CAPITOLUL 53 – Triumf la preț bun
Venise, în sfârșit, acel moment faimos, în care Dumnezeul-inocent urma să fie sacrificat Dumnezeului-drept, pentru a-l potoli pe Dumnezeul-crunt. Acul orologiului pe care era marcat destinul lui Hristos era, în sfârșit, pe cale să se oprească la ora atât de așteptată. Cu 4.000 de ani în urmă, Adam și Eva, doi indivizi fabricați, unul din lut și celălalt dintr-un cotlet, comiseseră crima îngrozitoare de a mesteca un măr. Această crimă apăsa asupra întregii omeniri. Și cine avea s-o ispășească? Omenirea? Nu! Unul care nu făcea parte din ea: Dumnezeu însuși, Dumnezeul care condamnase, Dumnezeul care dăduse sentința. Dumnezeu, după ce fusese judecătorul, avea să fie în același timp și călăul, și victima, pentru că cele două persoane, Iisus și Iehova, completate de un porumbel, formează una singură.
Cât de simplu ar fi fost dacă Iisus nu s-ar fi strecurat în pielea unui om, și dacă Savaot-Hristos-Porumbel i-ar fi iertat într-o unime omenirii oribila crimă a mărului mușcat în paradisul terestru! Iisus ar fi fost astfel scutit de această săptămână neplăcută, această Patimă pe care domnii popi își cheltuiesc toată elocința, pentru a ne înduioșa. E adevărat că, în ceea ce mă privește, mărturisesc cu toată sinceritatea, nu mă simt câtuși de puțin înduioșat de povestea mincinoasă a acestor suferințe problematice. A! dacă faptele ar fi fost adevărate, dacă Iisus ar fi existat, dacă un om, chiar smintit și necinstit, ca mitul din legenda evanghelică, ar fi fost supus supliciului flagelării și al crucificării, n-aș fi avut inima să glumesc. Îl disprețuim pe Tropmann, dar nu râdem de suferințele pedepsei lui. Iisus, chiar și pe Golgota, e burlesc. După părerea mea, el n-a existat decât în imaginația preoților; căci preotul este singurul personaj real al religiei, așa cum monedele de 100 de bani pe care naivii i le dau popii ca să le țină o slujbă sunt tot ce poate fi mai real în emoționanta chestiune a torturilor îndurate de sufletele din purgatoriu. Să nu plângem, deci, ființa mitologică din Nazaret, care, după cum însăși fabula catolică ne spune, n-a suferit decât pentru că a vrut și cum a vrut, și să ne păstrăm mila pentru suferințele autentice ale nefericiților în carne și oase, pe care-i întâlnim la fiecare pas în viața materială.
Acestea fiind spuse, să abordăm fără întârziere subiectul cel mai neverosimil al legendei creștine. Lumea se afla la Ierusalim, în plin paște. Evreii se mirau că nu-l văd pe Iisus la Templu, așa cum îl întâlniseră în anii precedenți. „Unde e?” întrebau oamenii. Cei ce se pretindeau bine informați, spuneau: „E la casa curmalelor”, sau „E la casa smochinelor verzi”. (Betania, în ebraică, înseamnă „casa curmalelor”, iar Betfage, „casa smochinelor verzi”).
– Și ce face el la casa curmalelor?
– Își folosește timpul înviind morții; de exemplu pe prietenul lui, Lazăr, care dăduse ortul popii acum ceva timp, și pe care l-a făcut să iasă viu din mormânt, chiar dacă era mâncat de viermi.
– E o ocupație nobilă; ar trebui să mergem să vedem și noi.
Și, de cum se sfârși ziua de sabat, câțiva se duseră fie la Betania, fie la Betfage. Evanghelistul Ioan ne spune că oamenii curioși care se duseră în Betania văzură cu ochii lor că Lazăr era proaspăt și bucălat, ca și cum n-ar fi fost niciodată mort. Dar îl văzuseră mai înainte acei curioși pe omul nostru mort?… Evanghelistul uită să ne spună. Oricum, această constatare îi umplu de bucurie pe evreii veniți la Ierusalim și-i înfurie la culme pe sanhedriți.
– Nu există decât un mijloc să punem capăt tuturor acestor istorii, făcu un pontif; să-l omorâm pe resuscitat.
Căzură toți de acord, dar alte griji le ocupară sufletele; căci din Betania ajunse zvonul la Ierusalim că în ziua următoare, Iisus va intra în oraș. Asta era mai grav.
Într-adevăr, a doua zi, Iisus părăsi casa lui Simion, gazda sa, le sărută pe Magdalena și pe Marta, resemnata, îi strânse falangele prietenului Lazăr și-o apucă pe drumul care ducea la Muntele zis al Măslinilor. Discipolii lui și mica trupă de curioși îl însoțeau.
– A! Să nu ne facem o intrare banală în Ierusalim, făcu Iisus. Sunt eu regele lumii? Da sau nu?
– Ești! strigară apostolii.
– Îmi trebuie deci un echipaj.
Din păcate, nu se zărea niciun car la orizont. Iisus nu-și făcu probleme. Zise:
– Mergeți în satul pe care-l vedeți acolo, pe mâna dreaptă. La intrare, o să găsiți un măgăruș; dezlegați-l și aduceți-mi-l. Dacă se găsește vreunul să protesteze la îndrăzneala voastră, îi răspundeți: „Cel mai mare doctor din Iudeea are nevoie de el”. O să vă lase în pace. [n.a.: Evangheliștii au păreri diferite privind urcatul pe un măgar al lui Iisus. Luca, Marcu și Ioan vorbesc de un măgăruș. Matei susține că era o măgăriță și măgărușul ei. Pe de altă parte, Matei, Marcu și Luca recunosc potlogăria lui Iisus. Ioan însă are o explicație adorabilă: „Iisus, spune el, GĂSIND un măgăruș, îl încălecă, PENTRU A ÎMPLINI CUVÂNTUL PROFEȚILOR”.]
Totul se petrecu așa cum prezisese Iisus. Discipolii găsiră la o cotitură de drum măgărușul legat în afara unei porți și-l dezlegară. „Ce faceți voi acolo?” întrebară vecinii, văzându-i că acționează fără jenă. „Oh! nu vă faceți griji, acționăm la ordinele Domnului nostru”. Domnul nostru! Acest cuvânt închise gura vecinilor, care nu mai avură nicio suspiciune.
Șterpelind în felul acesta măgarul unui sătean, care, în mod sigur, avea mai multă nevoie de el, domnul Alphonse Hristos urma tradiția familiei. N-am uitat, fără îndoială, că, pentru a o șterge în Egipt, tăticul Iosif a șutit în același fel un măgar dintr-un grajd din Bethleem. Dat fiind că bunul prieten al Magdalenei avea principii tot atât de ecleziastice (pardon, am vrut să zic: tot atât de elastice) ar fi putut foarte bine să-și ofere un cal de paradă, în locul unui măgăruș meschin.
Mica trupă de admiratori ai nazarineanului gândi că măgărușul servea destul de bine scopului și nu propuse un alt animal. Îmbrăcară animalul cu o grămadă de țoale, pe post de ornament; biata făptură acceptă docil și marșul triumfal începu. Zău c-aș fi vrut să asist la acest spectacol epatant. Toți oamenii din cortegiu culeseseră frunze de palmier și mergeau agitându-le și strigând din toți rărunchii: „Slavă fiului lui David! Binecuvântat fie regele Israelului, care vine în numele Domnului. Slavă! Glorie Preaînaltului din ceruri!” Trecătorii se opreau intrigați.
– Ce-i asta? întrebau ei.
– Este triumful lui Iisus, răspundeau apostolii, împingându-se printre oameni. De azi, Israel are un nou rege, un rege de rasă evreiască.
– Ăsta rege? făceau trecătorii, cu o figură disprețuitoare; nu l-aș vrea nici să-mi repare sandalele.
Una peste alta, succesul era slăbuț; se mărginea la tapajul discipolilor și la mica trupă de curioși, veniți din Betania.
Ajunseră în vârful Dealului Măslinilor, de unde se vedea tot Ierusalimul. La vederea acestui oraș, Iisus vărsă lacrimi din abundență. Evangheliștii pun această mâhnire subită pe seama viitorului trist pe care Iisus îl întrevedea pentru Ierusalim. El prezise, afirmă ei, că orașul lui Solomon va fi distrus pentru totdeauna și că nu va mai rămâne piatră peste piatră. Ceea ce n-a împiedicat Ierusalimul să fie și la această oră unul dintre orașele cele mai importante din Asia Mică și să numere în prezent peste 45.000 de locuitori. În acest an 1900, evreii au aici 72 de sinagogi. Este mai logic să credem că Iisus, aflându-se într-unul din rarele lui momente de luciditate, plângea gândindu-se la toate neplăcerile care urmau să i se întâmple din vina lui, acest triumf grotesc fiind preludiul. Dar era prea târziu să mai dea înapoi.
O clipă, discipolii fură neliniștiți auzind lamentațiile șefului lor; dar erau obișnuiți cu schimbările lui bruște de dispoziție, așa că tulburarea lor dispăru repede.
Ajunseră, în sfârșit, în Ierusalim. Câțiva naivi de bună credință se alăturară manifestației, dar nu reușiră s-o facă mai impozantă. Măgarul ținea capul în jos; Iisus se înălța, de bine de rău pe eșafodajul de țoale și-și dădea toată osteneala să arboreze un aer triumfător. Câțiva agitatori își dezbrăcară tunicile și le așternură pe jos, pentru ca măgarul fiului lui David să-și pună picioarele pe ele. Apostolii își spărgeau plămânii, scoțând strigăte de răzvrătire. În ciuda acestor eforturi, nu obținură un larg ecou. Lumea îi privea trecând și râdea. O situație demnă de milă.
Fariseii, care, în fond, nu erau oameni răi, fură cuprinși de compasiune pentru acest papă-lapte de nazarinean, care se punea prostește într-o situație periculoasă, vrând să-și dea importanță. Îl abordară cu intenția de a-i strecura un sfat caritabil.
– Rabi, îi spuseră ei, potolește-ți discipolii, spune-le să nu mai zbiere așa, că te compromit.
Dar Iisus, pe care aceste câteva aclamații îl îmbătau, răspunse:
– Ei, lasă-i să cânte după bunul plac. Dacă ei vor tăcea, pietrele, la rândul lor, vor striga.
Vedem că Iisus, în anumite cazuri, n-avea nevoie să fie tentat de Satana pentru a comite păcatul orgoliului. Și își continuă de-a lungul străzilor ceea ce el lua drept triumful lui.
Dar orice entuziasm are un sfârșit. Încet, încet, cortegiul se subție. Curioșii plecară primii, urmară discipolii, după care chiar și cei 12 apostoli se grăbiră să se disperseze. Atunci când ajunse la poalele dealului unde se afla Templul, Iisus era singur. Faptul este recunoscut de comentatorii catolici. „Intrând singur în casa Domnului, cortegiul lui împrăștiindu-se, Iisus o regăsi întocmai ca în urmă cu trei ani. Din nou, setea de câștig biruise respectul. Coliviile de porumbei, turmele de vaci și de oi, tejghelele schimbătorilor de bani sufocau parvizul, desfășurându-se sub porticuri și chiar până în vecinătatea sanctuarului. Mai ales în acel moment, piața părea mai tumultuoasă ca oricând; căci se apropia a zecea zi în care trebuia ales mielul, și toți se grăbeau să cumpere victima Paștelui” [n.a.: „Viața lui Iisus” de Abatele Fouard, tom 2, pag. 210)].
După cum spune evanghelistul Marcu, fiul porumbelului se mulțumi să privească etalarea de mărfuri; dar nu făcu nimic mai mult în ziua aceea. Începea să se lase noaptea. Nu vedea în jurul lui pe nimeni să-l susțină. Se grăbi să se ducă într-un loc sigur, adică să părăsească orașul în care abia intrase. Unde se duse el? Cartea sfântă nu spune, dar dă de înțeles că, până la urmă, se reîntâlni cu câțiva dintre discipoli și că petrecu noaptea sub cerul liber, în compania lor.
Cât despre măgar, nu se mai vorbește în Noul Testament; dar celelalte legende ne informează ce s-a întâmplat cu el. Misson, în a sa „Călătorie în Italia” (vol. 1) ne povestește epopeea acestui patruped glorios:
Când Iisus se văzu singur, puse piciorul pe pământ și nu se mai îngriji să returneze animalul proprietarului lui. Măgarul nostru, deci, rătăci prin oraș și, cum era perfect conștient de ceea ce se întâmplase, decise să întreprindă un mic voiaj de agrement. După ce-l purtase pe domnul Dumnezeu, avea tot dreptul la o punere în libertate. O porni peste câmpuri și hoinări prin Iudeea, păscând scaieți și țopăind de colo-colo. După ce vizită în detaliu țara unde se născuse, se decise să voiajeze în străinătate, ca un bun rentier ce era.
Îi veni ideea să facă un tur prin Italia. Pentru a ajunge în această regiune, ar fi trebuit mai întâi să piardă un timp infinit dând ocol Mării Negre, sau luându-și un bilet la bordul unui pachebot care traversa Mediterana. Pe de altă parte, măgarul nostru ținea la independența lui. Se gândi, pe bună dreptate, că, odată ajuns pe vapor, ar putea fi reținut și chiar transformat în cârnați de către bucătarul șef, pentru hrana pasagerilor. Situația era delicată.
Sfântul Asin își aminti atunci că Hristos umblase pe apă și-și spuse: „De ce n-aș face și eu la fel?” Cu curaj, se duse la marginea plajei și-și puse copita pe primul val care se prezentă. Minune! Valul deveni pe dată dur, ca un corn al sfântului Iosif. Riscă o a doua copită pe un al doilea val, care se grăbi să se întărească la fel ca primul și, pe legea mea, iată-l pe măgarul nostru pășind în voie, ajungând astfel, pe jos, până în insula Cipru. Vizită succesiv Rodos, Candia, Malta, Sicilia, păscând în drumul lui scaieții care creșteau special pe valurile întărite. În sfârșit, ajunse la capătul golfului Veneției. Numai că, la vremea aceea, Veneția nu exista încă. Nu era decât piața acestui oraș feeric, în legătură cu care trebuie că s-a spus mai târziu: „Să vezi Veneția și să mori!” Astfel, măgarul nostru turist, după ce-și îndreptă binoclul în toate direcțiile și văzu că nu vede nimic, își luă valiza și se îndreptă spre Verona. În acest oraș își termină el zilele, înconjurat de o mare venerație și săvârșind mari miracole. Chiar și în zilele noastre, la Verona, sunt adorate moaștele măgarului sfânt, încasetate în biserica Notre Dame des Orgues. De două ori pe an, preafericita lui carcasă este plimbată pe străzi, într-o procesiune grandioasă.
Un măgar care ar avea tot dreptul să fie invidios pe această idolatrie este măgarul fugii în Egipt. Ca și cel din Verona, el a avut onoarea să-l ducă în spate pe Hristos. Pentru ce deci această preferință în favoarea colegului lui? Și să ni se mai spună că Dumnezeu e drept… Ah, nu!
