CAPITOLUL 44 – Credința mută munții
Tot vorbind așa, Iisus și cei trei apostoli preferați ai lui ajunseseră la marginea orașului. Aici, îi întâlniră pe ceilalți discipoli, înconjurați de o mulțime de oameni. Între timp, discipolii lui încercaseră în zadar să vindece un tânăr surdo-mut epileptic. Încrezători în promisiunea pe care le-o făcuse maestrul lor, anume că o să le dea și lor darul făcutului de miracole, se gândiseră să facă și ei o minune. Când se înfățișase tatăl bolnavului, Andrei spusese:
– Fiul dumitale e surd, mut și epileptic, domnule? Oh, nu-i nimic! Noi posedăm o putere magică… O să-ți vindecăm băiatul cât ai clipi.
Surdo-mutul era în criză și se contorsiona. Fusese imobilizat și apostolii îi aplicaseră ritualul, imitându-l pe Iisus. Numai că nu obținuseră nici un succes. În zadar fiecare dintre ei, pe rând, scuipase în gura surdo-mutului; în zadar îi băgaseră degetele în urechi; în zadar își întinseseră ei mâinile deasupra capului bolnavului, pronunțând cuvinte barbare. Un fiasco total!
Scribii, care-i antipatizau pe oamenii din banda lui Iisus, triumfau la această nereușită, râzând cu nerușinare. Dar scena își schimbă aspectul când apăru fiul porumbelului.
– Ah! Iată-l pe patron! făcu Bartolomeu, a cărui frunte picura de sudoare; vine la țanc.
– Pe ce vă certați aici? întrebă maestrul.
Un om ieși din mulțime.
– Rabi, spuse el, l-am adus pe băiatul meu care, de când s-a născut, are o boală ciudată. Nu numai că e surd și mut, dar câteodată îl apucă niște convulsii înspăimântătoare: se tăvălește pe jos, face spume la gură, scrâșnește din dinți și se usucă. Înțelegi că asta nu e ceva natural; trebuie că are un drac în pântece, ca să se dedea la asemenea acrobații. I-am rugat pe discipolii tăi să alunge acest demon, dar n-au reușit; dar tu, domnule, care nu ești un om ca toți ceilalți, ai putea cu ușurință – și sunt convins de asta – să-i vii de hac spiritului rău și să-mi vindeci băiatul. Fă-mi acest hatâr, te implor. E unicul meu copil.
– Adu-l aici pe fiul tău, comandă el.
Fu adus copilul. Acesta, doar ce-l văzu pe Iisus, că fu cuprins de o criză, se aruncă la pământ și se tăvăli în spume.
– Îl apucă des? întrebă Unsul.
– Foarte des. Odată, era în așa mare suferință, că s-a aruncat în apă, ca să piară. Altă dată s-a rostogolit în foc… Oh! E o întreagă poveste… Demonul îl împinge la aceste gesturi disperate… Rabi, rabi, ai milă de el! Ai milă de noi!
– Dacă tu crezi în mine, reluă Iisus, fiul tău va fi eliberat de diavol.
Tatăl surdo-mutului se temea că nu poate fi suficient de credincios; plângea.
– Rabi, spuse el, eu fac tot posibilul să cred în tine; dar dacă nu cred destul, ajută-mi necredința.
În acest timp, mulțimea se aduna și-l înconjura pe fiul porumbelului. Acesta se întoarse către băiatul care era la pământ, făcând spume.
– Spirit surdo-mut, făcu el, îți ordon să ieși din acest copil și să nu te mai întorci în el.
Demonul săltă trupul posedatului, îl zgâlțâi violent și ieși, ca întotdeauna, cu un strigăt puternic. Băiatul căzu pe-o parte; nici urmă de spumă pe buze, nicio convulsie în membre; băiatul era țeapăn și nu mai mișca deloc.
– Aha! făcură scribii cârcotași, iată o vindecare totală. Puștiul e mort!
Iisus luă copilul de mână, îl ridică și băiatul vindecat se ținu pe picioare. Scribii pleoștiră urechile, iar mulțimea aplaudă. Era un succes deplin. Modest ca o viorea, Unsul potoli entuziasmul asistenței și intră într-o casă alăturată, urmat de apostolii rușinați de neputința lor și neștiind cărui fapt i se datorează. Când rămaseră singuri cu patronul lor, îi cerură explicații.
– În sfârșit, zise unul dintre ei, vorbind în numele celorlalți unsprezece, ce vrea să însemne asta? Acum șase luni, când ne-ai trimis în misiune, ne-ai dat puterea să facem minuni; ne-am folosit de ea; datorită nouă, câțiva bolnavi s-au vindecat. Astăzi am vrut să facem aceeași chestie și n-a mai ținut… Spune sincer, ne-ai retras darul făcutului de miracole? Și dacă da, de ce?
– Mielușeii mei, răspunse Hristos, asta ține pur și simplu de faptul că astăzi nu mai aveți tot atâta credință ca acum șase luni. Adevărat, adevărat vă spun, oricine va avea o credință nețărmurită în mine va poseda o putere nemaipomenită; orice om care va crede în divinitatea mea va putea spune unui munte: „Mută-ți locul” și muntele se va deplasa unde va vrea el. Credința, băgați bine la cap, mută și munții din loc. (Matei, XVII, 14-20; Marcu, IX, 13-20; Luca, IX, 37-43).
Această afirmație a lui Iisus, care este consemnată în Evanghelie și pe care catolicii n-o pot contesta, mă îndeamnă la următorul raționament: ea dovedește, după părerea mea, că episcopii Franței nu sunt și buni patrioți. În 1870, Franța, pe care teologii o numesc fiica cea mare a Bisericii, era invadată de armatele germane. Germanii, după spusele catolicilor, sunt un popor eretic, destinat infernului. Or, dacă există pe lume niște indivizi care au cu adevărat credință, aceștia trebuie să fie episcopii; căci dacă nici episcopii nu cred în divinitatea lui Iisus Hristos, ce să mai zic de noi ceilalți, care nu suntem decât niște indivizi oarecare. Ei bine, din moment ce episcopii au o credință nemărginită, ei pot, cu un singur cuvânt, să mute munții. Gândiți-vă puțin cum ar fi triumfat Franța în fața Prusiei, dacă episcopii francezi ar fi avut un dram de patriotism: pe măsură ce armatele germane ar fi înaintat în teritoriu, episcopii le-ar fi pus în cale obstacole. În acest fel, invazia ar fi fost imposibilă. La comanda arhiepiscopului Parisului, tot lanțul muntos al Himalayei, care este de netrecut, ar fi venit și s-ar fi plasat la frontiera franceză, iar prusacii ar fi fost nevoiți să rămână la ei acasă. Și dacă totuși, ca urmare a tenacității lor proverbiale, ar fi atins vârfurile Himalayei, transportate acolo de episcopii de pe malul Rinului, cardinalul din Lyon ar fi sesizat momentul în care trupele regelui Wilhelm s-ar fi aflat în vârful acestor munți și ar fi comandat:
– Și acum, munți ai Himalayei, mergeți și plasați-vă la Polul Nord!
Instantaneu, Franța s-ar fi debarasat pentru totdeauna de armatele prusace, iar Garibaldi n-ar mai fi trebuit să le vină în ajutor.
