CAPITOLUL 42 – Exil și revenire în Galileea
La 24 de ore după aceste evenimente, Iisus predica în sinagoga din Capernaum, în prezența unui public foarte numeros. Locuitorii Betsaidei erau și ei acolo. Deoarece constataseră că barca apostolilor plecase fără Iisus, îl căutaseră pe vraciul tâmplar prin toate părțile, pentru a-i aduce câțiva bolnavi. Negăsindu-l, fuseseră foarte intrigați. Telegraful electric nu se inventase încă la vremea aceea. Cu toate acestea, după spusele Evangheliei, betsaidenii aflară chiar în aceeași zi că fiul porumbelului se găsea la Capernaum și se grăbiră să meargă acolo.
A doua zi dimineață, cele două populații reunite îl implorară pe Cuvânt să le țină unul din acele discursuri magnifice, al căror secret îl deținea numai el. Iisus vorbi, deci; dar cum lumea îi cerea să facă din nou miracolul din ajun, adică multiplicarea chiflelor și a heringilor afumați, se înfurie și făcu urât.
– Doamne, iartă-mă! Nu v-ați schimbat deloc! Trebuie să vă fie tare foame, ca să veniți iar să-mi cereți pâine! Ei bine, o să vă dau, dar nu din cea pe care o cereți. O să vă dau să mâncați din mine însumi; căci eu sunt pâine vie, coborâtă din cer.
La această propunere puțin riscată (s-o recunoaștem), asistența, care era totuși favorabilă oratorului tâmplar, murmură. Acesta, în loc să-și explice afirmația, continuă pe același ton:
– Da, hrana pe care v-o ofer este carnea mea. O vreți?
– Nu! strigară mii de voci.
– Cu atât mai rău pentru voi! Nu mă mai întorc la ce-am zis. M-ați văzut resuscitând morți. Or, dacă vreți să vă resuscitez când veți fi petrecuți din viață, trebuie ca încă de-acum să-mi mâncați carnea și să-mi beți sângele.
Această politețe de antropofag nu fu pe gustul adunării. Toată lumea voia să reînceapă micul festin cu chifle și heringi afumați; dar nimeni nu era dispus să muște din mușchii domnului.
– E o parabolă ce ne spui tu acum? întrebă cineva.
– Absolut deloc. Trupul meu este cu adevărat carne, iar sângele meu este băutură; cine mănâncă din carnea mea și bea din sângele meu locuiește în mine și eu în el. Cine mă mănâncă, va trăi în el prin mine (textual).
De data aceasta, măsura fusese întrecută. Întreaga asistență, inclusiv numeroșii partizani ai lui Iisus care se înscriseseră pentru a se număra printre discipolii lui, toată asistența se revoltă.
– Destul! E înfiorător! E nebun! striga lumea.
Și cum betsaidenii și capernauții nu voiau să-i facă vreun rău Cuvântului, se mulțumiră să-l lase singur cu divagațiile lui. „Din acel moment, spune evanghelistul Jean, mai mulți dintre discipoli se retraseră din suita lui și nu se mai întoarseră niciodată la el”. Iisus rămase cu cei 12 apostoli.
– Și voi, îi întrebă el, vreți și voi să pleacă?
– Nicidecum, răspunse Simion-Pietricică. Ne-am părăsit meseriile din care trăiam; rămânem cu tine. N-o să ne servim chiar acum cu o bucată din carnea ta; dar timpul acela va veni, poate. Te-am văzut săvârșind atâtea minuni, încât nimic din ce spui tu nu ne mai poate mira. Noi te credem, deci. Ascultă încă o dată profesiunea noastră de credință; tu ești într-adevăr fiul porumbelului.
– E bine, prieteni, vă mulțumesc.
Cu aceste cuvinte, Iisus ieși din sinagogă, împreună cu cei 12 fideli ai lui.
Locuitorii îi priviră trecând, scandalizați.
– Uite-i pe cei care se dedau la astfel de lucruri. Ăștia sunt pentru antropofagie. Sincer vorbind, trebuie că nu-i dezgustă treaba asta.
Ne punem întrebarea dacă acest incident nu cumva i-a dăunat lui Iisus. În rest, el înțelese foarte bine că, pentru o vreme, devenise dezagreabil. De aceea, părăsi orașul și chiar ținutul. Câteva zile mai târziu, se afla la Tyr, în regiunea locuită de păgâni.
Evanghelia este foarte reținută în detalii privind șederea Cuvântului printre Cananiți. Ea povestește că acesta i-a făcut un serviciu unei femei a cărei fată era epileptică, copleșind-o în același timp cu injurii, având în vedere că domnul Hristos nu era întotdeauna în toane bune. Când această nefericită mamă îl imploră, el îi răspunse mai întâi brutal:
– Miracolele mele nu sunt pentru câini!
Nefericita acceptă jignirea.
– E adevărat, domnule, spuse ea; dar așa cum câinii mănâncă firimiturile de sub masă, dă-mi și mie o firimitură din miracolele tale.
Iisus avu curtoazia de a nu împinge mai departe grosolănia și îi dădu, deși cu un aer nemulțumit, fărâmitura de miracol solicitată.
În altă zi, îi fu adus un bărbat surdo-mut. În legătură cu acest episod, nu pierdeți ocazia să citiți Marcu, capitolul VIII, dacă vreți să cunoașteți noua manieră de operare utilizată de data aceasta de către Iisus. Îl trase spre el pe infirm, își băgă degetele în urechile lui, îi scuipă în gură și strigă:
– Ephphetha!
Imediat, surdo-mutul auzi și vorbi.
Într-o altă împrejurare, el repetă miracolul chiflelor și al heringilor multiplicați. Dacă betsaidenii ar fi aflat că Unsul a făcut din nou, de data aceasta pentru păgâni, minunea pe care le-a refuzat-o la Capernaum, ar fi fost, cu siguranță, invidioși.
Șederea personajului nostru în regiunea păgânilor fu de 6 luni. În tot acest timp, se plictisi de moarte. Regreta Galileea și mai ales Magdala, unde locuia micul lui serai. Așadar, Magdala fu orașul în care reapăru mai întâi, atunci când consideră el că exilul lui durase destul.
Sfintele femei îl primiră în extaz, inutil s-o mai spunem. Trecuse o jumătate de an de când le lipsea și nu le dăduse vești despre el, răutăciosul! Toate odaliscele pioase se adunară pentru a sărbători întoarcerea ingratului. Îi adresară reproșuri dulci, îl puseră să promită că n-o să mai facă asemenea escapade; după care, iertarea îi fu acordată prin mii de alintări.
În această epocă plasează Evanghelia calamburul idiot și rămas legendar, care-i este atribuit lui Hristos. Interpelându-și într-o bună dimineață apostolii, el le puse această întrebare neașteptată:
– Voi, care vă plimbați de colo-colo și care auziți ce se mai povestește prin ținut, ce se spune acum despre mine?
– Ca să fim sinceri, răspunseră apostolii, nimeni nu crede că ești Mesia. Am întrebat pe toată lumea în legătură cu tine. Unii spun că ești țicnit; alții, că te dai drept Ieremia resuscitat și mai sunt și unii care îți recunosc oarece putere. Dar marea majoritate a compatrioților noștri consideră că ești un farsor sau că-ți filează o lampă.
– Și voi, urmă Iisus, cine spuneți voi că sunt eu?
Petru luă cuvântul în numele bandei:
– Noi, Rabi, nu ne-am schimbat părerea. În ochii noștri, tu ești fiul porumbelului, și așa te proclamăm peste tot pe unde trecem.
– E bine, prieteni, sunt mulțumit de voi. Și tu, mai ales, dragul meu Petru, te știu dispus să vorbești în numele celorlalți. Ești un băiat bun. Și încă ceva, ascultă bine ce vreau să-ți spun… Tu ești Petru [n.tr.: „piatră”], nu-i așa?
– Perfect adevărat, pentru că tu mi-ai dat numele ăsta, în locul celui de Simion.
– Tu ești Petru, spun. Ei bine, pe această piatră voi construi biserica mea.
– Aud?
– Voi construi, înțelegi tu, o biserică pe această piatră care ești tu, și porțile infernului nu vor triumfa niciodată asupra bisericii mele.
– Porțile infernului?
– Da, porțile…
– Nu pricep prea bine.
– Nu face nimic. O să-ți dau și un rând de chei. Aceste chei vor fi cele ale regatului cerului, un regat care este situat sus, mai sus decât luna. Iar când tu vei desface un nod pe pământ, va fi în același timp un nod desfăcut în cer.
– Asta-i chiar o onoare pe care mi-o faci, Doamne, răspunse Simion-Pietricică. O să încerc să mă arăt demn de ea.
Și, întorcându-se spre ceilalți apostoli, adăugă, trecându-și mâinile prin barbă, triumfător:
– Atenție, camarazi! Să fie bine înțeles că eu sunt vice-președintele societății! (Matei, XV, 21-39; XVI, 1-20; Marcu, VII, 1-37; VIII, 1-30; Ioan, VI, 22-72).
╰┈➤ CAPITOLUL 43 – Suspensie fără sfori și lanternă magică fără aparat
