CAPITOLUL 61 – În care Petru dovedește că a jurat strâmb
În timp ce atotputernicul creator al cerului și al pământului se delecta îndurând relele tratamente ale milițienilor templului, Petru se comporta de o manieră care avea să împlinească profețiile.
După ce fugise din Grădina Măslinilor, se simțise rușinat de lașitatea lui și se întorsese:
– Unde l-or fi dus pe patron? se întreba el.
Gândind logic, socoti că locul era palatul marilor preoți și se îndreptă într-acolo.
Când ajunse, palatul era plin de curioși. Neputând pătrunde în sala de judecată, găsi un loc modest în curte.
Deși era anotimp frumos, începu să-i fie frig. Valeții și soldații aprinseră un foc mare de mărăcini.
Lumea vorbea despre cele întâmplate; Petru asculta tăcut, vrând să afle cum se va termina totul.
O servitoare a lui Caiafa îl observă la lumina focului:
– A, pe tine te cunosc!
– Ce-ai spus, domnișoară? întrebă Petru surprins.
– Figura ta îmi e cunoscută.
– A mea?
– Da. Te-am văzut cu Iisus din Nazaret.
– Nu știi ce spui.
– N-am orbul găinilor!
– N-am văzut niciodată persoana de care vorbești, nici măcar pictată.
Pentru a părea indiferent, se apropie de foc.
Servitoarea, suspicioasă, îi spuse vecinei:
– Are figura aia pe care n-o uiți.
Cealaltă veni și ea să-l privească mai de aproape.
Petru bombăni:
– Ce mai vrea și asta?
– Nu mai nega! ești unul dintre tovarășii lui Iisus nazarineanul!
– Dacă glumiți, gluma e proastă. Dacă vorbiți serios, vă spun să mă lăsați în pace!
– Taci, sau du-te și spune-i lui Plumet, bărbierul infanteriștilor. Te-am văzut cu vraciul ăla, e patronul tău!
Petru izbi cu pumnul în masă:
– Dumnezeule, ce femei încăpățânate! Dacă vă spun că nu, la dracu’, e nu!
Un soldat, ascultând, intervine:
– Deci nu ești unul din oamenii ăia, serios?
– Serios, nu!
Îl lăsară o vreme în pace. Crezând că a scăpat, începu să vorbească și să glumească, iar accentul său îl trădă.
– Mii de tunete! Da, ăsta e din banda lui Iisus! zise un soldat.
– Îl știu sigur, spuse un servitor al marelui preot. Te-am văzut în grădină!
Petru, panicat — era, se pare, o rudă de-a lui Malchus, cel cu urechea tăiată — nega totul vehement.
– Jur că nu știu nimic despre ce spuneți!
Atunci, un cocoș începu să cânte.
[n.a.: Potrivit obiceiurilor iudaice, cocoșii erau interziși în Ierusalim, pentru a nu pângări obiecte sacre. De aceea episodul este considerat o inconsecvență. Totuși, Evanghelia îl păstrează.]
Iisus, înconjurat de gărzi, traversa curtea pentru a compărea din nou în fața lui Caiafa.
Trecând pe lângă Petru, îi aruncă o privire plină de înțeles:
„Ei, Petru, nu ți-am spus? Mă vei renega de trei ori înainte de cântatul cocoșului.”
Cocoșul cânta, iar Petru înțelese.
Cuprins de disperare, ieși în stradă și izbucni într-un plâns atât de puternic încât, zice legenda, ar fi putut face un râu să-și iasă din matcă.
(Matei XXVI, 58–75; Marcu XIV, 54–72; Luca XXII, 54–62; Ioan XVIII, 15–27)
