CAPITOLUL 38 – Un festin la publicani
După această lovitură, domnul Cuvânt își închipuia că-și câștigase admirația noii populații pe care-o vizita. Se înșela amarnic. De cum luară cunoștință de întâmplare, locuitorii din Gergesa se adunară și veniră în număr mare la Iisus, ca să-l roage să părăsească ținutul lor. Adevărul e că erau foarte îngrijorați la gândul de a avea printre ei, mai multă vreme, un vrăjitor care avea puterea de a vârî draci în oile, rațele, boii câinii, pisicile și găinile lor.
Unsul consimți să plece, dar cu o condiție: aceea ca ex-posedatul să-l glorifice în toată regiunea. Omul nostru își luă acest angajament, iar autoritățile din Gergesa nu se caliciră, fiind vorba de a se debarasa de Iisus, și-i plătiră Cuvântului și apostolilor lui traversarea cu o nouă barcă. Lumea însoți sfânta bandă până la bord.
– Unde trebuie să-i transport pe acești domni? întrebă proprietarul bărcii, adresându-se municipalității gergesiene.
– Transportă-i unde vor ei, cu condiția să fie cât mai departe de aici.
Iisus ceru să fie dus la Genesaret. Cum acesta se afla exact de partea cealaltă a lacului, autoritățile acceptară cu entuziasm. Era dimineață când Iisus îndrăcise cei 6.000 de porci; reîntorcându-se destul de repede pe mare, el putu, în aceeași seară, să acosteze pe malurile Genesaretului. De cum debarcară, Matei făcu o propunere bandei.
– Prieteni, le spuse el, tuturor ne e o foame de lup. Judecați și voi. Ajunăm de ieri seara. Acești gogomani de gergesieni nu ne-au oferit nici măcar un mic dejun în dimineața asta, așa de tare s-au grăbit să ne vadă plecați… Or, aici, am niște prieteni faini. Publicanii din Genesaret sunt la per tu cu cei din Capernaum; or să ne primească cu plăcere și chiar or să dea o petrecere clasa întâi. Bazați-vă pe mine. Mă duc să-i anunț și vin să vă iau.
Matei nu întârzie mult. Când publicanii aflară că Iisus ar fi dispus să se distreze în compania lor, săriră până-n tavan de bucurie. Apostolul îi asigurase și despre ce fel de om era Iisus:
– Deși vorbește ca din carte, șeful nostru nu-i un fudul. E întotdeauna dispus să râdă la o farsă bună. În societate, e un băiat încântător. În plus, de-o galanterie seducătoare. Când suntem cu el la o petrecere, mai ales dacă sunt și câteva femei, putem fi siguri c-o să ne distrăm.
– Ah, chiar așa? Prezența femeilor nu-l deranjează?
– Câtuși de puțin.
– Chestia e că ce am auzit noi despre femeile cu care petrecem, adică despre tipele noastre, e c-ar fi niște vagaboande.
– Cu cât își ferfenițesc mai mult contractul, cu atât sunt mai pe placul lui. Nu-i un tip încuiat, o să vedeți.
– În cazul ăsta, adu-l repede. Între timp, punem masa, convocăm damele și începem cheful.
Iisus fu încântat să afle că i se pregătea o asemenea petrecere. Matei vru să-i țină un mic discurs, ca să-i explice că prietenii lui, publicanii din Genesaret, erau băieți de viață, în ciuda proastei lor reputații; că erau greșit etichetați de populația înapoiată, care nu înțelegea nici matrapazlâcurile, nici codoșlâcul etc. Dar Unsul îl opri prin acest proverb binecunoscut: „Pântecul înfometat n-are urechi”.
– M-ai convins, oprește-te și să mergem să ne așezăm la masă.
Sfânta bandă se duse deci la casa unde se adunaseră publicanii. Inutil să spunem că era una din casele cele mai rău famate din Genesaret. Duzini de femei ușoare se lăfăiau pe canapelele-paturi, care erau piesele de mobilier ale epocii. Toată lumea se plimba încoace și-ncolo, vocifera, bea și se săruta. Era o imagine de bordel.
Când Iisus și apostolii își făcură apariția, fură întâmpinați de o explozie de urlete de bucurie, care n-aveau nimic uman în ele. Matei, cu deosebire, fu obiectul unor ovații din partea femeilor. Ele se ridicară brusc și, prinzându-se de mâini, dansară în jurul lui o horă nebună, cântând:
Uite-l pe Matei!
Nu mai știam de tine.
Uite-l pe Matei!
N-ai murit? Ce bine!
Ne dăm cu ușurință seama ce-a însemnat această petrecere: o veritabilă orgie. Invitații și invitatele făcură așa un tămbălău, încât veniră vecinii. Erau la desert, moment propice pentru erotism. Fiecare își ținuse toastul. Iisus băuse în sănătatea micului Ioan, discipolul lui preaiubit. Apropo de asta, se făcuseră și pariuri. Ioan era un băiat atât de frumos, iar Cuvântul îl răsfăța așa de mult, încât unul dintre convivi venise cu ideea că Ioan era fată. Adevărul e că avea o față imberbă, o fizionomie extrem de dulce, părul blond, buclat și ochi albaștri, cu o privire languroasă. Ai fi jurat că e o tânără reprezentantă a sexului frumos.
Câțiva publicani, crezând că e un travesti, îl sărutaseră pe frumosul băiat, iar acesta, excesiv de timid și roșind, le dăduse voie. Se glumea, deci, pe seama sexului lui când vecinii intrară în accubitorium [n.a.: Așa se numea sala de ospețe în vremea romanilor]. Această scenă, care atrăgea atenția prin indecență, îi scandaliză. Văzându-l pe Iisus, care striga mai tare decât ceilalți și spărgea farfuriile cu zel, nu se sfiră să spună:
– Rușinos! Un om care ar fi cu adevărat un doctor al Legii nu și-ar terfeli reputația într-un asemenea loc și cu asemenea lichele.
La auzul acestor vorbe, Iisus dădu un pumn în masă, răspunzând:
– Ce-ați spus? Mă mustrați voi pe mine? Vedeți? Domnii aceștia sunt scandalizați. Vă întreb numai dacă treburile noastre vă privesc.
– Pardon, ripostă un fariseu, te dai drept un personaj public; prin urmare, viața ta trebuie cunoscută de toată lumea. Or, noi constatăm că tu-ți petreci frumoasa existență mâncând și bând cu publicanii și cu femeile de condiție proastă.
– Ne insultă! strigară dezmățatele. Iisus, ne insultă, răzbună-ne!
Mesia se întoarse către farisei și, cu un zâmbet ironic, spuse:
– Și chiar dacă comesenii mei ar fi ceea ce spuneți, prezența mea printre ei ar fi perfect justificată. După câte înțeleg, voi sunteți ireproșabili, în timp ce ei sunt niște păcătoși inveterați. Foarte bine… Dar pentru că mie-mi pasă de umanitate, trebuie să mă îngrijesc mai mult de păcătoși, decât de cei fără pată. Nu oamenii sănătoși au nevoie de medic, ci bolnavii.
Această declarație fu întâmpinată cu o ploaie de „bravo!”. Fariseii, înțelegând că ar ieși prost din toată treaba dacă ar insista, tăcură. Dar Cuvântul nu sfârșise cu admonestările. Erau acolo și discipoli de-ai Botezătorului, atrași de vacarm. La rândul lor, îl apostrofară și ei pe Iisus:
– Maestrul nostru zace în temnița de la Machaerus; mănâncă pâine neagră și bea apă clocită. Și tu, vărul lui, te afli aici, benchetuind. Ți-ai uitat, deci, precursorul? E totuși un mare profet… Noi îl căinăm, postim ca să-i imităm privațiunile, îi purtăm doliul…
– Pentru numele lui Dumnezeu! răspunse Iisus indispus, până la urmă o să reușiți să mă enervați! E vina mea dacă Botezătorul s-a lăsat prostește încarcerat de Irod? Și-apoi, la urma urmei, Botezătorul m-a comparat acum ceva timp cu un soț; ca soț, e normal să mă aflu la nuntă. Și pe de altă parte, când soțul mănâncă, tovarășii lui nu trebuie nicidecum să ajuneze. Or să aibă destul timp să-și facă sânge rău când n-o să mai fiu cu ei, adică în ziua în care mi s-ar întâmpla și mie un necaz.
Și, pentru a-și accentua mai bine concluzia, Alphonse Hristos își deschise robinetul parabolelor:
– Nimeni nu cârpește o haină veche cu un petic de pânză nouă; altfel, țesătura nouă, intrând la apă, ar trage-o și pe cea veche, și astfel, ruptura ar fi mai mare decât înainte de peticire. Tot așa, nu se pune vinul nou în butoaie vechi; altfel, butoaiele pocnesc și vinul se răspândește pe jos. Pe lângă asta, dacă obișnuiți să beți vin vechi, când vi se va da vin nou, n-o să vi se pară bun, și-o să cereți vin vechi, ca fiind mai bun…
– Perfect! zise unul; dar ce vrei să spui cu asta?
– Cum? Nu înțelegeți unde bat?
– Nu înțelegem nimic din ce ne îndrugi tu.
– Asta-i păcat. Dar eu știu ce vreau să spun și asta îmi ajunge.
Iisus era pe cale să înceapă o nouă parabolă când un bătrânel, domnul Jaire, Înger la sinagoga din Genesaret, își făcu loc prin mulțime și se apropie de el.
– Maestre, zise el, ai în fața ta un tată trist. Oh, da, sunt foarte întristat că am putut consimți să vin într-o casă ca aceasta; dar pentru că a trebuit să merg într-un loc atât de nepotrivit pentru mine doar ca să te întâlnesc, m-am resemnat. Important este că te-am găsit. Iată deci ce mă aduce: am o fată, singura mea fată; moare, e cu siguranță moartă în momentul în care îți vorbesc. Tu ai o putere miraculoasă, din câte mi s-a spus. Ei bine, maestre, vino, pune-ți mâinile pe fata mea și sunt convins că asta va fi de-ajuns ca s-o readuci la viață.
– Așa, da! strigă Iisus. Iată cel puțin un om care are încredere în mine. Încrederea lui nu va fi înșelată. Să mergem la el, dragi apostoli și prieteni. După aceea, ne întoarcem aici, să gustăm lichiorurile care trebuie să încheie festinul nostru.
Toți convivii se ridicară de la masă și această escortă, îngroșată de mulțimea care intrase în casă, se îndreptă spre domiciliul lui tăticu Jaire. Vânzătorii din oraș, văzând toată această mulțime ce trecea prin fața lor, ieșeau din prăvălii și-i întrebau curioși pe oamenii din alai:
– Ce se întâmplă?
– E Iisus, care o să repună pe picioare o tânără în agonie, răspundeau ei.
Mulțimea creștea la fiecare pas. Cuvântul înainta cu greu. O femeie care-și scărpina dosul, urma escorta, încercând să se strecoare în față. Puțin câte puțin, tot mergând, reuși să ajungă destul de aproape de Uns. Încă patru sau cinci pași și l-ar fi atins. Mulțimea era tasată ca returul unui foc de artificii. Această femeie de treabă suferea de 12 ani de hemoroizi, de care nu putea scăpa. Anusul acestei nefericite era într-o stare lamentabilă. Cel puțin, acestea sunt detaliile pe care ni le dă Evanghelia. Sărmana bolnavă, pe care cartea sfântă ne-o reprezintă la Genesaret dând din coate prin mulțime pentru a ajunge la Iisus, este numită de evangheliști „o hemoroisă”. Acest cuvânt nu se regăsește în nicio altă lucrare; el nu este folosit decât în Noul Testament. Nu există niciun dubiu că, prin acest cuvânt, secretarii porumbelului au vrut să desemneze o nefericită chinuită de acele tumori sângerânde, al căror sediu obișnuit este anusul.
12 ani de hemoroizi! Vă dați seama ce martiriu îndura această femeie. Se contorsiona, strângându-și fesele și, din când în când, își scărpina anusul cu furie, atât de atroce era durerea. Dar această femeie avea credință. „Dacă aș putea să ajung – își spunea ea – să-i ating tunica lui Iisus, aș fi vindecată”. În sfârșit, fu la o lungime de braț de marele vindecător și apucă cu putere de o margine a robei lui: instantaneu, hemoroizii se topiră. Iată deci încă una bună! Fiul Mariei era așa de vindecător, încât făcea minuni și fără să știe. Și acest fapt se găsește în Evanghelie. El habar n-avea că o nefericită hemoroisă circula în jurul lui, în așa fel, încât să-l poată atinge. Fu nevoie de o minune pentru a fi pus la curent cu vindecarea pe care tocmai o săvârșise. În timp ce bolnava îi apuca mâneca robei, Iisus simți un fel de comoție, ca o pisică din care scoți scântei când îți treci mâna în răspăr prin blana ei: era miracolul care ieșea din el, pentru a trece pe hemoroizii bietei femei. Atunci, se întoarse spre mulțime și spuse:
– Cineva m-a atins! Cine m-a atins?
Petru îi răspunse:
– Hai că ești bun! Oamenii te împing, te copleșesc, și tu întrebi „Cine m-a atins?”. E ca și cum ai căuta acul în carul cu fân.
– N-am orbul găinilor, continuă Iisus. Am simțit un miracol ieșind din mine; deci, înseamnă că cineva m-a atins.
Și, parcurgând din ochi mulțimea, își aținti asupra celei pe care o vindecase una din acele priviri care sondează inimile și hemoroizii. Buna femeie, văzându-se descoperită și crezând că marele vindecător era iritat de faptul că i-a sustras un miracol pe ascuns, se aruncă, în lacrimi și tremurând toată, la picioarele Unsului.
– Doamne! Doamne! imploră ea, nu-mi pune la loc hemoroizii!
Iisus zâmbi.
– Hai, femeie, spuse el, nu sunt un diavol rău, în fond. Vindecarea ta a fost doar un furtișag mărunt; nu contează, cu atât mai bine pentru tine.
În același timp, apărură slugile lui tata Jaire.
– Ce e? Ce s-a întâmplat? întrebă îngerul de la sinagogă.
– Stăpâne, nu mai are rost să deranjezi vrăjitorul; fata ta a murit.
Tata Jaire întoarse către Iisus o privire rugătoare, care voia să spună: „Tocmai ai înlăturat hemoroizii acestei femei simple. Cum eu sunt un om de vază, ar trebui să faci acum, pentru mine, o minune proporțională cu valoarea mea. Pentru că fiica mea e moartă, iată ocazia să te faci remarcat”.
– La drum! comandă Iisus, care înțelesese.
Oamenii își reluară deci marșul spre domiciliul lui tata Jaire. Marele vraci și mulțimea ajunseră în scurt timp la casa lui. Înăuntru, Iisus întâlni bocitoarele, care-și făceau deja treaba. Oh! aceste negustorese de lacrimi nu pierdeau timpul. De cum se semnala un deces, veneau lăcrimând la casa mortului. Moartea unei tinere însemna o zi de văicăreală foarte bine retribuită. Erau acolo, scoțând strigăte lugubre și făcând să răsune habitaclul de gemetele lor interesate.
– Nu mai plângeți, le spuse Cuvântul, copila nu e moartă; doarme.
Bocitoarele întâmpinară aceste cuvinte zeflemisindu-l:
– Vrei să spui că fata nu s-a prăpădit… Adică ne-am deranjat degeaba? Asta ar mai lipsi…
– Domnul mă uimește. Pentru un medic, nu-i prea priceput, din moment ce ia un cadavru drept o persoană adormită…
Apoi cerură să-și continue falsele tânguieli. Dar Iisus nu le dădu voie.
– Să iasă toată lumea afară! porunci el. Nu trebuie să rămână cu mine, în odaia defunctei, decât tatăl, mama, Petru, Iacob și Ioan.
Lumea se supuse. Apoi, luă mâna cadavrului și-i strigă:
– Talitha Koumi! Fată, scoală-te!
Rețineți aceste cuvinte, ca să le folosiți atunci când o să vreți să vă înviați un prieten. Talitha Koumi! Cu aceste cinci silabe, Iisus o readuse la viață pe fata lui Jaire; ni le raportează evanghelistul Marcu (care, în paranteză fie spus, n-a asistat la scena respectivă). Cât despre apostolul Ioan, pe care teologii catolici ni-l dau ca martor intim la miracol, el nu suflă o vorbă în acest sens în evanghelia lui.
Auzind Talitha Koumi, tânăra se ridică și, peste măsură de bucuroasă să se simtă din nou vie, începu să alerge prin apartament. Părinții erau în culmea fericirii. Iisus mai spuse, de data aceasta adresându-se lor:
– Sunt foarte încântat că v-am putut fi de folos; dar asta nu-i de-ajuns! Acum trebuie să vă gândiți la această copilă. Trebuie să-i fie foame, după atâta timp în care n-a pus mâncare în gură. De aceea, dați-i să mănânce.
Zicând acestea, se reîntoarse la casa publicanilor, ca să-și bea paharul de adio împreună cu discipolii lui, așa cum le promisese prietenilor și prietenelor lui Matei (Matei, cap. IX, vers. 10-26; Marcu, cap. II, vers. 15-22; cap. V, vers. 21-43; Luca, cap. VIII, vers. 29-56).
După aceste fapte memorabile, Iisus se duse din nou la Nazaret; dar și de data aceasta nu reuși decât să facă oamenii să râdă de el. Era scris ca nazarinenii să rămână insensibili la cuvântul concetățeanului lor. În concluzie, ne punem întrebarea de ce își tot lua Cuvântul această sarcină inutilă: în calitatea lui de dumnezeu, cunoștea foarte bine trecutul, prezentul și viitorul și, prin urmare, nu putea să-și facă nicio iluzie. Evanghelistul Marcu relatează (cap. VI, vers. 1-6) că oamenii din Nazaret l-au primit din nou pe Iisus cu un scepticism total.
– De unde i-ar putea veni lui, spuneau ei, înțelepciunea și puterea? E un șarlatan care a reușit să-i păcălească pe fraierii din alte orașe; pentru că ei nu-l cunosc. Dar noi, nu știm noi oare că nu-i decât un simplu tâmplar? Mama lui, nu se numește ea Maria? Frații lui, nu se numesc ei Iacob, Iosif, Simion și Iuda? Și surorile lui, nu sunt ele toate printre noi? (textual).
„Nimeni nu e profet în țara lui”, gândi Cuvântul, și nu reuși nici măcar pentru un sfert de oră să-și convertească compatrioții. Se hotărî chiar să-și ia câteva zile de vacanță. În acest scop, își adună cei 12 apostoli și le spuse:
– Până la noi ordine, o să mă înlocuiți. Vă deleg puterile mele. Veți întreprinde un mic turneu și veți anunța peste tot că împărăția cerului nu-i așa de departe pe cât își închipuie oamenii. Vindecați bolnavii, înviați morții, purificați leproșii, îndreptați cocoșații și faceți demonii să părăsească trupurile posedaților. Și mai ales fără șmecherii; cum miracolele voastre nu vă costă nimic, aveți bunătatea să nu cereți plată pentru ele. Totodată, având în vedere că nu se poate trăi doar cu dragoste și apă, acceptați ospitalitatea oricui v-o va oferi. Nu uitați că mai ales femeile dornice de plăceri carnale sunt interesante; acestea sunt niște păcătoase drăguțe, cărora noi avem multe să le iertăm. Vă recomand, de asemenea, copiii; trebuie să le arătați o mare afecțiune. În sfârșit, răspândiți-mi bine doctrina în toate locurile. Fiți înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii.
La acest cuvânt, Petru, care era neîncrezător de felul lui, replică:
– De acord, numai că suntem înconjurați de dușmani. O să jucăm rolul oilor care se trezesc în mijlocul unei haite de lupi.
– Perfect!
– Și dacă lupii sfâșie oile?
Iisus îi dădu lui Petru acest răspuns, care merită pus în ramă:
– Când mielul e mort, nu se mai teme de lup!
În sfârșit, se despărțiră. Apostolii plecară doi câte doi în diverse direcții, promițând să dea de știre des despre ei (Matei, cap. X, vers. 5-42; Marcu, cap. VI, vers. 7-13; Luca, cap. IX, vers. 1-6; pe același subiect, se mai poate consulta și Sfântul Clement din Alexandria, „A doua epistolă către corinteni”, cap. V). Cât despre Iisus, se duse să se odihnească în brațele Magdalenei, Ioanei, Suzanei și ale celorlalte adoratoare.
