CAPITOLUL 58 – Când vinul e tras, trebuie băut
„Și-acum, să mergem să luăm aer”, spusese Iisus.
Discipolii ieșiră împreună cu maestrul. Era o vreme minunată. Unsul o apucă pe drumul care ducea la Muntele Măslinilor.
Pe drum, se întreținu cu apostolii lui. Pentru că le vorbea mult de tatăl lui, care era în ceruri, Filip, curios ca un călugăr de mănăstire, îl întrebă:
– Există vreo cale să-l vedem și noi pe acest tată, despre care vorbești atât de mult?
– Uită-te la mine, Filip, spuse Iisus.
– Bine, domnule, mă uit.
– Și pe cine vezi tu?
– Pe tine te văd.
– Răspuns perfect, amice. Ei bine, află că cine mă vede… îl vede în același timp pe tatăl meu.
– Dacă așa spui tu, te cred.
Iisus, care nu făcea un tot decât cu tatăl său (care, de fapt, nu era tatăl lui, pentru că adevăratul său tată era porumbelul), se compară cu o viță de vie.
– Eu sunt adevărata viță, declară fostul tâmplar.
Conform acestei afirmații, nu toate vițele sunt vițe; există vițe adevărate și vițe false.
– Eu sunt vița cea adevărată, zise el, iar tatăl meu este un viticultor. În calitatea mea de viță adevărată, am butași. Dar nu toți butașii mei poartă rod. Ei bine, tatăl meu va tăia toți acei butași care nu au struguri. Pentru ca un butaș să fie roditor, trebuie să fie parte din viță.
– Cât despre butașii care nu se țin de mine, aceștia vor fi aruncați în foc, ca niște coarde de viță inutile.
Iisus încheie astfel:
– Mai am multe lucruri să vă spun; dar timpul mă presează și, pe lângă asta, nu aveți puterea să suportați toată greutatea vorbelor mele.
Apostolii și patronul lor ajunseră lângă podul inferior, peste care drumul spre Ghetsimani traversează pârâul Chedron.
Iisus îi mai adresă o invocație tatălui său și trecu podul. Ajunse la poalele muntelui. Aici se află o grădină cu șapte măslini – Ghetsimani („teasc de măsline”).
– Nu am scaune să vă ofer, spuse el; dar așezați-vă pe pământ și vorbiți între voi. Eu o să mă rog singur.
– Sunteți unsprezece; cu trei mai mult. Rămâneți opt să vorbiți; îi iau pe Petru, Iacob și Ioan cu mine, să-mi țină companie.
Cei trei merseră cu el.
– Nu știu ce am, zise Iisus, nu mă simt în apele mele…
– Poate nu ți-a picat bine mâncarea, observă Petru.
– Nu, e că ceasul meu chiar a sosit. Doamne! Ce rău o să fie!
– Tatăl meu o să-mi servească o cupă amară… Aș vrea să beți și voi, dar e rezervată mie.
– Sufletul meu are în el o tristețe de moarte; rămâneți aici, vegheați și rugați-vă.
El se îndepărtă, căzu în genunchi și se prosternă cu fața la pământ.
– O, tată, tată! M-am bazat prea mult pe forțele mele… acum mi-e teamă!
Un înger coborî din cer, aducând cupa de amărăciune.
– Tu ai vrut-o; e scris în cartea destinului, spuse acesta.
– Tată, dezleagă-mă de legământul meu!…
– Patima e angajamentul tău, trebuie dus până la capăt.
– Facă-se voia ta și nu a mea!
Îngerul îi apropie potirul. Iisus trase o înghițitură.
– Îhhh, ce rea e!
Căutând alinare, se întoarse la discipolii săi; toți dormeau duși.
– Ei bine, niște neserioși! Le-am cerut să vegheze și dorm!
Îl scutură pe Petru.
– Moise, dormi?
– Doamne, sunt treaz…
– Mincinosule! Sforăiai de puteai acoperi un tunet!
– Sufletul e tare, iar trupul e slab, adăugă Iisus, întorcându-se la locul lui.
Aflat din nou în fața cupei, gemu:
– Oh, ce corvoadă!… dacă știam, nu aș fi făcut prostia întrupării! O, tată, scutește-mă de băutura asta!
Îngerul răspunse:
– Bea, Iisus, bea! Cu cât termini mai repede, cu atât mai bine.
– O, tată! Facă-se voia ta!
Și mai trase un gât.
Iar când reveni la discipolii săi, aceștia dormeau din nou. Îi mustră, dar ei nu știură ce să răspundă.
Îngerul îl făcu să soarbă până la capăt.
Luca spune: „Îl năpădi o sudoare din picături de sânge care cădeau pe pământ”.
Când nu mai rămase nici o picătură pe fundul potirului, îngerul îi șopti:
– Ce prost ești să te temi de durere! Ești zeu; nu suferi decât dacă vrei.
Iisus izbucni într-un surâs de liniște:
– Acum mă simt în stare să înfrunt totul!
Revenind pentru a treia oară, îi găsi dormind, ca și mai înainte.
– Sunteți incorigibili! încheie el. Hai, în picioare! Cel ce trebuie să mă trădeze nu e departe.
(Matei XXVI, 36–46; Marcu XIV, 32–42; Luca XXII, 40–46; Ioan XV–XVII)
