după cum spun ei, s-a stabilit că noi avem un suflet care poate avea viața lui proprie, chiar separat fiind de corpul nostru.
Sufletul lui Iisus, după ce-și părăsise învelișul terestru (stil mistic), coborâse în Infern, ca Orfeu. Acolo, spun teologii catolici, el găsise toate sufletele indivizilor morți de la începutul lumii.
Acești fermecători teologi uită că, cu nici o jumătate de oră în urmă, ne afirmau că la moartea lui Iisus avusese loc o resurecție generală pe toată suprafața globului. Dar să nu fim cruzi: să nu-i reproșăm prea mult clerului aceste neîncetate contradicții; ele ne provoacă mai mult râsul decât mânia.
[n.a.: Resurecția morților imediat după ultima suflare a crucificatului este un articol de credință; descinderea lui Iisus în Infern, pentru mântuirea sufletelor acelorași morți, este de asemenea un articol de credință. Iar imbecilii cred, la un loc, în aceste două dogme contradictorii].
Prin urmare, sufletul lui Iisus se duse să facă o vizită sufletelor care se lamentau în Infern, așteptând venirea lui. Acest Infern mai este numit și Iad de aproape toți comentatorii.
Erau acolo, în primul rând, sufletele patriarhilor, ale profeților și ale întregii sfinte oficine a lui Israel. Sosirea sufletului lui Iisus fu salutată cu aclamații entuziaste de către celelalte suflete.
În cinstea lui, se dădu o adevărată petrecere. Sus, se jelea trecerea lui în neființă; jos, veselia era debordantă.
– Dragul de Iisus! Ce fermecător e! Pentru noi a murit el! Ne salvează pe noi prin suferințele pe care le-a îndurat el!
Văduva Iudita – cea care-l ucisese pe Holofernes pentru a-i fi pe plac lui tata Iehova – era într-o bucurie, dar într-o bucurie… Veți înțelege de ce:
Ea avea toate virtuțile, ne spune Biblia; nicio fecioară nu era mai demnă decât ea să locuiască în Paradis. Dar din cauza acestui nenorocit de păcat originar, nu putea pătrunde acolo.
La fel ca și Avraam, Moise, David, Iacob și tutti quanti, era obligată să aștepte mântuirea pentru a ieși din Iad.
Astfel, sufletul ei nu se putu abține să nu sărute sufletul lui Iisus; sărutări pudice, se-nțelege de la sine; săruturile între suflete nu depășesc niciodată limita decenței.
Ea îi spuse lui Iisus:
– Ce drăguț este acest Mântuitor!
Și Iisus îi răspunse:
– Sufletul meu drag!
Pe scurt, nici nu se poate închipui veselia ce domnea în Iad în acea zi.
Lui Iisus i se cerură detalii cu privire la patimile lui, așa cum se discută între melomani despre o nouă premieră la operă.
– Ai fost cumva biciuit? întrebă sufletul lui Ghedeon.
– Da, am simțit chiar că între agresorii mei era un sergent bătrân care avea mâna al naibii de grea…
– Nicio pagubă! exclamară în cor sufletele, fericite să afle că porțile cerului le vor fi larg deschise.
În sfârșit, Iisus dădu fiecăruia un număr de ordine și se plasă în fruntea lor, pentru a merge să-i prezinte lui tata Savaot.
Bunul Dumnezeu fu încântat să primească în regatul lui ceresc acest alai care, în sfârșit, avea să-i procure ceva distracție. Le făcu cea mai bună primire tuturor sufletelor răscumpărate.
Defilarea era în curs, când sufletul lui Iisus zise dintr-o dată:
– Aoleo! S-a făcut duminică dimineața… Nu trebuie să dezmint profețiile… Sunt dezolat că trebuie să vă părăsesc așa de repede; dar este absolut necesar să mă reintroduc în corpul meu, ca să mă resuscitez la Paște… Suflete și tu, tată, am onoarea să vă salut.
Zicând acestea, spiritul divin își luă picioarele la spinare și coborî iute pe pământ.
În timp ce, după moarte, se petreceau aceste evenimente, prietenii lui Iisus îi îmbălsămau cadavrul. Iată cum se practica această operațiune:
Se scoteau din cadavru măruntaiele și creierul; se introduceau în burtă și în vene tot felul de esențe. Corpul era scufundat în uleiuri scumpe; după care, era cuprins în fașe. Iisus fu deci golit, nici mai mult, nici mai puțin, ca un pui de găină.
Când sufletul lui reveni în mormântul în care Iosif din Arimateea, Nicodim și femeile sfinte îi așezaseră corpul, nu se putu împiedica să nu remarce că acesta nu mai era complet. Dar, basta! Divinitatea hotărâse că Hristos nu va mai locui pe pământ decât 40 de zile după resurecția lui și, la urma urmei, în calitatea lui de personaj atotputernic, nimic nu-i era mai ușor decât să retrăiască fără intestine.
(Matei, XXVII, 57-61; Marcu, XV, 42-47; Luca, XXIII, 50-56; Ioan, XIX, 38-42).
