CAPITOLUL 62 – Cum sfârși pungașul de Iuda
Zorii de ziuă se iveau când Iisus apăru din nou în fața Sanhedrinului.
Caiafa și colegii săi – în afară de Nicodim, tăcut ca un mormânt – se grăbeau să scape de stânjenitorul acuzat.
Marele preot, în timp ce-și repara tunica sfâșiată, se gândea la ceva:
de când cu dominația romană, justiția izraelită nu mai avea dreptul să pronunțe condamnări la moarte.
Acest drept aparținea reprezentanților lui Cezar.
Caiafa, patriot de felul lui, considera că Iisus, chiar dacă nu era un tâlhar, era un pericol.
Cu mania lui de a se proclama „regele evreilor”, ar putea stârni tulburări — și romanii ar profita de prilej pentru masacre sau impozite noi.
– Mai întâi îl condamnăm ca vinovat de nenumărate infracțiuni contra Legii, își zise.
Astfel vom arăta romanilor că nu avem nicio solidaritate cu el.
Apoi îl trimitem la Ponțiu Pilat, guvernatorul.
Al doilea interogatoriu al lui Iisus nu stârni mare interes.
– Spune-ne dacă tu ești Hristos, ceru Caiafa.
Iisus, la care în acel moment nu „funcționa” natura divină, evită un răspuns clar.
– Dacă vă spun că sunt Hristos, nu mă veți crede. Iar dacă vă întreb eu ceva, nu-mi veți răspunde și nu-mi veți da drumul.
– Pentru echivocul răspunsurilor sale, să fie dus la Ponțiu Pilat, ordonă Caiafa.
Căpitanul gărzilor transmise ordinul, iar ostașii îl executară imediat.
Între timp, ce se întâmplase cu Iuda?
După ce-i condusese pe soldați în grădina Ghetsimani, urmase de departe escorta până la palatul marilor preoți.
Când află de tot ce se întâmpla, fu cuprins de remușcări — târziu ce-i drept.
Cei 37 de franci și 50 îi atârnau în pungă ca de plumb.
Se gândi că răutatea și grotescul lui Iisus nu justificau trădarea.
Alergă la prinții preoților cu arginții în mână.
– Ce vrei? întrebă unul. Găsești că n-ai fost plătit destul?
– Nu! Vin să vă dau înapoi cei 37 de franci 50. Nu-i mai vreau!
– Uite-l și pe ciudatul ăsta! Acum două zile cerșea câțiva denieri în plus, și acum dă înapoi tot!
– Luați-i, strigă Iuda. Îmi frig mâinile! L-am trădat pe un nevinovat! Eu sunt ticălosul! Luați-vă banii!
Preoții se priviră între ei.
– Ai venit prea târziu. Iisus se condamnă singur. Ți-ai câștigat banii, păstrează-i!
– Nu-i vreau!
– Ne-ar încurca în contabilitate. Descurcă-te cum poți.
Iuda ieși din Templu și, înainte de a trece poarta, aruncă punga de bani în sanctuar.
Coborî spre râul Chedron, în locul unde pârâul Hinnom se varsă în el, și se spânzură de un copac de pe câmpul unui olar.
„Faptele Apostolilor” adaugă că funia s-a rupt — lucru posibil.
A doua zi, preoții, aflând de sinucidere, cumpărară câmpul olarului cu acei 37 de franci 50, poruncind ca Iuda să fie îngropat acolo.
Biserica nu a clarificat niciodată definitiv moartea lui Iuda.
Episcopul Papias din Hierapolis (sărbătorit pe 22 februarie), discipolul evanghelistului Ioan, susține că Iuda a supraviețuit spânzurării, a trăit mult, s-a îngrășat și a murit într-un accident de trăsură.
Abatele Migne amintește cazul în „Patrologia greacă”, tomul V, p. 1259.
Astfel, nimic nu e sigur.
– Matei spune: Iuda s-a spânzurat și a murit (Matei XXVII, 3–10).
– Luca, în „Faptele Apostolilor”, zice că s-a spânzurat și s-a rupt funia.
– Marcu nu spune nimic.
– Ioan tace în Evanghelie, dar îi povestește lui Papias că Iuda s-a spânzurat, s-a rupt funia și totuși a mai trăit fericit ani buni.
Descâlciți voi această încurcătură.
Cât despre părerea mea, o știți:
Iisus n-a existat niciodată, nici Iuda, nici Matei, nici Marcu, nici Luca, nici Ioan.
Evangheliile au fost scrise abia în secolul al II-lea al erei creștine,
când a fost inventată religia care ne-a dat papi precum Alexandru al VI-lea Borgia și Mastai Pius al IX-lea.
