CAPITOLUL 47 – Încornorați-vă soții, doamnelor!
În seara aceleiași zile, Iisus, socotind că trebuie să fie precaut, se feri să înnopteze în oraș. Se duse pe Muntele Măslinilor. Era timp frumos: adormi la adăpostul pomilor. În zori, era din nou la Templu, perorând în prezența unei mari adunări de oameni. Sanhedriții nu renunțaseră la ideea de a-l urmări. De data aceasta, își spuseseră că trebuie cu orice preț să-l facă să-și piardă autoritatea în fața mulțimii și să-l discrediteze, pentru a-și atinge scopul. În timp ce se frământau să găsească o soluție pentru a-l face antipatic poporului, interveni un incident care le servi de minune scopul.
Cele șapte zile petrecute în colibele improvizate din frunziș nu erau lipsite de pericole pentru doamnele izraelite. În general, ele se distrau pe cinste, râdeau, se hârjoneau; mergeau una la alta. La căderea serii, curioșii riscau câte-o ochire prin crăpăturile colibelor, să le vadă pe frumoase dezbrăcându-se, iar noaptea, mulți libidinoși greșeau ușa. Ca să evite un scandal, adesea, doamna avea grijă să nu țipe. Și apoi, veselia patriotică a evreilor era atât de mare, că scuza multe lucruri. Existau și întreceri – cine face mai multe farse în această săptămână de amuzament; important era să nu te lași păcălit.
Dar iată că chiar în noaptea de care ocupăm, o femeie fu surprinsă în flagrant delict de adulter. N-avea cum s-o dea la întors. Fusese văzută în brațele unui tânăr galant, amândoi într-o postură ce nu permitea nicio altă interpretare. Soțul îi administrase o scatoalcă amorezului și-și trimisese nevasta infidelă la domnii Sanhedrinului, pentru a fi judecată.
La epoca aceea, datorită civilizației romane, femeile adultere erau abandonate printr-o repudiere solemnă din partea soțului încornorat. Legea lui Moise, care poruncea ca acestea să fie lapidate [n.tr.: omorâte cu pietre] căzuse în desuetudine. Divorțul era suficient pentru a-i răzbuna pe soți. Roma își impusese codul moral. Dreptul de viață și de moarte aparținea exclusiv reprezentanților Cezarului, iar guvernatorii și procuratorii romani nu condamnau niciodată la pedeapsa capitală o soție infidelă.
Atunci când soția adulteră fu adusă în fața sanhedriților, în scopul pronunțării divorțului în favoarea soțului, un vulpoi bătrân din consiliu strigă, frecându-și mâinile:
– Iubiți colegi, îl avem pe Iisus!
– Cum așa? întrebară ceilalți.
– Pentru că individul se amestecă în interpretarea Bibliei, iată o frumoasă ocazie să-l facem de râs. Legea lui Moise poruncește ca femeia adulteră să fie lapidată. Să-l punem judecător în cazul de față. Dacă e de părere că trebuie să urmăm legea lui Moise, atunci o să-și contrazică toate predicile de până acum, în care pledează pentru toleranță. În același timp, o să-l înfurie pe Pilat, procuratorul roman. Dacă, dimpotrivă, va fi pentru divorț, avem dreptul să răspândim peste tot știrea că Iisus nesocotește prescripțiile Bibliei. Și într-un caz și în altul, dă de belea.
Sanhedriții aplaudară această idee. Se grăbiră spre parvizul Templului, unde Iisus diserta în mijlocul mulțimii pe tema scripturilor sfinte. O târau după ei pe nefericita care făcuse imprudența să-și păteze contractul de căsătorie. Asistența se dădu la o parte, pentru a lăsa cale liberă cortegiului.
– Ce se întâmplă? întreba lumea.
– E o femeie care și-a înșelat bărbatul și a fost prinsă.
– Ce frumoasă e, sărmana pisicuță! Pun pariu că bărba-su e un maimuțoi bătrân și scârbos.
– Și ce-are a face asta? Nu trebuia să-i pună coarne.
– La urma urmei, ce mare chestie că a avut și ea o slăbiciune o dată…
– Slăbiciune? Ah, nu! Merită o corecție exemplară.
– Moartea, vrei să spui?
– De ce nu? Legea lui Moise o spune clar.
– Dar nu se mai fac astfel de execuții de sute de ani…
Acestea erau sentimentele care agitau mulțimea. Bărbații, mai ales, erau împotriva nefericitei, și regretau profund că codul mozaic nu se mai aplica.
Sanhedriții ajunseră lângă Iisus. Își luară o mină prefăcută și, arătându-i tâmplarului vraci pe nevasta adulteră, spuseră pe un ton mieros:
– Maestre, iată o soție care tocmai a fost surprinsă împodobind fruntea soțului ei cu o pereche de coarne. Moise, în legea lui, ne-a poruncit să lapidăm femeia vinovată de această crimă. Care este opinia ta în legătură cu acest subiect?
Iisus se prefăcu că nu le auzise întrebarea și chiar că nu văzuse nimic. Nu răspunse. Se așeză încet pe pământ și începu să scrie ceva cu degetul pe nisip. Era imposibil să le dovedești sanhedriților un mai mare dispreț. Arăta în felul acesta o preocupare fără însemnătate: niște litere trasate în țărână, fără sens și fără scop i se păreau mai importante decât întrebarea doctorilor Legii.
În acest timp, aceia din mulțime care n-aveau milă pentru nevestele adultere, fericiți să audă că a fost invocată legea lui Moise, se aprovizionau cu pietroaie de pe șantierul din apropiere, arătând clar că sunt pentru ucidere. Sanhedriții nu puteau înțelege lipsa de considerație a lui Iisus. Persistară în a-i prezenta femeia adulteră, înfricoșată la vederea pregătirilor ce se făceau pentru supliciu. O parte din mulțime veni în jurul ei, boscorodind, cu brațele înarmate cu pietre grele, ceea ce nu era deloc de natură s-o liniștească. Sanhedriții insistară:
– Ei bine, domnule Iisus, la ce concluzie ai ajuns? Trebuie oare s-o lapidăm pe această femeie, sau nu trebuie să aplicăm legea lui Moise?
În sfârșit, Iisus se enervă. Se ridică în picioare și spuse:
– Cel care n-a încornorat niciodată pe nimeni să arunce primul piatra!
Se priviră unii pe alții. Erau toți foarte stânjeniți și aveau și de ce. Într-adevăr, trebuie s-o spunem, spre rușinea sexului masculin, bărbații sunt întotdeauna mai dispuși să condamne femeile adultere. Ei se pun imediat în locul soțului ultragiat și nu găsesc nicio scuză pentru soția infidelă. Uită prea ușor că adulterul nu se poate consuma fără participarea unui bărbat. Ei nu se preocupă deloc de culpabilitatea amantului, care este la fel de mare ca și cea a amantei. Un astfel de domn, care-și încornorează vecinul de peste drum, va fi tentat s-o strângă de gât pe propria-i soție, dacă ar surprinde-o schimbând bilețele dulci cu un văr de departe sau cu un frate de lapte.
Iisus țintise bine. Îi adusese cu picioarele pe pământ pe toți turbații obsedați de datoria conjugală. O, bărbați! Le blamați pe femeile care cedează și uitați că, în trei sferturi din cazuri, voi sunteți cei care le fac să cedeze. Iată ce înțeles a avut această frază neașteptată care, asupra sanhedriților, avusese efectul unui duș rece. Ca să fim și mai corecți, am putea s-o explicăm mai bine astfel: „Mergeți și căutați-l pe complicele acestei femei și lapidați-i împreună, pentru că așa este legea”. Dar noi știm că Iisus, care l-a dus de nas pe Pappus, soțul Magdalenei, și pe Chuza, soțul Ioanei, înclina spre indulgență față de soțiile ușuratice.
Sfatul său temperă, prin urmare, zelul adversarilor nefericitei. Scribii și fariseii păstrară tăcerea. Mâinile lor se lăsară în jos și dădură drumul pietrelor pe care le țineau. Ușor încurcați de această soluție la care nu se așteptaseră, se retraseră unul câte unul, mai întâi bătrânii libidinoși, care fuseseră cei mai îndârjiți, apoi tinerii destrăbălați, soiul cel mai rău.
Soția adulteră rămase singură cu Iisus, ne spune Evanghelia. Ce și-au spus ei? E de presupus că ea a recunoscut că-i datorează marelui vraci o candelă pururea aprinsă.
– O meriți din plin, trebuie că i-a mărturisit ea; fără tine, aș fi sfârșit-o rău. Îți sunt recunoscătoare pentru intervenția ta generoasă.
– Doamnă, dacă ai fost crescut într-un atelier de tâmplărie, asta nu înseamnă că-ți lipsește galanteria față de sexul frumos.
– Mi-am dat seama. Doamne! Cum i-ai mai încuiat!
– Nu-mi plac vulpoii care încearcă să mă păcălească. Le-o plătesc cu aceeași monedă. Au vrut să mă pună în încurcătură apropo de tine. Dar eu n-aș condamna vreodată o femeie frumoasă, vinovată din dragoste, eu, care am spus: „Îți va fi mai mult iertat pentru că ai iubit mai mult”.
– Și-atunci ce mă sfătuiești?
– Te sfătuiesc să te împaci cu soțul tău și să-l asiguri că n-o să-ți mai pătezi castitatea conjugală. Îți dai seama, cred, că dacă continui să te lași prinsă, n-o să fiu mereu lângă tine, ca să te apăr.
– Așa e. Dar dacă soțul meu nu vrea să mă primească înapoi?
– Nu te îngrijora de asta. În acest caz, caută-mă; îți voi da o scrisoare de recomandare către mai multe doamne, prietene de-ale mele, care locuiesc în Magdala și Tiberiada și care te vor primi într-un cerc restrâns de femei sfinte pe care-l frecventez acolo. Există păcate mult mai mari decât cel pe care l-ai comis tu. Cel mai mare păcat e să nu crezi în mine.
– Domnule, eu cred în tine.
– Mulțumesc.
– Sunt oare complet iertată?
– Cum să nu?… Gândește-te des la mine; la rândul meu, îți promit să mă gândesc des la tine… Ne e scris, poate, să ne reîntâlnim: în viață se întâmplă atâtea lucruri bizare…
– Domnule, gândul meu nu te va părăsi niciodată.
– Cu atât mai bine. În felul acesta, vei fi sigură că ai să ajungi în paradis.
– Ce înseamnă paradis?
– Este un loc plin de plăceri, în care eu le copleșesc pe cele care mă iubesc cu toate bucuriile după care tânjesc.
– Atunci vreau să merg și eu acolo.
– Da, iubito, dar nu imediat, mai târziu puțin… În sfârșit, îți promit că o să te conduc acolo într-o zi, dacă consimți să mă iubești mai presus de orice.
– Îți jur!
– Prea bine… Ridică-te, vine lumea.
Într-adevăr, frumoasa păcătoasă se aruncase la picioarele acestui personaj misterios care-i salvase viața și îi dădea semnele afecțiunii care se năștea în ea. În timpul acesta, discipolii, care erau în căutarea lui Iisus, veneau în fugă. Unsul, cu o maiestuozitate teatrală, o ridică pe femeia adulteră și-i zise cu voce tare:
– Mergi și nu mai păcătui!
Și, zicând acestea, intră în Trezorerie, care era partea Templului rezervată femeilor. Vestea intervenției lui în favoarea unei soții infidele îl precedase. Inutil să mai spunem cu ce amabilități fu întâmpinat de toate acele femei. Evanghelia recunoaște că acolo, în trezorerie, el putea spune tot ce-i trecea prin cap și că, în ciuda furiei lor, doctorii Templului nu îndrăzniră nici de data aceasta să pună să fie arestat. (Ioan, VIII, 1-20).
Această anecdotă referitoare la soția adulteră a fost interpretată în diverse feluri. Majoritatea comentatorilor, chiar a celor catolici, s-au arătat foarte stânjeniți de această indulgență extremă a lui Iisus față de soțiile care-și încornorează soții. Pentru multă vreme, Biserica a suprimat din Evanghelie această istorie. Nicon, un călugăr armean care a trăit în secolul X, spune că acest pasaj a fost scos din versiunea în limba armeană a Noului Testament deoarece ar fi putut dăuna religiei (Migne, „Patrologia greacă”, tom I, pag. 656). Chiar și astăzi se caută în zadar incidentul cu femeia adulteră în manuscrisele vechi. Printre manuscrisele autentice din care a fost retras acest incident, putem cita: pe cel din Alexandria, pe cele din Sinai, palimpsestul lui Efraim, traducerile evanghelice ale principalilor părinți ai Bisericii, precum Origene, sfântul Chiril, Tertulian, sfântul Ciprian, sfântul Ioan Gură de Aur. Aceste cenzurări dovedesc că cei mai mulți purtători de sutane creștine nu erau prea mândri de un dumnezeu reprezentat prin cineva care ține partea soțiilor adultere. În schimb, sfântul Augustin, căruia puțin îi păsa de ce-ar putea să creadă oile lui, și care nu se sfia să-și îmbrățișeze frumoasele pocăite ale diocezei sale, a păstrat pasajul cu pricina în toate traducerile care ne-au rămas de la el.
