CAPITOLUL 43 – Suspensie fără sfori și lanternă magică fără aparat
O săptămână mai târziu, Iisus se afla printre dealurile care se întind în vestul lacului Genesaret. La căderea serii, urcă pe un munte înalt, numit Tabor, în compania a trei dintre apostolii săi, care erau Simion-Pietricică, marele Iacob și micul Ioan. Ajuns în vârf, le spuse discipolilor lui credincioși:
– O să-mi fac aici rugăciunea de seară; dacă vă îndeamnă inima, faceți și voi la fel.
Se aruncă în genunchi, întinse mâinile spre cer și mormăi o rugăciune. După această implorare, începu alta, apoi o a treia, o a patra și așa mai departe. Cei trei apostoli îi urmară exemplul. Ca și el, îngenuncheaseră și întinseseră mâinile spre cer, recitând „Tatăl nostru”. Se priveau reciproc cu coada ochiului și păreau să-și spună:
– Nu-i prea amuzant patronul nostru. El are, după cum îi e voia, natura lui divină sau natura lui omenească: obosește când vrea el; și când nu vrea el, nu obosește. A trecut deja o jumătate de oră de când stă cu brațele ridicate; ceea ce înseamnă că natura lui divină funcționează; ar putea rămâne încă trei sau patru ore în poziția asta, fără să-l incomodeze câtuși de puțin. Dar noi, la naiba! Cu noi e altă mâncare de pește. Pe noi nu ne ajută decât natura noastră omenească și acum am ostenit de tot.
Într-adevăr, Iisus se ruga cu o ardoare extraordinară, iar brațele lui întinse spre cer nu păreau deloc obosite; cei trei apostoli, dimpotrivă, făceau grimase de durere. Până la urmă, nemairezistând oboselii, își încetară ruga și se întinseră ușor pe jos, să tragă un pui de somn.
Dar iată că, în timp ce ei trăgeau la aghioase într-un ansamblu remarcabil, lucruri extraordinare se petreceau pe munte. Iisus își încetă rugăciunile, se sculă și se ridică în aer fără balon. O, nu prea sus. Numai cam la un metru deasupra solului. Ridicarea completă era rezervată unei ocazii mai bune. Se mulțumea de data aceasta să rămână suspendat în aer doar pentru a dovedi că-și bătea joc de legile fizicii, ca și de domnul Colin-Tampon [n.tr.: personaj literar din cartea „Aventurile domnului Colin-Tampon” de Jules Girardin]. În același timp, cerul se întredeschise și doi domni în vârstă coborâră. Unul avea pe frunte o frumoasă pereche de coarne luminoase; era Moise. Celălalt, era purtat într-un car în flăcări, în care se lăfăia în voie, ca peștele în apă; era Ilie. Tata Moise se așeză de-o parte a lui Iisus, iar Ilie, părăsindu-și vehiculul arzător, de cealaltă parte. Apoi, toți trei, suspendați în felul acesta, fără sfori, la un metru de sol, începură o conversație amicală.
– E foarte amabil din partea ta, spuse Cuvântul, că te-ai gândit să-mi faci o vizită în noaptea asta.
– Cum altfel! răspunse Moise, este un gest de curtoazie pe care ți-o datorăm de multă vreme… Cum îți mai merg treburile în această lume? Bine? Se convertesc sufletele la chemarea ta?
– Ce să spun! Sunt unele cam îndărătnice; dar per total, procentul de atragere e bunicel. Nu merge însă așa de bine cum am crezut.
– Mie-mi spui? observă Ilie; afurisiții ăștia de izraeliți sunt mai încăpățânați decât catârii din Arcadia. Le-am predicat gratis ani la rând. După fiecare predică, erau mai surzi și mai închistați în necredința lor ca niciodată.
– Eu am avut ceva mai mult succes, reluă Moise. Dar, sincer să fiu, n-am ezitat niciodată să folosesc mijloacele radicale. Când evreii se îndărătniceau, îi treceam prin sabie. Ca să introduci credința în popoarele recalcitrante, nu există nimic mai eficient decât un masacru pe cinste.
– Legea ta, Moise, și dă-mi voie să ți-o spun ca prieten, e un pic prea dură, zise Iisus. Principiul meu e să prinzi muștele cu miere.
– Oh, având în vedere procentul de reușită cu metoda asta, nici nu merită să mai vorbim. Încrede-te în experiența mea. Dacă vrei să întemeiezi o religie, n-o lua cu binișorul, altfel n-o să ai parte decât de dispreț.
– Știu; dar după aceea…
– Or să te copleașească cu persecuțiile, or să te sâcâie la nesfârșit, or să te supună chiar la cazne…
– Știu, știu; dar după aceea, ce triumf!
– Dacă ții să treci prin supliciu, e treaba ta; îți urez tortură plăcută, zise Ilie. Cât despre mine, sunt foarte fericit că tatăl tău, excelența sa Savaot, a avut bunătatea să mă scoată viu din lumea asta, înainte ca contemporanii mei să atenteze la viața mea.
Bravii noștri suspendați vorbiră în felul acesta câteva minute. O lumină vie îi înconjura și le trecea chiar prin trupuri, care deveniseră transparente, atât de puternică era lumina. Veșmintele lui Iisus erau de o albeață pe lângă care zăpada ar fi părut cenușie. Era frumos, tare frumos! Spectrul lor sclipea și arunca așa niște scântei, încât îi trezi pe cei trei apostoli. Când deschiseră ochii, fură orbiți și, spune Evanghelia, îi auzită pe Moise și pe Ilie conversând cu Hristos: „Vorbeau de ieșirea lui din această lume, care trebuia să se facă la Ierusalim”.
Totuși, un spectacol atât de magnific nu putea dura la nesfârșit; există un sfârșit în toate. Chiar și o lanternă magică se stinge când i s-au consumat bateriile. Prin urmare, transfigurarea pălea treptat. Aparițiile celor doi se estompau. Ilie și Moise se îndepărtau ca în teatrul de umbre chinezesc.
Lui Petru îi păru rău că totul s-a terminat prea repede.
– Maestre, spuse el, știi că-i plăcut locul ăsta? Dacă nu ți se pare o idee prea rea, noi am ridica trei corturi – unul pentru tine, unul pentru Moise și unul pentru Ilie – și n-am mai pleca de pe muntele ăsta prin de surprize.
– Ce idee! Și unde v-ați culca voi, ceilalți? făcu Iisus, căruia Petru nu-i vorbea decât de trei corturi pentru șase inși.
– Ce întrebare! Tu l-ai lua pe Ioan la tine în cort. Cât despre marele Iacob și cu mine, noi ne-am culca unul cu Ilie și celălalt cu Moise. Așa, toată lumea ar fi mulțumită.
În timp ce vorbea, dintr-o dată, un nor îi învălui și un tunet puternic îl făcu să amuțească. Apoi, o voce ieși din nor și această voce, care nu era chiar un gângurit de porumbel, zise:
– Acesta este fiul meu preaiubit, întru care am binevoit! Pe el să-l ascultați!
În acel moment, cei trei apostoli nu se gândiră să răspundă. Se întinseră la pământ, cu nasul în țărână, încremeniți ca o pisică speriată, pe cale să primească o palmă. Numai după câteva clipe, văzând că cerul nu se prăvălea peste capetele lor, se încumetară să deschidă un ochi și, pipăindu-și membrele, constatară cu satisfacție că nu le lipsea nimic. Iisus era acolo, în fața lor, la câțiva pași, așezat pe o piatră și-i privea cu un aer batjocoritor.
– Doamne! Ce sperietură zdravănă ați tras! le spuse el. Se pare că nu credeți că ați rămas întregi. Mai pipăiți-vă o dată oasele și numerotați-le pentru data viitoare… Acum, pe bune! N-am văzut iepuri mai fricoși ca voi. Când o să vă intre în cap că nimic nu vi se poate întâmpla când sunteți cu mine?
Apostolilor le fu de-ajuns. Marele Iacob, dând glas gândurilor celor doi colegi, insinuă c-ar fi poate timpul să se întoarcă în oraș. În forul lor interior, toți trei își spuneau că muntele cu surprize era mai puțin atrăgător decât crezuseră. Unsul nu avu cruzimea să-i contrazică. Consimți să intre în cel mai apropiat oraș. În rest, începea să se lumineze de ziuă. Ajunseră la poalele muntelui în primele ore ale dimineții.
La coborâre, Iisus le spuse că această scenă de suspensie fără sfori și de lanternă magică fără baterii fusese creată special pentru ei și că trebuie să păstreze secretul.
– Vă interzic să vorbiți vreodată despre ceea ce ați văzut mai devreme.
Fără îndoială, acesta este motivul pentru care Ioan, singurul dintre cei patru evangheliști care a asistat la superbul spectacol al transfigurării [n.tr.: sau „schimbarea la față”], este și singurul care nu vorbește despre el.
Deschideți Evanghelia. Veți găsi relatarea acestei aventuri:
- În sfântul Matei, cap. XVII, vers. 1-13, și sfântul Matei n-a fost pe muntele Tabor.
- În sfântul Marcu, cap. IX, vers. 1-12, și sfântul Marcu n-a fost nici el acolo.
- În sfântul Luca, cap. IX, vers. 28-36, și sfântul Luca nici atât.
Cât despre sfântul Ioan, care a fost acolo, acesta nu suflă o vorbă. Ioan a păstrat deci cu religiozitate secretul evenimentului. Dar atunci, cum naiba au aflat de el ceilalți trei evangheliști? Aha! Ce tâmpit sunt… prin porumbel!
După ce le recomandă apostolilor ciocu’ mic despre transfigurare, Iisus îi anunță că va învia din morți. Și aici trebuie citită Evanghelia. Acești nerozi de apostoli nu-și reveneau: Cum ar putea el să învie dintre morți? se întrebau ei. Și Ilie, de ce a dispărut? Scribii spun că Ilie trebuie să vină înainte de Mesia și să repună lucrurile în ordinea lor. Nu Hristos va fi Domnul nostru? Acestea erau întrebările pe care și le puneau apostolii, dacă e să credem Sfânta Scriptură.
Aici e vorba de înțelegerea lucrurilor. Apostolii, erau ei martori, da sau nu, la miracolele lui Iisus? Da, nu-i așa? Ei bine, atunci cum puteau ei să se îndoiască de el? Dacă Iisus era capabil să-i resusciteze pe alții, tot atât de adevărat ar fi fost că avea puterea de a se resuscita și pe sine însuși.
Mărturisesc că, în ceea ce mă privește, sunt profund sceptic. Dar dacă, de exemplu, vechiul meu amic, Joachim Pecci (zis Leon nr. 13) [n.tr.: este vorba despre papa contemporan cu autorul], s-ar suspenda în fața mea fără sfori sau alte trucuri, dacă ar resuscita un mort, ca să-mi facă mie o plăcere, spunându-i: Talitha Koumi, sau dacă ar vindeca în prezența mea un surdo-mut doar băgându-i degetele în urechi și scuipându-i în gură, ei bine, atunci n-aș avea nicio ezitare să-l proclam dumnezeu pe bătrânul Pecci și să-l ador.
Când mă gândesc la scepticismul apostolilor, în fața cărora Iisus opera minuni cu nemiluita și care dintr-o dată se întrebau dacă Hristos era zdravăn la cap, urmez acest raționament:
Paradisul nu există, sunt convins de asta; dar totuși acolo mă voi duce. Apostolii, care se îndoiau din când în când de Dumnezeu, neavând nici un motiv (din contră!) ocupă în Paradis cele mai bune locuri; sunt sfinți de primă categorie. Eu, care n-am fost niciodată martor la cel mai mic miracol, aș avea deci circumstanțe atenuante în ceea ce privește necredința mea, și Tatăl Etern îmi va acorda, dacă va fi în toane bune în ziua în care mă voi prezenta în fața lui, un certificat de sfânt de categoria a patra. Nici n-aș cere mai mult. „Preafericitul Léo Taxil”! Ce bine ar da în calendar!
Dar iată ce disertație lungă am făcut pentru o simplă îndoială a apostolilor. Iisus n-a despicat firul în patru; el le-a spus apostolilor doar atât:
– Credeți, poate, că eu nu sunt Hristos? Vă întrebați cum o să fac să mă resuscitez dintre morți? Asta să nu vă îngrijoreze… Ilie, se spune, trebuie să revină înaintea mea. Ei bine, a venit; numai că nimeni n-a prins de veste… Se ascundea în pielea vărului meu, Botezătorul. Iată tot misterul! În consecință, din moment ce botezătorul de la apa Iordanului nu era altul decât Ilie deghizat, rezultă că eu sunt cel mai mesia dintre toți mesii!
