CAPITOLUL 50 – Mare aflux de vorbe
E uimitor ce de parabole avea Cuvântul în desaga lui. De exemplu, când se afla singur cu o femeie frumoasă, el îi vorbea în parabole.
După ce cultivă câteva zile întâlnirea cu Marta, noua lui cunoștință, floare virginală care-și dăduse consimțământul, Iisus întreprinse un turneu în Pereea, ținut supus lui Irod Antipa, iar acolo se desfășură într-un adevărat potop de povești moralizatoare. Ar fi prea lung să le povestim. Se pare că oamenii locului le jucau farse apostolilor. Când acești vagabonzi veneau la locuințele lor să cerșească, ei le strecurau în desagă o grămadă de obiecte neplăcute. Așa se face că într-o zi, Andrei sau Petru – nu știm cu precizie care din ei – ducându-se să ceară unui țăran pâine, un pește și un ou, acesta îi puse în mână: în loc de pâine, o piatră; în loc de pește, un șarpe; în loc de ou, un scorpion. Iisus le explică atunci apostolilor că, în ciuda acestor întâmplări neplăcute, nu trebuie să renunțe la cerșit. Le spuse următoarea poveste: Un om, sărac dar ospitalier, primește în toiul nopții un călător. Aleargă imediat la un prieten și-i bate la ușă: „Împrumută-mi trei pâini, spune el, căci mi-a sosit un oaspete din călătorie și n-am nimic să-i ofer”. Dar prietenul se culcase, copiii lui la fel, iar ușa era încuiată; vecinul nu vru să se scoale. „A! nu vrei să te scoli? Stai așa!”. Și începe să bată și mai tare, bate mereu, așa de supărător, încât prietenul, ca să se debaraseze de inoportun, se scoală și-i dă cele trei pâini pe care i le ceruse. Și Iisus trage concluzia: Faceți la fel. Cereți până când vi se va da; căutați până veți găsi; bateți până vi se va deschide. (Luca, XI, 5-13).
Cam în aceeași perioadă, el vindecă doi orbi și un mut. Se pare chiar că vindecarea mutului o entuziasmă pe o femeie, care strigă: – Fericit fie pântecul care te-a purtat și țâța de la care ai supt! [n.a.: A se vedea Evanghelia sfântului Luca, capitolele XI și XII, pentru toată această perioadă].
Puțin mai departe, acceptă să ia masa la un fariseu, care-i jucă festa de a nu invita odată cu el decât alți farisei și scribi. La intrarea în sală, Iisus își dădu seama că fusese atras într-o capcană. Se răzbună nespălându-și picioarele, după obicei, înainte de a se așeza la masă. Toți comesenii bombăniră. Iisus își luă aerul de a nu înțelege nemulțumirea gazdelor și începu să mănânce, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. La desert, el le servi, pe post de toast, o serie de afurisenii, reproșându-le că, în sinagogi, ei își caută locurile cele mai bune, pentru a fi onorați de mulțime, comparându-i cu mormintele ascunse vederii celor care le pângăresc etc. Acest potop de „Rușine vouă, care faceți asta! Rușine vouă, care faceți aia!” exasperă în cel mai înalt grad asistența. – Caraghiosul! strigau ei, pentru obrăzniciile lui, ar trebui să-i administrăm o ciomăgeală bună. Iisus sări sprinten pe masă, răsturnă toate scaunele și începu o vânătoare de om într-o sufragerie imensă. Fără ajutorul oamenilor lui, comasați la poartă, care pătrunseră înăuntru pentru a-l proteja, Iisus ar fi fost, în mod inevitabil, prins și cotonogit pentru importanța pe care și-o dăduse. (Luca, sfârșitul capitolului XI și capitolul XII).
Profită de ocazie, pentru a-și scutura pălăria cu parabole:
- Un cultivator bogat are un câmp care-i aduce atâtea roade, că nu știe unde să le mai pună; poruncește, deci, să se construiască hambare foarte mari; dar, ce să vezi? moare chiar în seara în care-i dăduse planurile arhitectului său.
- Un alt cultivator are un smochin; timp de trei ani, acesta nu dă fructe; atunci cultivatorul spune: „O să pun și anul ăsta bălegar în jurul pomului și, dacă la toamnă nu face smochine, o să fiu fără milă; smochinul sterp va fi tăiat și aruncat în foc”.
Există ceva mai inteligent?
Între două parabole, Iisus vindecă o femeie care avea o infirmitate curioasă. Această femeie, deși se afla în floarea vârstei, era mai cocârjată decât o femeie de 80 de ani. Un diavol o frânsese de la mijloc. Era literalmente pliată în două. Mergea cu dosul în aer și cu bărbia aproape de pământ. În această stare, se înțelege că-i era imposibil să-și exercite vreo profesie oarecare. Nu și-ar fi putut câștiga existența decât adunând mucuri de țigări; dar, pe timpul acela, tutunul nu fusese inventat. Era deci o femeie foarte săracă. Lui Iisus i se făcu milă de ea; pronunță două cuvinte și sărmana se redresă dintr-o dată, dreaptă ca un plop.
Popasul lui Iisus în Pereea nu fu lung. Se reîntoarse la Ierusalim în timpul Sărbătorii rededicării [n.tr.: Este vorba de Hanuka, cunoscută și sub numele de Sărbătoarea inaugurării, sau Sărbătoarea luminilor; se ține anual, în noiembrie-decembrie; comemorează rededicarea Templului Sfânt din Ierusalim, de la sfârșitul revoltei macabee]. Iată de unde vine această sărbătoare: Se știe că Iuda Macabeul este unul dintre eroii evrei care au luptat împotriva dinastiei străine; dar ceea ce nu se știe, în general, este că Macabeul, după ce l-a înfrânt pe regele Siriei, a purificat sanctuarul Templului. Dar atunci când a intrat acolo, n-a mai găsit decât o sticluță de ulei sfânt care nu fusese spartă de invadatori. Dificilă situație! Uleiul sfânt se fabrica numai cu un ceremonial de lungă durată. S-a întâmplat că Iuda Macabeul a umplut lămpile Templului cu acest unic flacon de ulei și uleiul a ținut toată săptămâna. În memoria acestui miracol, evreii se distrează în fiecare an timp de 8 zile, întocmai ca la Paște și la Sărbătoarea tabernacolelor.
Fiul porumbelului asistă la manifestările de bucurie și puțin lipsi să nu fie lapidat, pentru că se încăpățânase să susțină într-un loc public că Domnul tatăl lui și cu el erau unul. (Luca, XIII, 6-9, 10-18; Ioan, X, 22-42). De data aceasta, lucrurile se încinseră atât de tare, încât se refugie în grabă în ținutul de unde venise.
În timpul acestui al doilea sejur în Pereea, se făcu remarcat printr-un miracol săvârșit în mijlocul unui dejun, compus iarăși numai din farisei. Acestui poznaș de Iisus îi plăceau într-atât ospețele, încât accepta orbește toate invitațiile, fără să-i pese dacă veneau din partea unui prieten sau a unui dușman. Acest banchet avu loc într-o sâmbătă. Fariseii aduseseră cu ei, într-adins, un hidropic, rotund ca un butoi enorm, dar plin cu apă, în loc de vin. Iisus văzu imediat plasa în care voiau să-l facă să cadă și, devansând discuția pe care o prevedea, puse el însuși, brusc, această întrebare convivialilor: – E permis să vindeci într-o zi de sabat? Întrebarea era îndrăzneață; dar mai ales jenantă. A spune da, ar fi însemnat să vorbească împotriva legii lui Moise, pe care fariseii o invocau atâta; a spune nu în prezența unui om bolnav, ar fi însemnat să se expună disprețului, pentru lipsă de inimă. Așa că mesenii nu spuseră nimic. Atunci, Iisus îl apucă pe hidropic, făcu un gest și, în mai puțin de un sfert de secundă, burta hidropicului se dezumflă.
Evanghelia nu ne spune unde s-a dus toată acea apă. Să sperăm că n-a fost preschimbată în vin. Hidropicul dezumflat se grăbi să plece, ca să-și arate peste tot pântecul aplatizat.
Atunci, toți șchiopii, toți orbii și toți betegii veniră în sala banchetului, urmați de o mulțime de săraci ai orașului. Desertul nemaiputând fi servit din cauza înghesuielii din locuință, Iisus îi spuse la ureche amfitrionului său: – Ar trebui să-i inviți pe toți oamenii aceștia să ciocnească un pahar cu noi… – Ah! nici să nu-ți treacă prin cap! Toată această adunătură de mațe-fripte? Frumos ar fi! Imediat, Cuvântul, într-adins pentru a-și vexa comesenii, începu să facă elogiul săracilor și-i spuse stăpânului casei că ar face bine să-i invite la masă pe acești desculți, ca și pe rudele și prietenii lor. Convivii erau scandalizați. Zdrențăroșii aplaudau. Iisus, incitat, dădu drumul unei parabole: – Un om organiză un mare festin; trimise multe scrisori de invitație. La ora mesei, văzând că nimeni nu venise, își trimise slugile să-i anunțe pe invitați că totul era pregătit și că numai ei mai trebuiau să vină; dar aceștia începură să se scuze, toți în același timp. Primul spuse: „Îmi pare rău că nu pot să dau curs acestei amabile invitații; tocmai am cumpărat o fermă și chiar azi trebuie să mă duc s-o văd”. Al doilea: „Mi-e imposibil să vin, soacra mea e bolnavă și o iubesc prea mult ca să plec fie și-un minut de la căpătâiul ei”. Al treilea: „M-am însurat numai de șase zile; înțelegeți că sunt încă foarte ocupat”. Al patrulea: „Sunt într-o stare de plâns! Am înghițit ieri niște sâmburi de piersică; am esofagul obstrucționat; nu mă pot gândi la ospețe înainte de a fi complet vindecat”. Al cincilea: „Azi e ziua de naștere a portăresei mele; am comandat un buchet magnific și țin să i-l ofer în persoană”. Toate răspunsurile erau în aceeași notă. Profund dezamăgit, stăpânul casei le spuse slugilor sale: „Ah, așa deci? Ei bine, cum nu vreau să mi se strice mâncarea, mergeți în piețe și la colțuri de stradă, pe drumuri și de-a lungul gardurilor, adunați toți bolnavii, toți cerșetorii și toți schilozii și aduceți-i înăuntru, ca să-mi umple casa”. Între noi fie spus, această parabolă nu era deloc cu adresă directă, din moment ce amfitrionul nu primise niciun refuz de la vreunul din invitații săi. Dar Cuvântul n-ar fi fost Cuvânt dacă nu și-ar fi înflorit din când în când speech-ul, în loc să spună banalități, după cum i se întâmpla în trei sferturi din timp. (Luca, XIV, 1-24).
Ca un exemplu de precepte frumoase, pledate de Iisus, trebuie s-o cităm pe aceasta, pe care el a formulat-o în fața unei mari adunări: „Dacă cineva vine la mine și nu urăște pe tatăl și mama lui, pe soția și copiii lui, pe frații și surorile lui… acesta nu poate fi discipolul meu”. (Luca, XIV, 26). Să ne mai spună popii că religia lor predică iubirea pentru familie! Le vom răspunde vârându-le sub nas propriile texte din Evanghelia lor.
Contemporanii lui Iisus îi reproșau că-și croia drumul cu ajutorul unor pramatii de cea mai joasă speță: Sfântul Luca, capitolul XV:
„1. Publicanii și oamenii de condiție proastă se țineau pe lângă Iisus, să-l asculte.
2. Fariseii și scribii bodogăneau și spuneau: acest om primește în jurul lui oameni de condiție joasă și mănâncă împreună cu ei.
3. Atunci, Iisus le propuse această parabolă:
4. Care este acel om dintre voi care, având 100 de oi și pierzând una, nu le lasă pe cele 99 în deșert, pentru a merge după cea care s-a pierdut, până când o va găsi?
5. Și atunci când a găsit-o, o pune pe umerii lui cu bucurie.
6. Și, întors la casa lui, își cheamă prietenii și vecinii și le spune: Bucurați-vă împreună cu mine, pentru că, în sfârșit, mi-am găsit oaia care se pierduse”.
Din punct de vedere anecdotic, această parabolă, în fața căreia cucernicii cad în admirație, e binișor grotescă. Fariseii și scribii, al căror nivel intelectual era cu mult peste zero-ul spiritual al credincioșilor, trebuie că s-au ținut cu mâna de burtă de râs. Îmi imaginez cum i-ar fi răspuns lui Iisus un evreu glumeț: – Păstorul tău e chiar amuzant. În timp ce el își caută oaia pierdută și le lasă pe celelalte nouăzeci și nouă singure în deșert, nu vin oare lupii să dea iama în turmă? Dar lui Iisus nu-i păsa de obiecțiile ce i se puteau aduce. Din gândirea lui, deducem foarte clar că el prefera 1 șnapan în locul a 99 de oameni cinstiți.
Altă istorie pe care o găsim în același capitol al Evangheliei sfântului Luca: Era odată un om care avea doi fii. Într-o zi, cel mic veni la tatăl lui și-i spuse: – Tată, tu ai avere, iar când o să mori, o să-mi lași o moștenire frumoasă. Numai că eu am nevoie de bani acum, căci vreau neapărat să mă însor, și asta costă foarte scump. Ar fi lipsit de respect din partea mea să-ți spun că vreau să mori curând. Așa că prefer să te rog să-mi dai de astăzi ceea ce-mi va reveni mai târziu. Nu-mi place să aștept. Tatăl făcu imediat socotelile. – Iată, eu posed atât. Atât îi revine fratelui tău și atât ție. Iată partea ta. Îți doresc să-ți ajungă cel mai mult timp posibil. Mezinul o șterse cu agoniseala tatălui și se duse s-o pape cu cocotele, într-un ținut îndepărtat. Așa de bine, încât atunci când se văzu fără niciun ban, îi fu tare rușine de propria-i persoană. Oriunde se prezenta, creditul îi era refuzat categoric. Un croitor pe care neglijase să-l plătească atunci când era bogat își luă înapoi haina care era pe el, și astfel se trezi aproape gol pe caldarâm.
Nevoit să stea la coadă la ușa biroului de plasament, căpătă un post de păzitor de porci la un proprietar de la țară; dar iată că burghezul era zgârcit ca un corsar arab, și nu-l plătea decât atât cât să nu moară de foame. Nefericitul mezin ajunsese să invidieze soarta porcilor pe care-i păzea. Ar fi putut să-și umple burta cu păstăile pe care le mâncau purceii; dar aceștia nu-l lăsau niciodată să le ia mâncarea din față. Căzând astfel pradă unor gânduri amare, el sfârși prin a-și spune: „Ultimul dintre grăjdarii tatălui meu are mai multă pâine decât îi trebuie, iar eu crăp de foame. Să ne întoarcem la tata, ce naiba! N-o să aibă el inima să-mi refuze o slujbă de servitor, de oricare ar fi”. Și plecă. Drumul era lung. Ajunse acasă istovit. Ca să vezi noroc! Tata stătea la soare în balcon atunci când fiul rătăcitor apăru pe drum. – Ce-o fi cu cerșetorul pe care-l văd în depărtare? își spuse tatăl. E tare murdar și zdrențăros. N-am văzut în viața mea un vagabond mai respingător… Ia te uită! E băiatul meu cel mic! Da, el e! Și iată-l pe tată încălecând balconul (era un balcon de parter) și alergând pe drum, în întâmpinarea fiului său. Îi sări de gât și-l sărută. – Ce noroc pe mine c-ai venit înapoi! Mă plictiseam de moarte fără tine prin preajmă… Ți-ai risipit toți banii? Nu spune nu… Se vede… În sfârșit, să nu mai vorbim de aventurile tale. Esențialul e că ești sănătos. Mai îmbrățișează-mă o dată… Oh, Doamne, Doamne! Ce mulțumit sunt. Mezinul nu se aștepta la o asemenea primire. Îl știa pe tatăl lui de om bun; totuși nu-l credea chiar atât de bun. – Tăticule, gemu el, ești cel mai bun tătic din lume! Nu sunt demn să mă numesc fiul tău… Sunt un derbedeu, un mizerabil, un ticălos, o canalie… Și se bătea cu pumnii în piept, atât era de pocăit. – Încetează, băiatul tatii! O să-ți vatămi stomacul cu loviturile astea de pumn. Dacă-ți spun că totul e dat uitării, ce rost mai are să-ți strici trupul? Apoi, acest tătic de treabă dădu ordin tuturor slugilor să vină la el. – Îl vedeți pe acest cerșetor? Este fiul meu, cel care era plecat. Mergeți imediat la dulapul meu de haine și alegeți pentru el cea mai frumoasă tunică… Vreau ca scumpul meu mezin să fie primenit. Să-i puneți și cel mai scump inel al meu pe deget… Nu uitați de pantofi, căci e în picioarele goale. Bietul copil! După aceea, puneți masa, cea pentru ospețe. Toată lumea va fi în sărbătoare… Am în grajd un vițel gras. Va trebui să-l tăiați chiar acum… O să ne desfătăm cu ce-i mai bun. De asemenea, mergeți după muzicanți, pentru ca nimic să nu lipsească acestui festin…
A fost, într-adevăr, un chiolhan pe cinste. Tatăl era atât de fericit, încât uită că celălalt fiu, cel mare, lucra la câmp și că s-ar fi cuvenit să-l aștepte să se întoarcă, pentru a se așeza la masă. Când acesta fu aproape de casă, se miră de toată această atmosferă de sărbătoare, a cărei muzică o auzea. „Ce să fie? își spunea el în sinea lui. Pare o cină deosebită în seara asta, și fără să mă aștepte și pe mine. Se dă o petrecere mare și eu n-am fost chemat… Asta-i chiar ciudat”. Îi întrebă pe servitorii care intrau și ieșeau. – E vorba de fratele tău, care s-a întors acasă, răspunse, una din slugi. Tatăl tău e bucuros, dar ce bucuros! – Ei bine! Ce bun e tatăl meu cu mine!… Cum! Nici măcar n-a trimis după mine la fermă! Și toate astea pentru acest neisprăvit de Anatol, care și-a păpat partea lui de moștenire înainte să-i revină de drept! Fratele cel mare avea dreptate să se supere. Și, din moment ce nu fusese invitat la această sărbătorire, refuză să intre în sala banchetului. Trebui să vină tatăl lui să-l roage. – Zău, Ernest, zisese tatăl, nu fii așa susceptibil. Vino să ciocnești cu noi în sănătatea fratelui tău. – Nu ești rațional, tată, și nu ești drept… De ani de zile mă îngrijesc să cresc valoarea proprietăților mele. Muncesc pe rupte, te ascult cu o supunere exemplară, sunt modelul fiului bun. Spre deosebire de mine, pe acest trântor de Anatol, pe care întotdeauna l-a durut în cot și care este incapabil să-și câștige existența, pe el îl sărbătorești… Mie nu mi-ai dat niciodată nici măcar o capră, să-mi tratez prietenii… Iar în cinstea lui Anatol, care ți-a cheltuit jumătate din avere pe femei ușoare, pui să se taie vițelul cel gras, organizezi pe dată o serbare somptuoasă… Nu, asta nu-i drept! – Liniștește-te, Ernest… Nu fii gelos pe simpatia aparte pe care o am pentru fratele tău… Averea mea îți va reveni ție după moartea mea. În așteptarea acelei zile, vino să te bucuri cu noi de întoarcerea lui Anatol al nostru!…
Povestea nu spune dacă băiatul cel mare s-a lăsat cucerit de frumosul raționament al tatălui său. Ceea ce este util de constatat, este faptul că Iisus avea un mod destul de curios de a predica dreptatea și echitatea. Mai vreți o dovadă de lipsă de logică la Hristos? Citiți și această parabolă, sau aprobarea nedreptății celei mai izbitoare, după anecdota cu fiul risipitor: Era odată un om bogat, care își ținea evidența bunurilor printr-un administrator. Dar acesta își fura cu nerușinare patronul, măsluia registrele și-și vâra mâinile până la cot în casa de bani, pentru a-și satisface poftele. Patronului îi ajunseră la ureche zvonuri despre necinstea administratorului său. Puse să fie chemat la el și-i vorbi astfel: – Duci o viață care nu este pe măsura veniturilor tale. Cheltuiești de o sută de ori mai mult decât câștigi de la mine… Este evident că din banii mei îți plătești toate fanteziile… Adu-mi imediat registrul de socoteli și, dacă nu sunt în regulă, să te ferești de mânia mea! Administratorul se retrase încurcat. „Sunt terminat, își spuse el. Fericit aș fi dacă patronul s-ar mulțumi să mă dea pe ușă afară. Ce să fac? Să-i arăt registrele e imposibil. Mai bine profit de puținul timpul care mi-a rămas în această casă, să-mi fac niște prieteni care să mă găzduiască și să mă invite la masa lor atunci când n-o să mai am unde să stau”. Spunându-și acestea, îi chemă în mare grabă la el pe toți debitorii patronului său. – Cât îi datorezi stăpânului meu? îl întrebă el pe primul. – 100 de butoaie de ulei. M-am angajat să le plătesc la sfârșitul lunii. – Foarte bine. Patronul nu cunoaște prima înțelegere din afacerile lui. I-ai subscris o notă de plată de 100 de butoaie de ulei. Iată aici nota. O rup. În locul ei, fă-mi una pentru numai 50 de butoaie. – Mii de mulțumiri, zise debitorul. La revedere, e o plăcere să mă aflu în relații comerciale cu tine. Apoi administratorul îl luă de-o parte pe un al doilea debitor. – Care este datoria ta? – 100 de măsuri de grâu. – Perfect. Așează-te la masa asta; semnează un angajament pentru 45 de măsuri, iar eu îl rup pe cel de 100. Sunt pe punctul de a-mi părăsi serviciul și înțelegi că, înainte să plec, țin să te oblig. – Ești cum nu se poate mai binevoitor. Fii sigur c-o să-ți fiu recunoscător toată viața pentru amabilitatea ta. Și așa mai departe. Administratorul infidel își făcu, fără jenă, în felul acesta, o mulțime de prieteni pe socoteala patronului lui.
Credeți cumva că Iisus, povestind această parabolă, blama mârșăvia acestui administrator escroc? Dimpotrivă, Evanghelia spune că angajatul infidel a acționat cu înțelepciune; iar suveranul ceresc, la ziua judecății, îl va lăuda pe acesta ca pe un om care a dat dovadă de prudență. Și Hristos adăugă (citez textual): „Eu vă spun: folosiți bogățiile obținute necinstit pentru a vă face prieteni, pentru ca atunci când veți fi în nevoie, să fiți primiți mereu în casele celor pe care i-ați obligat”. (Luca, XVI, 1-9).
Și iată care sunt teoriile creștine în ceea ce privește probitatea. Vedem bine că „clerical” și „găinar” sunt două cuvinte foarte asemănătoare. Furați, furați cât vreți și aduceți-i domnului popă o parte din produsul furtului vostru. Veți fi absolviți, iar împărăția cerurilor vă va fi deschisă.
Și dacă tot suntem aici, să continuăm examinarea moralei evanghelice. Sfântul Luca, mai ales, e inepuizabil în sfaturi bune, de genul celor pe care tocmai le-am citit. Ceea ce domină la sfântul Luca este evidențierea săracului – dar să ne înțelegem, săracul a cărui sărăcie este cauzată de lene – contra bogatului, care este întotdeauna prezentat oilor sub un aspect defavorabil. Astfel, patronul din ultima noastră parabolă era, poate, un patron foarte bun cu angajații lui. Nu contează! Administratorul lui acționează admirabil furându-l. Prin urmare, luați-vă drept casier un enoriaș pe care preotul lui l-a învățat parabola administratorului infidel! Ne întrebăm doar de ce preoții îi curtează atâta pe bogați, din moment ce nu au la adresa lor decât istorii neplăcute.
Tipul bogatului este cel din legenda lui Lazăr. Acest Lazăr, care n-are nicio legătură cu fratele Magdalenei, era un leneș din specia lui Labre, care se complăcea în propria-i mizerie. [n.tr.: Este vorba de Sf. Benedict Joseph Labre, un cerșetor francez din sec. al XVIII-lea, sanctificat de Biserica romano-catolică]. În loc să muncească pentru a-și câștiga existența, el se ghemuia pe la porțile celor înstăriți. Unul dintre aceștia, un bărbat îmbrăcat în purpură și in și care mânca numai bunătăți, spune Evanghelia, avea servitori care nu se gândeau să dea nici măcar o fărâmitură de pâine cerșetorului. Și iată că amândoi muriră. Râiosul și puturosul Lazăr fu purtat de îngeri în sânul lui Avraam. Cât despre omul bogat, el fu azvârlit în infern. Și, în timp ce se cocea în flăcările diabolice, întrezări un colț de cer unde conversau Avraam și Lazăr. Atunci strigă: – Tată Avraam, ai milă de mine și trimite-mi-l pe Lazăr. Să-și înmoaie degetele în apă și să vină să-mi răcorească limba, căci sufăr îngrozitor în mijlocul acestui cuptor. Dar Avraam îi răspunse: – Fiecăruia îi vine rândul, dragul meu. În timpul vieții tale ai fost în petreceri tot timpul, în timp ce Lazăr din contră, a rămas mereu sărac, ca Iov. Acum s-a întors roata: ție suferințele și lui Lazăr bucuriile. Bogatul răspunse: – În acest caz, pentru că așa stau lucrurile, pentru că a avea bogăție pe pământ este o nenorocire, trimite-l pe Lazăr să-mi informeze rudele. Am cinci frați care sunt toți chivernisiți și care câștigă bine în comerț; să meargă Lazăr să-i prevină de ceea ce se întâmplă după ce mori, ca să-și ia măsuri și să nu ajungă și ei în acest loc de suferințe. Avraam izbucni într-un hohot de râs, iar veselia lui fu împărtășită de Lazăr. Se poate concepe ca acest bogătaș rău să se îngrijoreze de soarta fraților lui? – Neamurile tale să citească scrierile lui Moise și ale profeților; Lazăr n-are de ce să se deranjeze. Bogatul insistă: – Totuși, dacă unul dintre morți ar consimți să le facă o simplă vizită fraților mei, ar face o faptă bună. Bineînțeles că frații mei l-ar crede pe mort pe cuvânt, și-ar impune privațiuni și măcar ei ar fi fericiți în viața de apoi. Avraam ridică din umeri: – Dacă frații tăi nu-l citesc pe Moise sau pe profeți, nici atât n-or să-i asculte pe morți. Și zicând acestea, tata Avraam pufni în râs, în timp ce Lazăr îi dădu cu tifla bogatului care se rumenea strașnic. (Luca, XVI, 19-31).
