CAPITOLUL 36 – Cum înțelegea Hristos familia
Vesel și mulțumit de cucerirea lui, domnul Iisus se reîntoarse în Galileea, lângă Nazaret. O atracție irezistibilă îl împingea spre acest oraș în care nu primise decât lovituri. S-ar zice că jurase să aibă ultimul cuvânt. Mai întâi, ținuse să-și creeze o faimă de profet, debitând discursuri cu un aer inspirat; dar compatrioții lui își băteau joc de el. După aceea, se introdusese cu viclenie în sinagogă, pentru a juca rolul de doctor în dogme; dar, odată recunoscut, fusese dat jos de pe podium și puțin lipsise să nu fie aruncat în fundul unei prăpăstii. De data aceasta, Cuvântul trebuia să facă paradă de succesele lui la femei. Savura anticipat surpriza pe care avea să le-o producă nazarinenilor sosind în mijlocul lor flancat de Magdalena, care era o fată superbă și foarte bogată. Să fii iubit pentru tine însuți, ce vis! Acest vis, dacă-l visase, se împlinise. Sărac fiind, avea o amantă care poseda o avere considerabilă. Mai mult de-atât, era iubit de o femeie adorabilă, numai bună de savurat.
Dar ce spun eu „de o femeie”? În momentul de față, le numărai cu cârdul pe cele care se îndrăgostiseră de el. Avea un serai întreg la picioare. Sultana favorită era Magdalena, e-adevărat; în același timp însă, e drept să recunoaștem că nu era singura care-l copleșea pe Iisus cu favoruri. Evanghelia citează numele a două dintre aceste dulcinee: Suzana și Ioana. Despre Suzana, nicio informație, în afară de faptul că, în ebraică, numele ei face trimitere la floarea de crin. Cât despre Ioana, sfântul Luca ne informează că era nevasta unui domn pe nume Chuza, care figura printre intendenții lui Irod. Această Ioana, într-o zi, văzându-l pe Iisus, își spusese: „Iată bărbatul care-mi trebuie!” și, după ce-și luă partea de zestre care i se cuvenea, își părăsi soțul, pentru a-l urma pe Hristos. „Cine mă iubește mă urmează”, spunea Cuvântul. Era urmat și de alte femei, soții pe cale să-și destrame căminul conjugal, păsări de noapte cu ora sau la minut, toate femeile ieșite la vânătoare de bărbați și nebune după el. Erau atât de subjugate de Iisus, încât erau dispuse să-l întrețină; iar el le accepta darurile fără mofturi.
Să nu se creadă că exagerez. Toate aceste informații se găsesc în textul Evangheliei. Citiți capitolul VIII din sfântul Luca, versetele 2 și 3: „Cu el erau și câteva femei: Maria, supranumită Magdalena, din care ieșiseră șapte demoni; Ioana, soția lui Chuza, intendent în casa lui Irod; Suzana și mai multe altele «care-l ajutau cu bunurile lor»”. N-aveți cum nega asta, domnilor preoți! Stă scris «care-l ajutau cu bunurile lor», semnat: sfântul Luca.
Știți cum e numit un bărbat care acceptă ca o femeie să-l „ajute cu bunurile ei” – un pește. Acest calificativ, care este grosolan, nu va ieși din pana mea, chiar dacă cel căruia i-ar putea fi aplicat îl merită însutit. Îi rog pe cititorii mei să mă autorizeze să-l înlocuiesc cu prenumele de Alphonse, mai la modă și mai puțin brutal.
Alphonse Iisus era deci, în fapt, mai presus de prejudecăți. Debutase prin vagabondaj; continua să se lase întreținut de femei; pornind de la acest raționament, trebuia negreșit să sfârșească pe eșafod, ceea ce i se și întâmplă, având în vedere că crucea era eșafodul epocii. Ce domn simpatic! Ce tip de ființă umană completă oferă preoții catolici turmei lor, spre venerare. Petru că trebuie să fii o oaie ca să te prosternezi în fața unui șarlatan de o asemenea speță… Și trebuie ca preoții să-și bată joc de adepții lor pentru ca, fabricând legenda unui om-zeu absolut fictiv, să creeze un vagabond dublat de un Alphonse, când și-ar putea crea foarte bine un personaj cinstit, tată de familie, muncitor așezat și cetățean moral. Dar nu! Se pare că religiile își fac o plăcere din a prezenta monstruozități sub formă de dogme. Ciudat! Fabricanții de culte, când se pun pe treabă, își fac următorul raționament:
Pentru a ține poporul sub papucul nostru, trebuie mai întâi să-l facem să creadă într-o ființă superioară, un fel de marionetă supranaturală, căreia îi tragem noi sforile. Acestei ființe superioare, ca să fie ușor înțeleasă de către mințile cele mai simple, este necesar să-i dăm o formă materială. Este, de asemenea, indispensabil s-o facem să trăiască pentru câțiva ani în piele de om. Dacă vom oferi spre venerare un om integru, drept, muncitor, onorabil, demn de respect ca fiu, tată și soț, înzestrat cu toate virtuțile care-i definesc pe oamenii de valoare, nu vom căpăta meritul de a fi câștigat adorația poporului. Specificul unei teologii trebuie să fie jonglarea cu incoerențele, acumularea de absurdități, prezentarea ca moral a ceea ce este imoral și ca rău a ceea ce este bun. Nu poți domina mințile, dacă nu le-ai deformat în prealabil. Să-l creăm deci pe dumnezeul nostru ca pe un șnapan adevărat și un bandit perfect: mai întâi, să-l facem să aibă o origine ridicolă; după aceea, să fie un fiu și un frate rău; să prefere trândăvia în locul muncii; în loc să dea dovadă de supunere în fața legilor țării lui, să-și facă un obicei din a le încălca; să trăiască din pomeni și furt; să vagabondeze cu prostituatele și să se lase întreținut de ele; să-și aleagă tovarășii de trândăvie din pleava societății și chiar dintre compatrioții suficient de mizerabili, încât să devină trădători de patrie; să aprobe și să practice adulterul; să fie, de felul lui, vicios; să aibă un sfârșit demn de existența lui necinstită, rebelă și coruptă; prin decizie legală, să moară ca un infam, între doi hoți, din care unul să fie prietenul lui.
După ce am confecționat din toate aceste piese o legendă care ar trebui mai degrabă să se refere la încarnarea unui diavol, vom spune poporului: „Acesta este Dumnezeu, adorați-l!”. Și toți cei care vor fi suficient de orbi, încât să nu vadă că viciul, necinstea sau corupția ar trebui să fie obiectul oprobiului public, chiar și atunci când sunt divinizate, cei care vor accepta legenda noastră, cei care-și vor pleca fruntea în fața ficțiunii teologice, aceia vor fi în întregime ai noștri, ne vor aparține cu trup și suflet și tot ce vor poseda ei va fi proprietatea noastră.
Așa arată singura explicație logică ce se poate da acestei probleme sacerdotale: supunerea ca obiect de venerare de către popor a unui individ demn de cel mai mare dispreț. Este evident că nicio religie nu poate fi fondată pe tâmpirea maselor. Pentru a institui un cult, trebuie, prin urmare, ca mai întâi să răstorni toate noțiunile moralei naturale. Plecând de la acest principiu, teologii creștinismului, o să înțelegem lucrul acesta, nu s-au jenat să-și prezinte mitul Iisus ca pe un personaj căzut în cea mai adâncă josnicie. Ne spune chiar că propria-i familie roșea din cauza lui.
Când familia află că Iisus se îndreaptă spre Nazaret, fu cuprinsă de o imensă rușine. Îl blestemau pe derbedeul care-și propusese să-i împroaște cu noroiul dezonoarei lui. Pentru a salva aparențele, luară aerul că-l deplâng.
– Bietul băiat, spuneau ei celor care veneau să-i informeze despre desfrâul lui Iisus, e nebun, și-a pierdut complet mințile; nu mai e responsabil de actele lui. De fapt, se gândeau că ruda lor era o pramatie incurabilă și că era nevoie urgentă să fie pus în imposibilitatea de a-și continua acțiunile. De aceea, se adunară cu toții, în forță, pentru a-i ieși în întâmpinare, cu scopul de a pune mâna pe el și a-l închide. Și acest amănunt se găsește în Evanghelie: „Neamurile veniră la el să-l prindă și spuneau tuturor că-și pierduse judecata.” (Marcu, cap. III, vers. 21).
La această acțiune participă toată familia, atât frații, cât și verii lui Iisus. Chiar și Maria, mama lui, făcea parte din grup. Cei patru frați ai lui Iisus, Iacob, Iosif, Simion și Iuda (Marcu, cap. VI, vers. 3) se aflau în fruntea expediției. Când ajunseră, le fu imposibil să pătrundă până la Iisus. Acesta era ocupat cu vindecarea unui posedat care, după sfântul Matei, era orb și mut, și care, după sfântul Luca, era numai mut. Unsul era păzit îndeaproape de apostolii lui, cărora le dăduse acest cuvânt de ordine: să nu-i lase pe cei din familia lui să se apropie de el, dacă le-ar trece prin minte să vină de la Nazaret. Vedem aici că n-avea încredere în familia lui.
Toate acestea se petreceau pe drumul public. Favoritele domnului Alphonse se odihneau într-un han. O mulțime imensă de oameni îl înconjura pe Cuvânt și pe apostolii lui. Iisus porunci să-i fie adus posedatul.
– Ești surd? întrebă fiul porumbelului.
Omul clătină din cap, semn că nu.
– Foarte bine. Atunci ascultă ce-o să-ți spun. Amice, dacă ești mut și în plus orb (să adoptăm versiunea sfântului Matei), treaba e simplă, pentru că ai un diavol care s-a instalat în tine. În loc să-ți vindec mutismul și orbirea, o să-l fac pe diavol să iasă din corpul tău, și atunci o să vezi și o să vorbești.
Posedat sau nu, orbul mut ținea cu orice preț să-și recapete vederea și să-și poată folosi limba, așa că nu protestă prin niciun gest împotriva afirmațiilor vraciului. Voia ca acesta să-și înceapă lucrarea fără întârziere.
– Demonule, care ți-ai însușit ca domiciliu corpul acestui om, strigă Iisus, îți poruncesc să ieși!
N-aveți nicio îndoială, nu-i așa, dragi cititori, că diavolul se grăbi să se supună acestei somații. El ieși, scoțând, bineînțeles, un strigăt puternic, ca să nu schimbăm ritualul. Imediat, subiectul deschise ochii și începu să povestească o grămadă de istorii mirobolante, pentru a demonstra că limba-i funcționa bine.
Acest miracol, cum bine gândim, stârni admirația mulțimii adunate. Cu toate acestea, doi sau trei scriitori publici (numiți scribi) care fuseseră trimiși de la Ierusalim de către farisei, spuseră, strâmbând din nas:
– Oameni buni, voi admirați minunile acestui om, când ar trebui, din contră, să i-o luați în nume de rău. Căci cum ar putea el să alunge niște simpli demoni, dacă n-ar fi făcut în prealabil un pact cu Belzebut, prințul diavolilor?
Insinuarea scribilor era dibace; ca probă de perfidie, era o găselniță. Iisus văzu imediat pericolul acestui atac și ripostă:
– Voi, ăștia, sunteți foarte naivi. Tare prost îl mai credeți pe diavol. Cum adică? Mi-ar da concursul ca să-i alung propriii drăcușori din corpurile posedaților? Ar fi o treabă frumoasă, să mă ajute să fac asta… Când o casă are pereții despărțiți, fără să se sprijine unul pe altul, este imposibil ca această casă să mai existe… Așa nici diavolul, văzându-și imperiul prăbușindu-se, nu poate permite ca puterile demonilor lui să se afle în luptă, unele împotriva celorlalte.
Argumentația era corectă. În rest, poporul era de partea lui Iisus. Scribii își dădură jos bonetele și dispărură în mijlocul huiduielilor și fluierăturilor mulțimii.
Profitând de împrejurare, Cuvântul ținu oamenilor un speech, în care, după obiceiul lui, se exprimă printr-o parabolă. Povesti istoria unui om care avea un câmp pe care semănase grâu bun. Dar iată că pe timpul nopții, unul dintre dușmanii lui veni pe câmp și semănă niște semințe rele. Semințele bune și cele rele crescură deci împreună. Din păcate, semințele rele dădură neghină, care se întindea și sufoca grâul. Pentru a putea recolta grâul bun, omul fu deci nevoit să smulgă toată neghina de pe câmp, o muncă obositoare și plictisitoare, pe care ar fi putut s-o evite dacă și-ar fi împiedicat dușmanul să vină pe timpul nopții, să semene semințe rele.
Semnificația acestei parabole, extrasă din povestirile orientale, este ușor de priceput:
– Ceea ce vă spun eu este grâul cel bun, și trebuie să mă credeți pe cuvânt. Dar mai ales să nu-i ascultați pe cei care vor veni să mă discrediteze în ochii voștri, căci vorbele lor, pentru ei, sunt neghina. În așa măsură, încât, dacă-i ascultați pe dușmanii mei, o să ajungeți, fără să vă dați seama, să nu mă mai credeți, neghina reușind în cele din urmă să sufoce grâul bun.
Vedem aici întregul profit pe care-l trag preoții din această parabolă pe care au plasat-o în gura dumnezeului lor. Logica a creat acest proverb: „Cine nu ascultă decât un clopot, nu aude decât un sunet”. Prin urmare, pentru a-ți forma o convingere cinstită asupra cultului, dogmei și clerului, trebuie să citești și să asculți atât laudele, cât și criticile. Ei, preoții, au înlocuit proverbul logicii cu parabola grâului și a neghinei. Feriți-vă, oițelor, mai noi sau mai vechi, să citiți lucrări anticlericale sau să ascultați conferințele liber-cugetătorilor. Ați fost crescuți din leagăn cu credința în absurd și cu încrederea în viciu. Această credință și această încredere nu le puteți păstra decât cu condiția de a fugi de tot ce-ar putea să le combată. Ca metodă de prozelitism, nu este una onestă; dar ce s-ar alege de religie dacă s-ar servi de onestitate?
Apostolii și mulțimea savurară parabola. În rândurile cele mai îndepărtate ale asistenței, familia lui Iisus își spuneau că nu era cel mai bun moment să pună mâna pe el. Era previzibil că oamenii prezenți acolo n-ar fi permis ca Iisus să fie ridicat în felul acesta. Un om din mulțime își luă misiunea de a-l informa pe Iisus:
– Sunt aici mama ta, frații, surorile și toate neamurile tale. Au venit special de la Nazaret ca să aibă plăcerea să te îmbrățișeze.
– Puțin îmi pasă de oamenii ăștia, răspunse Hristos. Au venit din Nazaret? Să se întoarcă acolo.
– Dar, Rabi, e vorba de familia ta, care vrea să te vadă; e mama ta, crede-mă!
– Și eu îți spun că mă doare-n cot!
Mulțimea se mai îndepărtase. Maria, frații și celelalte rude ale lui Iisus putuseră să facă câțiva pași. Cuvântul îi zări și spuse tare de tot, ca să fie auzit de ei:
– Vreau să fiu lăsat în pace! Cine e mama mea? Cine sunt frații mei? Sunt oamenii aceia care vin de la Nazaret? Să fim serioși! Eu nu am altă familie decât apostolii mei și aceste femei frumoase, care mă iubesc… Fiecare din însoțitorii mei este adevărata mea familie…
Și, arătând spre Ioan, băiatul frumușel care se bălăngănea, adăugă:
– Acela, care este discipolul meu preferat, acela este mama mea, fratele meu, soția mea și sora mea. Cât despre ceilalți, care se intitulează rudele mele, îi trimit la toți dracii, uite-așa!
Familia lui Iisus avu înțelepciunea de a nu insista. Ei se retraseră descumpăniți și, mai mult ca oricând, rușinați de ruda lor.
(Matei, XII, 22-37, 46-50; XIII, 1-53; Marcu, III, 20-25; IV, 1-34; Luca, VIII, 1-21). Cât despre Cuvânt, așteptă ca mulțimea să se disperseze și, înconjurat de apostolii săi, merse la han, să-și revadă favoritele.
