CAPITOLUL 34 – Neplăcerile Botezătorului
În tot acest timp, Ioan Botezătorul se afla încarcerat în fortăreața Machaerus. Regimul acestei închisorii nu era însă prea riguros. Așa se face că fiul lui Zaharia, deși deținut, era pus la curent în permanență în legătură cu toate faptele și gesturile vărului său. Continua chiar să aibă discipoli și să întrețină relații cu ei. Ceea ce ar dovedi că, departe de a fi tiranul feroce din legendă, Irod era, prin natura lui, un om bun. În general, prizonierii nu știu nimic din ce se întâmplă în afara temniței lor, iar când șeful unei bande de răufăcători e după gratii, el nu e lăsat să corespondeze cu complicii, cu atât mai puțin să le indice ce-au de făcut. Or, discipolii lui Ioan Botezătorul continuară, ca mai înainte, să formeze o sectă, să vagabondeze în grup, să cerșească și să boteze contra cost. Acești jupâni, înarmați cu o autorizație în toată regula, îl vizitau destul de des.
– Ei bine, întreba Botezătorul, care-s noutățile?
– Fariseii îi dau înainte cu legea lui Moise; e vorba să ne interzică să mai botezăm sâmbăta.
– Asta nu mă miră. Și Iisus? Ce mai știți de el?
– Umblă vorba că face miracole, la oraș și la țară; se deplasează chiar la domiciliu ca să opereze minuni.
– Pe toți sfinții! Primul miracol pe care-ar trebui să-l facă ar fi să mă scoată de-aici. E-adevărat că nu-mi merge prea rău aici; mâncarea e acceptabilă, patul e destul de moale pentru o închisoare, directorul penitenciarului îmi dă voie să fac tot ce-i cer. Totuși, mă plictisesc, eu, amatorul de spații largi și pustii.
Pornind de la acest raționament, Botezătorul se gândi că poate Iisus nu era câtuși de puțin acel Mesia pe care fusese el însărcinat să-l anunțe; căci altfel cum s-ar explica indiferența de care dădea dovadă Cuvântul față de precursorul lui? Alese deci doi dintre discipoli și-i mandată să-i transmită fiului porumbelului acest mesaj: „Vă rugăm să binevoiți a spune, da sau nu, purtătorilor prezentei, dacă sunteți cel care trebuie să vină, sau dacă trebuie să așteptăm pe un altul”.
Cei doi botezători plecară în căutarea lui Iisus, dădură de el la Naim și se achitară de sarcină. „Ia te uită? își spuse Unsul, precursorul meu se-ndoiește de mine… Știu eu ce-ar vrea văru-meu… I-ar pica foarte bine ca, printr-un miracol, să-l fac să iasă din închisoare… Ah! dragule, te frământă că nu știi ce să crezi despre caracterul meu divin. Ei bine, o să fac niște minuni de-or să cadă pe spate discipolii tăi; dar de miracolul pe care-l dorești, Botezătorule, n-o să ai parte”.
În momentul în care discipolii precursorului se prezentară în fața lui, Iisus era înconjurat de infirmi de toate felurile: orbi, șchiopi, cocoșați, buboși, hidropici, leproși, tuberculoși, posedați, schilozi, ciungi, febrili, reumatici, tuberculoși. Familiile înlăcrimate formaseră mai multe cercuri în jurul lui. Iisus se întoarse către discipolii Botezătorului și vorbi în acești termeni:
– Patronul vostru pretinde a nu fi sigur că eu sunt Mesia? Ia căscați bine ochii și priviți.
Întinse mâna, pronunță câteva cuvinte cabalistice și schiță rapid un gest ciudat. Imediat, toți bolnavii deveniră sănătoși, toți amputații își recăpătară membrele, toți morții își sfărâmară coșciugul de brad și porniră un cadril general.
– Ei, ce ziceți de asta, făcu Hristos. A fost o treabă destul de reușită?
Discipolii Botezătorului fură obligați să admită c-a fost tare.
– Mergeți și raportați-i lui Ioan ceea ce tocmai ați văzut și ați auzit, urmă Iisus: că orbii văd, că șchiopii merg drept, că leproșii sunt vindecați, că surzii aud, că morții au înviat și că eu țin discursuri gratis. Dacă nici după asta nu s-a edificat, înseamnă că manifestă rea voință.
Botezătorii plecară nasurile în pământ. Vedeau bine că Iisus era într-adevăr Mesia; dar în același timp, constatau că operează fără nicio remunerație. Și asta-i deranja mult. Într-adevăr, Evanghelia ni-i reprezintă pe discipolii lui Ioan foarte încurcați de declarația făcută de Iisus, cum că-și ținea discursurile fără nicio plată. Ridicară din umeri și spuseră:
– Ciumat fie cel care scade prețul pieții!
Iisus le înțelese foarte bine nemulțumirea. Adăugă, deci, la cuvintele de mai sus:
– Haide, nu mai faceți mutrele astea! Dacă mie-mi convine să-mi țin ședințele gratuit, asta nu mă privește decât pe mine. Mai mult, nefericit fie cel ce se va scandaliza din cauza mea. Vă spun c-o să se ardă.
Botezătorii nu mai așteptară și alte vorbe. Se grăbiră s-o șteargă. Mulțimea care-l înconjura îi era favorabilă Cuvântului. Aceasta începuse să bombăne împotriva acestor indivizi care-și permiteau să-l interogheze pe Iisus asupra autenticității miracolelor lui și care, într-un fel, veniseră să-l controleze. Unii se vorbeau să alerge după acești bădărani și să le aplice o corecție; alții tunau și fulgerau împotriva lui Ioan Botezătorul însuși. Unsul simți că e cazul să calmeze furia prea entuziaștilor lui partizani.
– Lăsați, spuse el, Botezătorul nu-i un om rău de felul lui. Statul la închisoare l-a înăcrit; paiele alea ude pe care stă au început să fermenteze; ăsta-i tot secretul delegației prin care mi s-a adresat. Dar asta nu-l împiedică să fie în continuare un profet… El m-a anunțat și m-a numit mielul divin; foarte amabil din partea lui; trebuie să-i recunosc meritul. Vă sfătuiesc deci să nu-i luați în nume de rău momentele de nemulțumire.
Și, pentru că unii erau mirați de acest limbaj binevoitor, adăugă:
– Da, prieteni, așa e. Sunt alții mult mai ciufuți decât acești amărâți de discipoli ai vărului meu. Vorbesc de farisei. Oh! Ăștia răstălmăcesc tot… Când Botezătorul a început să mănânce lăcuste, au spus că e posedat de demon. De mine, care mănânc normal și beau sec spun că duc o viață nepotrivită, având prieteni care nu-mi fac cinste. Orice-ai face, ăștia simt mereu nevoia să te critice. Cel mai bine, credeți-mi, e să nu vă pese de toate cancanurile astea.
Când își văzu mesagerii reîntorși, Botezătorul le puse o mie de întrebări.
– Domnule! făcură discipolii, nu se poate nega că el e Mesia. A făcut miracole și-i merge gura într-una. Dacă nu te eliberează, dacă nu te scoate din această fortăreață, e pentru că-i face plăcere să te vadă la ananghie. E adevărată vorba că neamurile nu te-ajută niciodată la nevoie. Să presupunem c-ai fi un străin pentru Iisus – și-ar face o onoare să-ți vină în ajutor; dar tu ești vărul lui, așa că te lasă să te descurci singur.
– Vreți să spuneți că mă lasă să nu mă descurc deloc.
Zicând cele de mai sus, Ioan Botezătorul, disperat să se vadă părăsit în felul acesta, își smulse patru mâini de păr din cap și se dădu cu capul de pereți. (Matei, XI, 2-19; Luca, VII, 18-35).
