CAPITOLUL 40 – Chifle și heringi afumați la discreție
Să revenim la apostolii noștri, pe care Unsul îi trimisese în misiune doi câte doi, în șase colțuri ale Iudeei. Ei fură printre primii care aflară de sfârșitul tragic al Botezătorului și, de cum li se aduse la cunoștință acest fapt, se grăbiră să revină la Iisus, fără a-i mai cere permisiunea.
– Pe toți dracii, patroane! Ni s-a povestit o întâmplare oribilă, care ne-a făcut părul măciucă.
– Ce anume?
– O să-ți facă rău: vărul tău, Botezătorul, a fost executat, i-au tăiat capul.
– Știu. Facă-se voia Domnului!
– Cum? Nouă ni se pare că de data asta nu voia Domnului s-a împlinit, ci cea a doamnei Irodiada.
– Posibil. Numai că, cum nimic nu se întâmplă fără ca Domnul să vrea, dacă vărul meu Botezător a fost decapitat, e pentru că cel care este în ceruri a hotărât astfel.
– Dacă-i așa, atunci Tatăl tău, care e în ceruri, n-a fost prea amabil cu nepotul lui…
– Planurile Preaînaltului sunt nepătrunse.
Apostolii nu erau prea convinși. Întrebară dacă n-ar fi mai prudent să se pună la adăpost.
– Stați așa, răspunse Iisus, trebuie să-mi consult ceasul destinului.
După ce se gândi un moment, spuse:
– Timpul meu n-a sosit încă. Hai s-o ștergem de-aici.
Intrară în primul port pe care-l întâlniră și banda noastră sfântă ridică pânzele spre nordul mării Tiberiada. Debarcară chiar în Betsaida, deja celebră prin pescuitul miraculos. Acest sat ținea de teritoriul guvernat de Filip și fusese declarat cu un an în urmă oraș. Tetrarhul îi schimbase chiar și numele și-l redenumise Iulia, din curtoazie pentru fiica lui Augustus.
În jurul acestui oraș în devenire se întindeau pustiuri vaste, iar spre răsărit se ridicau dealuri la fel de lipsite de vegetație ca și astăzi. În această localitate sperase fiul porumbelului să-și afle liniștea. Speranțele lui fură înșelate. În ciuda secretului cu care marele vraci își învăluise plecarea, câțiva martori, văzând barca îndepărtându-se de mal, dădură de știre oamenilor, care-l urmă de-a lungul țărmului. Încetinită, fără îndoială, din cauza vântului slab, barca înainta cu viteză mică. Așa se face că fu devansată, iar când Iisus puse piciorul pe pământ, în compania discipolilor lui, se văzu înconjurat de o mulțime tot atât de numeroasă ca și cea de la Naim și de la Capernaum.
Era în apropierea Paștelui. Deja se formau caravane. O multitudine de pelerini veneau din cele mai îndepărtate ținuturi. Moș Zevedei, de cum află despre sosirea celor doi fii ai lui și a șefului lor, se făcu luntre și punte pentru a stimula zelul locuitorilor.
– O să-l vedeți pe acest Iisus, spunea el cui voia să-l asculte. E un tip tare de tot! Într-o zi, când nu era deloc timp bun pentru pescuit – și eu mă pricep, că doar sunt un bătrân lup de mare – i-a făcut pe băieții mei să prindă atâta pește, de-au umplut două bărci! Asta s-a făcut sigur printr-o minune. N-aveți decât să-i cereți miracole; o să vă facă cu sutele și miile.
Așa se face că, atunci când Unsul ajunse printre oamenii din Betsaida-Iulia, avu parte de o primire mai mult decât amabilă.
– Rabi, cerea mulțimea pe toate tonurile, un miracol, un miracol!
– Nu chiar acum, răspunse Iisus. Să nu abuzăm de lucrurile bune, rămâne pe altă dată.
– Ba nu, ba nu, un miracol, un miracol!
– Vă cer iertare; sunt foarte obosit.
– Dar nu-i obositor să faci miracole. Un miracol! Un miracol!
Iisus îi lăsă să-și spargă plămânii și, urmat de apostoli, ajunse pe un deal din împrejurimi. Locuitorii din Betsaida și pelerinii, care erau oameni perseverenți, îl urmară și acolo. Iisus ajunse la un al doilea deal, apoi la un al treilea; ei îi călcau pe urme, nescăpându-l din ochi. Atunci, pe post de miracol, el le servi un discurs grandios, așa cum erau toate discursurile lui. Fu atât de elocvent, încât auditoriul uită complet motivul care-i adusese atât de departe, în deșert. Mai mult, discursul lui fu de o lungime interminabilă. Vorbi toată ziua și nimănui nu-i dădu prin gând să părăsească locul și să se întoarcă acasă, ca să mănânce. Când, în sfârșit, își încheie speech-ul, fără să fi băut un singur pahar de apă tonică (un gâtlej divin nu se usucă niciodată din cauza unei predici, oricât de întinsă ar fi ea), soarele cobora la orizont. Abia atunci se simțiră discipolii prinși de îngrijorare pentru stomacurile acestor spectatori benevoli.
– Grozavi mai suntem! făcură ei. Iată-ne aici, în mijlocul deșertului, înconjurați de toți acești oameni de treabă care și-au părăsit orașul, și n-avem nimic să punem în gură.
– Asta pentru moment, răspunse Unsul. Cumpărați pâini și împărțiți-le acestor oameni.
– Să cumpărăm pâine? De unde și cu ce? Portmoneele noastre sunt goale și nu există un singur brutar în împrejurimi. Brutarii nu prea au obiceiul să se stabilească în mijlocul deșertului.
– Așa e. Dar e posibil ca unul dintre acești bravi pelerini să aibă o bucată de pâine în desaga lui.
Andrei sări pe un bolovan și întrebă:
– Se poate ca cineva din această onorabilă adunare să ne dea niște pâine pentru 3 bani?
Un tânăr ieși în față și spuse:
– Am eu cinci chifle și doi pești.
– Oh! Suntem bogați! strigă Iisus.
– Crezi, deci, întrebă Andrei, că va fi de-ajuns pentru toată lumea?
– Dă-le totuși să mănânce și ai încredere în mine.
Spunând acestea, Iisus dădu ordin ca mulțimea să fie invitată să se așeze pe jos, în grupuri de câte 50; ceea ce se făcu. Apoi, luă cele 5 chifle, le rupse și le dădu apostolilor, care le dădură mai departe oamenilor. Făcu la fel și cu cei doi pești, care erau probabil heringi afumați. Dar, ce să vezi! În mâinile marelui vraci, chiflele și heringii se multiplicau la nesfârșit. Când nu mai era, mai era. El continuă deci împărțirea, până când mulțimea, sătulă, strigă: Ajunge! Ajunge!
Totodată, cum ținea să dovedească că darul făcutului de minuni cu care era înzestrat nu-l împiedica să fie econom, ordonă ca nimic să nu fie risipit și să se adune tot ce rămăsese din chifle și pești. Oamenii ascultară și, după ce fiecare își potoli foamea, se mai găsiră resturi ale acestui festin improvizat cât să umpli 12 coșuri mari.
Locuitorii din Betsaida și pelerinii părăsiră deșertul la căderea nopții și reveniră în oraș, spre marea satisfacție a câtorva concetățeni care rămăseseră pe loc și care începuseră să se îngrijoreze de această emigrare neașteptată.
Se vorbi mult timp în Galileea despre această minune; căci, nu putem nega, fusese o minune de prima mână. Acest miracol conține mai multe miracole într-unul singur, lucru pe care Evanghelia pare să nu-l observe, ceea ce este regretabil. Mai întâi, acest oraș, aproape tot, care-și abandonează căminele pentru a merge să asculte un domn predicator departe, în deșert, și care nu se gândește să-și ia și ceva de mâncare – miracol! Apoi, acești bravi oameni, care neglijează să se asigure cu de-ale gurii, dar care cară după ei 12 coșuri mari pentru provizii, toate goale – alt miracol!
Aceasta este întreaga poveste a multiplicării chiflelor și a heringilor afumați; ea este cu atât mai miraculoasă, cu cât toți creștinii o cred. (Matei, XVI, 13-21; Marcu, VI, 30-44; Luca, IX, 10-17; Ioan, VI, 1-15).
