CAPITOLUL 49 – În care Magdalena își prezintă bărbatul
Ghiciți unde se duse Iisus când ieși din Ierusalim și ce făcu! Merse în Galileea, ceea ce dovedește că nu-și varia prea mult destinațiile și că se învârtea mereu în același cerc. Își mări banda, ceea ce demonstrează că, deși selectați cu grijă, cei 12 apostoli nu erau suficienți pentru a-l apăra, atâta timp cât vremea lui nu sosise încă. Făcu apel la toți galilenii care credeau în el. Dintre cei 100.000 de locuitori ai acestei regiuni, găsi 72 care-i răspunseră: „Sunt omul tău”. Slăbuț. Cu toate acestea, Unsul nostru nu se descurajă. 72 de indivizi dispersați n-au nicio putere; dar trimițându-i pe toți odată înaintea lui, era sigur că aveau să producă un oarecare efect în orașele în care apărea.
Așadar, de data aceasta își adună toți oamenii, bărbați și femei. Magdalena, Ioana și Suzana câștigaseră noi și frumoase aderente, pentru ca seraiul lui Alphonse să nu lase de dorit. Acestea formau împreună o caravană impunătoare. Ordinea și marșul trupei fură concepute cu grijă. Pe acest subiect, vedeți Evanghelia sfântului Luca, capitolul X: „Își trimise cei șaptezeci și doi de discipoli în toate orașele și în toate locurile unde el însuși trebuia să meargă”. Numai că, pentru a nu atrage atenția locuitorilor la care voia să ajungă, își instrui discipolii să nu intre toți odată în orașe, ci doi câte doi. Le spuse: – Să nu vă fie teamă de nimic. Plecați fără pungă cu bani, fără traistă, fără încălțări de schimb. Nu salutați pe nimeni în drumul vostru. Intrați în prima casă întâlnită, spuneți bună ziua și așezați-vă fără mofturi la masa burghezului. Numai tupeul vă salvează. Ca să vă plătiți cota-parte, în cazul în care vedeți că burghezul face o grimasă, povestiți-i prima întâmplare tristă care vă trece prin cap. Dacă sunteți dați pe ușă afară și dacă oamenii din oraș vă iau drept niște vagabonzi și linge-blide, scoateți-vă încălțările, scuturați-le de praf și spuneți: „Oh! N-o să luăm nimic de la voi, domnilor, doamnelor; n-o să păstrăm asupra noastră nici un fir de praf din orașul vostru; dar, cu atât mai rău pentru el, căci din moment ce ni se refuză niște haleală acolo, orașul va fi blestemat!”
Discipolii îi dădură ascultare patronului. Când orășenii văzură că sunt potopiți de această avalanșă de paraziți nerușinați, îi alungară în blesteme și atunci, pentru a supraviețui, banda fu obligată, în mai multe rânduri, să apeleze la pușculița Magdalenei și a altor ușuratice bogate. Când auzi de afronturile primite mai peste tot de către discipolii lui, fiul porumbelului se făcu verde de mânie: – Blestemat fii Chorozain! strigă el. Blestemată fii Betsaida! Orașele păgânilor, ca Tyrul și Sidonul s-au purtat cu noi mai bine decât voi. La fel de bine vor fi și ele tratate în ziua judecății de apoi. Cât despre tine Capernaum, am un dinte împotriva ta; o să mi-o plătești; într-una din zilele astea o să te scufund în infern.
Totuși, printre acești orășeni, se găsi și unul mai milostiv, al cărui nume Evanghelia neglijează să-l citeze, care-i primi bine pe cei 72 de discipoli. Uimiți că n-au fost primiți cu cotoare de varză în cap, se duseră repede la Iisus să-i dea vestea cea bună. Unsul se grăbi să meargă acolo și-i anunță pe toți că, grație vizitei lui, n-aveau de ce să se mai teamă de șerpi și scorpioni. Ținu un discurs frumos, promițându-le viața veșnică.
Un doctor al Legii, care întâmplător se afla acolo, îl întrebă cum ar putea beneficia cineva de imortalitate fără să bea niciun elixir de viață lungă. – Iubindu-l pe Domnul Dumnezeul vostru și iubindu-vă aproapele, răspunse Cuvântul. – Și cine este aproapele meu? obiectă celălalt. – Ciulește bine urechile: Era odată un călător care mergea de la Ierusalim la Ierihon. La marginea unei păduri, fu oprit de niște hoți care-i luară și cămașa de pe el, cotonogindu-l îngrozitor și lăsându-l aproape mort. Corpul nefericitului era tot o rană. În aceeași zi, trecu pe acolo un preot; îl văzu pe călătorul ghinionist și spuse: „Iată unul care a primit o chelfăneală bună!” și se îndepărtă fără să se îngrijoreze de sărmanul om. După cum se știe, preoții n-au suflet nici cât negru sub unghie. Veni apoi un levit (un paracliser); paracliser sau popă, tot aia; levitul îl privi pe nenorocit, făcu cam aceleași reflecții ca și preotul și-și continuă drumul. Din fericire, pe pământ mai sunt și alt fel de oameni, în afară de paracliseri și de popi; mai există și samariteni. Trecu și un samarinean. „Doamne, Dumnezeule! strigă el, cum e posibil să aduci un biet om într-o asemenea stare? Trebuie că hoții din ținutul acesta sunt niște canalii îngrozitoare!”. Și, cum avea asupra lui trusa de prim ajutor, scoase tifonul, balsamul și vinul aromatic și-i obloji rănile nefericitului. Apoi îl puse în spatele lui, pe crupa calului și diii mârțoagă! îl duse la hanul din apropiere. A doua zi, scoase din portmoneu doi denieri (ceea ce însemna doi franci) și-i spuse hangiului: „Îngrijește-mi acest om. Dacă acești bani nu-ți ajung, o să-ți mai dau când mai trec pe-aici”. Hangiul îl cunoștea pe samarinean și se încrezu în el.
– Bine le mai zici! murmură mulțimea care ascultase anecdota. Iată un samarinean cum ne-ar plăcea și nouă să întâlnim. Iisus se întoarse spre doctorul Legii: – Ce părere ai, colega? Dintre preot, levit și samarinean, care ți s-a părut mai aproape de călătorul jefuit? – Bineînțeles că samarineanul. – Ei bine, reluă Unsul, urmează-i exemplul cu prima ocazie când vei întâlni un nefericit în aceeași situație. Doctorul nu răspunse; dar în sinea lui trebuie că-și spuse: „Ce comoară de pilde are în el! Numai că nu-i de-ajuns să scoți vorbe frumoase pe gură. Văd că predică virtutea; mai bine ar începe să și-o arate prin faptele sale.”
După un timp de la această întâmplare, Iisus ajunse în Betania, pentru a-i face o plăcere bunei sale prietene Magdalena, care avea în acest orășel pe fratele și sora ei. Fratele se numea Lazăr, iar sora, Marta. Acești oameni, ne spune Evanghelia, erau foarte înstăriți. Lazăr era un bărbat de condiție bună. Sora lui, Maria Magdalena, după cum știm, se măritase cu un senator iudeu. Ea era deci, cum se spune, „de familie bună”.
Magdalena se însărcină să-și anunțe fratele și sora de venirea amantului ei. Când se arătă la ușa casei, Marta și Lazăr îi săriră de gât: – Iat-o pe scumpa noastră Maria! A trecut așa de mult timp de când n-am mai văzut-o! – Și eu pot să spun același lucru! – Ce mai face soțul tău, distinsul Pappus? L-ai lăsat acasă? Sau l-ai luat cu tine și vine și el? – De fapt, de Pappus e vorba… Un plicticos fără pereche. L-am trimis la plimbare cam de multișor. – Așa deci, nu mai sunteți împreună? făcu Lazăr. – Sunteți divorțați? întrebă Marta. – Dacă suntem divorțați? Habar n-am… Ce știu, e că acest moș Pappus mă agasa cum nici nu-ți închipui… Toată ziua bombănea. Niciun tânăr nu putea trece pe sub ferestrele mele, fără să spargă o lampă sau o farfurie… Măcar dacă și-ar fi răscumpărat gelozia făcându-mi o plăcere! Aș! Seara, când încercam să fiu drăguță cu el și-i spuneam: „Pappusel, dragule, vino să ne…”, el îmi răspundea explicându-mi textele Bibliei. Sub pretextul că era doctor al Legii, nu-mi mai vorbea decât în versetele lui Moise și ale lui Ieremia… Și pe urmă, ca să-și diversifice conversația, îmi povestea ce s-a discutat în timpul zilei în Senat, pentru că știi că era și senator… Vezi, deci, ce mă distram!
– Într-adevăr, trebuie că nu era prea vesel, murmură Marta. – Plictisitor, draga mea! – În sfârșit, din moment ce nu vă mai înțelegeați, cum v-ați despărțit? întrebă Lazăr. – Nu ne-am despărțit deloc; eu l-am lăsat… Într-o bună zi, am șters-o. – Și de ce n-ai venit să cauți adăpost la noi, Maria dragă? – Ah, păi să vedeți… Pe drum, m-am oprit pe malul lacului. Cunoașteți Magdala… – Nu, dar am auzit că e un oraș foarte frumos, spuse Marta. – Încântător… Și cu niște ofițeri romani foarte arătoși! Doamne! Ce de ofițeri romani frumoși sunt în Magdala! – Lazăr își scărpină ușor sprânceana: – Marie, Marie, te dai în vânt după bărbații în uniformă? – Ascultă, Lazăre, n-am de gând să-ți fac ție confidențe… Ei bine, da, îmi plac militarii… – Militarii! Hai că-i tare… Ți-ai luat un ofițer de amant? – Unul… mai întâi… Era gentil, foarte gentil… Oh! ce mult l-am iubit pe hoțomanul ăla… – Cum? L-ai iubit? Adică ți-ai luat un al doilea amant, Maria? – De ce ți-aș spune că nu, Lăzărică? Știi că nu știu să mint… – Ia te uită! Dar știu că te descurci… – Pe urmă, l-am cunoscut pe-al treilea… Oh! Unul în uniformă, înțelegi? Nu-mi trebuie mai mult să-mi sucească capul… Nici nu se poate descrie ce ofițeri frumoși sunt în Magdala!… – Doamne, iartă-mă! Nu că te-aș critica, dar Marie, găsesc că purtarea ta nu e dintre cele mai corecte. Cel puțin te-ai oprit la trei? Presupun că n-ai devenit amanta întregii garnizoane… – Întregii garnizoane, nu… Pappus m-a făcut să nu mai suport bărbații bătrâni… – Atunci, ai tinerilor din garnizoană? – Oh! Toți tinerii m-au iubit. Am păstrat portretele tuturor; o să-ți arăt albumul meu, o să vezi ce superbi sunt!
Marta nu mai sufla o vorbă; era zăpăcită. Lazăr, după cum spusese, nu era chiar un tip rigid. Și-apoi, Maria era sora lui, o iubea mult și nu putea să schimbe nimic din ceea ce era deja făcut. Se hotărî deci să nu critice desfrâul fetei. Dar nu ajunsese la capătul surprizelor. După ce o admonestă puțin, așa, de formă, adăugă: – În definitiv, dacă tu ești fericită, eu sunt mulțumit… Prin urmare, oricare ar fi frumosul ofițer la care te-ai oprit, prezintă-mi-l și mie. Poți să fii sigură c-o să-i fac o primire bună. – De fapt, Lazăr, acest frumos ofițer nu este un ofițer. – Ce mai vrei să spui? – Am părăsit garnizoana așa cum l-am părăsit pe Pappus. – Drace! Și cu cine ești, la urma urmelor? – Cu un băiat adorabil!… – Asta se subînțelege… Dar cine e? Cum îl cheamă? – Are un nume drăgălaș, ca totul la el. Îl cheamă Iisus… – Iisus? Stai puțin, cunosc numele ăsta… Mi s-a vorbit de unul pe nume Iisus, care a făcut tapaj recent, la Ierusalim, la Sărbătoarea Corturilor, cred… Acela să fie? – Exact. – Iisus, din Nazaret, de meserie dulgher? – Chiar el. – Vai, vai, vai, Marie, nu te felicit… E un enoriaș care se bucură de o reputație deplorabilă… Se spune că are toate viciile. Mai mult, vagabondează în fruntea unei bande de derbedei. – Dacă aș putea să te fac să înțelegi… Bietul Iisus, cum îl calomniezi! Se vede că ți-au vorbit despre el numai dușmanii lui. Un bărbat atât de distins! Și ce maniere! Aș vrea să-l auzi vorbind, să vezi cum își captivează audiența… E adevărat că merge de colo-colo, că nu stă două zile la rând în același loc; dar ce rău vezi în asta? Dacă-i place să călătorească… – Ascultă, la urma urmei, e treaba ta… Eu îți spun ce mi s-a povestit. Acest Iisus poate să fie exact inversul reputației lui… Îți cunosc bine gustul pentru lux… E evident că, dacă te-a fermecat, nu-i un cerșetor, cum bârfește lumea… Trebuie să fie chiar de o generozitate de mare domn, nu? – Oh! Cât despre asta, nu, Lazăre… Bietul de el, sub raportul averii, nu e prea dotat; tâmplăria nu l-a îmbogățit, iar predicile lui nu-i aduc niciun venit. Și-apoi, eu nu sunt femeia să mă atașez de un bărbat pentru bani. Mulțumescu-ți ție, Doamne, că sunt mai presus de asta… Iisus e sărac, dar asta n-o să mă împiedice niciodată să-l iubesc. – Totuși, dacă n-are nicio avere și meseria lui de conferențiar popular nu-i bagă niciun ban în pungă, din ce trăiește? – Îl ajut eu, din ce am. – Lazăr se dădu un pas înapoi, apoi strigă: – Îl întreții? Dar biata mea Maria, ești nebună, dacă ai făcut o pasiune pentru un asemenea amorez. O să-ți pape toți bănișorii domnul ăsta! – Lazăr, ești prea sever cu Iisus al meu… E oare vina lui dacă din activitatea lui de orator ambulant nu-și poate câștiga existența? Și să mai știi că eu nu sunt singura care-l subvenționează. Suntem mai multe doamne devotate lui și-l ajutăm din bunurile noastre. – Aaa, sunteți mai multe!… Din ce în ce mai tare! Are mai multe dame, hahalera! Ei bine, asta nu se potrivește cu moravurile noastre. Își închipuie că trăiește pe vremea lui Solomon, domnul tău, Iisus… Și cum faceți să nu fiți geloase unele pe altele? – Magdalena se îmbățoșă cu mândrie. – Celelalte sunt geloase pe mine, spuse ea. Eu sunt cea pe care o iubește, sunt favorita… Lazăr zâmbi trist. O privi pe sora lui cu un fel de milă afectuoasă. – Biata, biata mea Maria! zise el. – Ce prost ești, Lazăre, să mă compătimești! reluă Magdalena. Să fii favorita, să fii iubita lui Iisus nu-i de colo, să știi… Iisus nu-i un bărbat ca ceilalți. Și mai întâi că nu-i un bărbat… – Nu-i un bărbat? – Nu… – Nu cumva… – Nici vorbă… – Atunci mă dau bătut. – Îți spun numai ție, pentru că n-ai să ghicești ce este el. Marta, care asistase destul de jenată la acest dialog, făcu un pas spre ușă. – Unde pleci? întrebă Magdalena. – Ieșeam… Înțeleg că eu, care sunt domnișoară, nu trebuie să aud ce-o să-i dezvălui tu lui Lazăr. Magdalena pufni în râs. – Nu înțelegi nimic, zise ea. Îți închipui că… Hai că ești grozavă! Nu, Marta dragă, poți foarte bine să auzi tot. Ceea ce am să vă spun eu acum este un mister; numai că este un mister care n-are nicio legătură cu ceea ce ați crezut voi. Lazăr și Marta ciuliră urechile. – Hai, vorbește, Maria, spuseră ei, intrigați la culme. – Ei bine, Iisus nu este un bărbat… Este un dumnezeu… Fratele și sora Magdalenei scoaseră un strigăt. – Un dumnezeu? reluă Lazăr. Dar nu există decât un singur dumnezeu, care este Iehova, Iehova pe care-l adorăm noi. – De acord, dar Iisus este fiul lui, și este în același timp dumnezeu. Sau, ca să mă exprim mai bine, spiritul lui Iehova, care este un porumbel, l-a întrupat pe Iisus prin intermediul unei fecioare, doamna Iosif, și toți trei, Iehova, Iisus și porumbelul, formează un singur dumnezeu… – Iată o încâlceală de toată frumusețea! Iisus ți-a povestit această frumoasă istorie? – Pe ce-am mai sfânt! Numai că știu foarte bine că nu m-a trombonit… E dumnezeu, bag mâna-n foc pentru asta; chiar mi-a dovedit-o. – Cum așa? – Ești prea curios, Lazăr… Îți ajunge să știi că eu sunt femeia privilegiată a noii religii pe care Iisus e pe cale s-o fondeze, că sunt prima căreia i-a revelat el misterele sfinte… Mulțumește-te cu cuvântul meu și reține bine asta: acest Iisus, pe care-l disprețuiai tu adineauri este Mesia cel promis de profeți, este mielul divin care va mântui omenirea de păcatul lui Adam și-al Evei, este Hristos, care la sfârșitul lumii va veni să-i judece pe vii și pe morți. Maria spuse toate acestea cu un entuziasm pe care numai credința îl poate produce. Cu toate acestea, Lazăr era încă în dubiu. – Măcar ești foarte sigură de ceea ce afirmi? întrebă el. Dacă-i adevărat, e foarte grav! – Îți dau cuvântul meu de dezonoare! – Atunci, e-adevărat!
Și cu asta, faptul se împlini. Lazăr și Marta se convertiră fiului porumbelului. Magdalena triumfa. – Vedeți, spuse ea, că am dreptate să mă consider eminamente favorizată? Ibovnica de drept a lui Dumnezeu, ce glorie! se umflă ea în pene. Ca toate femeile, Marta era curioasă de felul ei. O întrebă pe Magdalena: – Există vreo cale să-l vedem și noi pe domnul Dumnezeu? – Chiar dorești să faci cunoștință cu el? – Bineînțeles! – Și eu, adăugă Lazăr. – În acest caz, mă duc după el; a venit cu mine în Betania… O să vedeți ce frumos e divinul meu maestru… Nu există ofițer în Magdala care să-l întreacă. Să-mi spuneți dacă nu-i așa. Numai că, în ceea ce privește dezvăluirea pe care v-am făcut-o, ssst! vă prefaceți că nu știți nimic.
Zicând acestea, plecă. Marta era visătoare… O oră mai târziu, Magdalena reveni, însoțită de Iisus, pe care-l prezentă fratelui și surorii ei. „Îl vede cu ochii inimii, gândea Lazăr; nu-i deloc frumos. Acum, pentru că e dumnezeu, e un noroc chior pentru ea să fie amantul ei”.
Primirea lui se petrecu fără ceremonie. Iisus vorbi și câștigă repede doi noi recruți. E adevărat că Magdalena pregătise bine terenul. Lazăr îl reținu pe Cuvânt la masă și el acceptă. Marta își luă sarcina de a pregăti bucatele. În timp ce trebăluia, având grijă să nu lipsească nimic, trăgea cu coada ochiului la nazarinean și i se păru foarte frumos și ei. Nu-i scăpa niciun cuvânt și niciunul din gesturile lui. Își spunea că nu mai văzuse un bărbat atât de fermecător. Își invidia sora pentru norocul care dăduse peste ea. „Întotdeauna, doar zburdalnicele astea au avut parte de noroc, își spunea ea frecând oalele. Nu-i nicio plăcere să rămâi fată cinstită”. O pasiune nu mai puțin arzătoare decât cea a Magdalenei îi cuprinse inima. Privea cu neplăcere preferința pe care i-o arăta Iisus surorii sale, Maria.
Lazăr coborî pentru un moment în pivniță, ca să tragă niște vin. Magdalena, sultană voluptuoasă, se unduia pe lângă amantul ei, în timp ce Marta intra și ieșea. Aici, e bine să cităm un comentator pios: „Maria se așezase la picioarele lui Iisus, îi asculta cuvântul și sorbea avidă din izvorul vieții; Marta o văzu și fu geloasă”. („Viața lui Iisus” de Abatele Fouard, tomul II, pag. 97, citat textual).
Nu-și mai putu ascunde invidia. Punându-și mâinile în șold, își apostrofă sora: – Ce leneșă poți să fii, Maria! Mi se pare că ai putea să-mi dai o mână de ajutor cu masa, în loc să stai așezată pe jos. Și, cum Magdalena nu se sinchisea, adăugă, adresându-se lui Iisus: – Domnule, te rog, spune-i și dumneata să mă ajute. Fiul porumbelului citea în adâncul inimilor. Văzu ce se întâmpla în sufletul Martei. Această nouă iubire pe cale să se aprindă îl măgulea și, pentru a o înteți, îi răspunse cu un surâs care o tulbură pe biata fată: – Marta, Marta, ai dreptate să-ți arăți zelul pentru a mă servi; dar greșești supărându-te pe sora ta. Locul pe care-l ocupă ea alături de mine ea l-a ales, și nu-i va fi luat niciodată. – Află! făcu Magdalena.
Martei îi venea să-i arunce cu o farfurie în cap soră-sii. Totuși, suportă afrontul în tăcere și se întoarse la bucătărie, ștergându-și pe furiș o lacrimă. (Luca, capitolul X, versetele 1-12).
A dat Iisus dovadă de cruzime până la capăt? În continuare, Evanghelia pare a arăta că nu. Fără îndoială, după dejun, divinul tâmplar o luă pe Marta deoparte și-i spuse: – Marta, ți-am provocat o durere mai devreme, nu-i așa? – Oh, da, domnule. – Pentru că ai fost așa de geloasă pe Maria, să înțeleg că mă iubești? – Domnule, îți sunt devotată total. Cea mai mare bucurie a mea ar fi să mor pentru dumneata. – Dar nu mă cunoști decât din dimineața asta… – Iubirea adevărată, domnule, e cea care se naște instantaneu, cea care apare fără cuvinte. – Și ce vrei tu de la mine, Marta? – Domnule, sunt foarte nefericită. Simt că nu răspunzi afecțiunii mele. Inima dumitale e deja dată Mariei. – Consolează-te, frumoasa mea copilă. Iubirea divină este inepuizabilă; ea se poate răspândi asupra tuturor creaturilor în același timp. Din moment ce mă iubești, Marta, te iubesc și eu. – Ce bun ești, ce bine-mi fac vorbele dumitale! – Crede în mine, ai încredere și vei fi fericită în sânul Domnului. – Îmi promiți? O să fiu fericită? – Atât de fericită, încât tu însăți n-o să-ți cunoști limitele fericirii. – O să mă iubești? Puțin? Mult? Cu pasiune?… – La nebunie!…
În fapt, inima lui Iisus era o inimă schimbătoare. Fiul porumbelului o dădea unora și altora. Marta fu deci admisă în cercul bucuriilor celeste; însă Magdalena își păstră în continuare partea cea mai frumoasă.
