CAPITOLUL 32 – Cei 12 apostoli îndoctrinați
Retragerea domnului Iisus se făcu în bună ordine. Divinul țicnit și cei șapte apostoli ai lui se repliară în direcția ținutului guvernat de Filip. Dar, afirmă Evanghelia, fu urmat de o mare mulțime de oameni din Galileea, Ierusalim, Idumeea și de pe malurile Iordanului. Cu greu ni-i putem închipui pe comercianți părăsindu-și afacerile pentru a-și oferi plăcerea de a-l asculta pe Cuvânt, sau de a-l vedea operând vindecări. Cu toate acestea, așa trebuie să fi fost, din moment ce cărțile inspirate de porumbel pretind aceasta. Îl însoțeau chiar și curioși din regiunile păgâne, cum ar fi Sidon și Tyr. Afluența era așa de mare, încât Iisus, iritat de mulțimea care-l copleșea, îi spuse lui Petru:
– M-am săturat până peste cap. Fă-mi rost de o barcă și s-o ștergem în partea cealaltă a lacului.
Într-adevăr, toți prăpădiții, toți schilozii se repezeau să-l atingă, convinși că simplul contact cu faimoasa lui tunică fără cusături avea să le redea sănătatea. Posedații înșiși nu rezistau acestui impuls. Îi cădeau la picioare, iar demonii, prin gurile lor, își mărturiseau inferioritatea.
Toate acestea erau, bineînțeles, foarte măgulitoare pentru Iisus; dar pe termen lung deveneau sâcâitoare. Erau zile în care brațele îi atârnau fără vlagă, atât de mare era corvoada. Odată chiar, spune sfântul Luca, a fost atât de obosit, încât spre seară s-a retras pe un munte și și-a petrecut toată noaptea acolo, rugându-se. Teologii catolici nu știu care a fost primul cuvânt al acestei lungi rugăciuni, dar ei cunosc, de o manieră foarte precisă, muntele pe care a fost făcută. Acesta era, după convingerea lor, dealul care se găsește între Capernaum și Tiberiada, și pe care astăzi arabii îl numesc Coarnele Hattinului, cu referire la vârful dublu al dealului, la poalele căruia se află satul cu acest nume. Cât despre rugăciune, pentru că nimeni n-o citează, vom da noi o idee în acest sens:
– O, tată, trebuie că a strigat a doua persoană a Trinității, câtă pisălogeală! Niciodată n-aș fi crezut că, încarnându-mă, o să mă supun la o asemenea corvoadă. N-aș mai face-o a doua oară pentru nimic în lume. Câte neplăceri! Nu mi-aș fi închipuit că în Iudeea și în Galileea sunt atâția posedați și atâția oameni bolnavi. Nici nu mai știu câți am vindecat azi… Am ajuns să operez vindecări în bloc. Fac minuni cu duzina și abia apuc să termin. Am brațele frânte de cât le-am întins asupra tuturor acestor invalizi. Și se mai spune că asta-i partea cea mai distractivă a trecerii mele pe pământ… Cum o să fie atunci când o să-mi vină timpul, când o să consider momentul potrivit să mă dau pe mâna șmecherilor de farisei, a căror singură dorință e să mă spânzure? În mod sigur, Savaot, tati, îți râzi în barbă de mine, acolo sus. Ce idee păguboasă am avut în ziua în care am hotărât c-o să cobor pe pământul ăsta, ca să șterg păcatele mortale și nemortale ale întregii omeniri. În fine, vinul e tras acum și trebuie băut. Of!
A doua zi dimineață, coborând de pe Muntele Coarnelor, Iisus se gândi să treacă o parte din sarcini pe umerii apostolilor. Îi era ușor să le dea darul făcutului de miracole. Iar în opt, s-ar fi obosit mai puțin. Apoi se gândi că discipolii lui nu formau un număr rotund. Își completă deci duzina, adăugând cinci noi apostoli la cei șapte pe care-i avea deja. Matei, publicanul, fiul lui Alfeu, oferi doi frați ai lui, pentru al căror devotament garantă. Într-adevăr, Evanghelia îi mai adaugă lui Iisus doi însoțitori, pe nume Tadeu și Iacob cel Mic, pe care-i indică drept fii ai lui Alfeu. Mai acceptară să facă parte din bandă: un anume Toma, alintat cu numele de Didim [n.tr.: geamănul], un Simion, născut în ținutul Cana și un Iuda, originar din Karioth, în Iudeea, numit din acest motiv Iuda Iscarioteanul.
Iată-i deci acum în număr de 12, ca pe fiii lui Iacob și ca pe cele 12 triburi ale lui Israel. Numele șnapanilor noștri: Simion-Petru și Andrei, fiii lui Iona; Filip; micul Ioan și marele Iacob, fiii lui Zevedei; Natanail, zis și Bartolomeu, fiul lui Tolmai; Simion Canaanitul; Levi, zis și Matei; Tadeu și micul Iacob, fiii lui Alfeu; Toma, zis și Didim; Iuda Iscarioteanul.
Atunci când Iisus îi alesese în acest fel – și vom vedea mai târziu că n-a avut mână bună la toți – a uitat complet să le transmită și darul făcutului de minuni, pe care aveau să-l primească mult mai târziu, de la porumbelul sfânt. Chemându-i la el pe dealul lui preferat, el le ținu un discurs măreț:
– Ah!, spuse el, nici nu știți ce fericiți sunt imbecilii! Ei nu se îndoiesc de fericirea lor, și pentru asta, soarta lor e de invidiat; căci acestor săraci cu duhul le aparține împărăția cerurilor!… Pariez că-i compătimiți pe cei care plâng. Totuși, și ei sunt norocoși, având în vedere că vor fi în cele din urmă alinați. Mai fericiți încă cei blânzi ca oile, căci al lor va fi pământul. Fericiți cei înfometați și însetați de dreptate, căci se vor îndestula. Fericiți cei ce nu poartă pizmă, căci atunci când vor greși, nimeni nu-i va urî. O altă bucurie încă va fi să-l vezi pe Dumnezeu, căci nu se poate visa la un spectacol mai frumos; pe lângă acesta, teatrul de marionete e egal cu zero. Dar ca să-l poți vedea pe Dumnezeu, trebuie să ai sufletul pur. Fericiți și oamenii simpli, care nu sunt bătăuși, mai întâi pentru că există un proverb care spune: „Joc de mâini, joc de câini”, și apoi pentru că oamenii simpli, cu fire pașnică, vor fi numiți copiii lui Dumnezeu, și ăsta da titlu!… Fericiți, în sfârșit, cei hărțuiți de tribunalele nedrepte, căci ei vor fi despăgubiți de aceste neplăceri prin intrarea, alături de imbecili, în împărăția cerurilor!
Apostolii erau toți bucuroși să-l audă glumind în felul acesta. Iisus avusese grijă să nu fie înconjurat și de alți ascultători în afara lor. În felul acesta, ei aveau întâietatea acestei frumoase predici, pe care Cuvântul avea de gând s-o reediteze ulterior, pentru uzul plebei. Și notați că asta n-a fost tot. Adresându-se cu deosebire apostolilor, el le spuse:
– Cuvintele mele sunt pentru cei săraci cu duhul în general și pentru voi în special. Sub raportul inteligenței, nu sunteți milionari și ăsta-i un mare dezavantaj pentru voi. Mai aveți și bafta să-i aveți pe toți ceilalți oameni contra voastră. Or să vă sâcâie, or să spună despre voi tot felul de blestemății, or să vă joace tot felul de feste, tribunalele or să vă nedreptățească. Dar bucurați-vă de toate acestea; căci așa se va stabili o asemănare între voi și profeți. Știți ce li s-a întâmplat profeților? Contemporanii lor s-au străduit tot timpul să le facă viața spinoasă: i-au bătut cu vergile, le-au smuls părul din cap, i-au aruncat în gropi pline cu animale feroce, i-au tăiat chiar în două! Ei bine, toate acestea vă așteaptă, este viitorul strălucit care vă este rezervat. Savurați-l de pe-acum, prieteni; e un mare noroc pentru voi să fiți destinați tuturor acestor persecuții!
Oamenii noștri schițară o grimasă care nu însemna neapărat că savurau acest gen de viitor.
Iisus continuă:
– Nu vă întristați, camarazii mei. Lucrurile trebuie să se întâmple neapărat în felul acesta. Stă scris; nu putem schimba nimic, nici voi, nici eu. Voi sunteți sarea pământului; dacă sarea își pierde puterea, cu ce-o să mai sărăm?
Apostolii se priviră cu mirare. Nu înțelegeau.
– Adevărat vă spun, sarea, fără de care n-am mai găsi nimic altceva cu care să sărăm, nu trebuie să-și piardă puterea. Vedeți voi, o sare care n-ar fi sărată ar fi bună, cel mult, de aruncat la gunoi. Nu inventez nimic. Aceste cuvinte îi aparțin lui Iisus Hristos. Citiți-l pe sfântul Matei, capitolul V.
– Voi sunteți sarea, reîncepu Cuvântul. Dar sunteți în același timp și lumina lumii. Când un oraș se află pe vârful unui munte nu-i același lucru cu a se afla în fundul unei văi, nu-i așa? Din fundul unei văi nu poate fi văzut, în timp ce din vârful muntelui este imposibil să-l ascunzi. Și iată încă o comparație: când v-ați aprins lampa, n-o acoperiți cu o oală, căci n-ar mai fi meritat osteneala s-o aprindeți. Ce faceți voi? Vă puneți lampa pe un candelabru, și astfel lumina intră în încăpere. Ei bine, voi, care sunteți lumina lumii, nu trebuie să vă puneți sub oale, ci în vârful candelabrului.
Simion-Petru și ceilalți se scărpinau după ureche.
– Și vă mai spun ceva, urmă Iisus. Gurile rele vor spune că am venit să distrug legea lui Moise și să-i dezmint pe profeți. Nu-i adevărat! Nu există un evreu mai bun ca mine. Moise a spus: „Sub nicio formă să nu ucizi”. Eu merg mai departe. Nu numai că vă spun să nu ucideți, dar adaug: „Blestemat fie cel ce-i va spune fratelui lui «Raca»…” [n.tr.: om de nimic]. Numiți-l cum vreți, considerați-l naiv, dacă vreți; dar nu-l numiți Raca… E ca la procese, când n-aveți nicio probă și din asta nu profită decât judecătorii. Când primiți în mână o citație, puneți-vă de acord cu adversarul vostru; fără asta, adversarul vă va da pe mâna judecătorului, iar judecătorul vă va băga după gratii. Credeți-mă, prieteni, vă sfătuiesc de bine… Altă chestiune: Moise interzice adulterul. Nu-i de-ajuns. Eu vă spun să nu vă uitați niciodată la femeia vecinului vostru, fie ea frumoasă sau urâtă; și dacă vedeți că ochiul vostru drept se încăpățânează, împotriva voinței voastre, să se uite la femeia vecinului, nici una, nici două, smulgeți-vă ochiul drept. Soluția radicală – nu cunosc alt mijloc… Tot așa, dacă simțiți niște mâncărimi puternice și mâna voastră dreaptă vă scandalizează, fără ezitare, tăiați-vă mâna dreaptă!
– Măi să fie! Ce idee! își spuseră în sinea lor apostolii.
– Și pentru că tot suntem la capitolul femei, să vorbim puțin și despre asta. Eu, nu vă ascund, sunt pentru femei. La noi, în momentul în care domnul s-a săturat de doamna, nu contează motivul, poc! o altoiește cu mătura. Nu-i prea elegant, recunosc. Dar asta se întâmplă doar atunci când doamna îl scoate din sărite pe domnul, și atunci domnul are dreptul s-o pună la punct pe doamna. Dacă nevasta voastră devine mai arțăgoasă ca o soacră sau găsește amuzant să vă îndulcească cotletele și să vă săreze prăjiturile, sau dacă dimineața vă aruncă o cană de apă în față, chipurile să vă trezească, sau chiar vă trage câteva bețe pe spinare… trebuie s-o păstrați.
– Lui i-e ușor să vorbească, îi șopti Marele Iacob lui Tadeu la ureche. Nu cunoaște femeia decât sub aspectul ei cel mai plăcut: toate desfrânatele din Capernaum sunt topite după el. Ar fi cântat altă arie dacă ar fi gustat măcar o dată dintr-o amantă rea și bombănitoare.
Iisus se pornise. Continuă și mai înfierbântat:
– Legea lui Moise vă mai spune: „Nu luați niciodată numele Domnului în deșert”. Acesta-i un lucru bun. Dar nu și suficient. Ce fac șmecherii când vor să prostească lumea? Jură pe Biblie, pe Templu, pe sfântul oraș Ierusalim. Oamenii cred că e ceva serios și că așa or să facă. Aș! După ce au făcut jurământ în felul acesta, nu-l respectă. Între noi fie vorba, asta-i doar o glumă proastă. Nu trebuie să jurați niciodată pe nimic. N-aveți dreptul să jurați nici pe capul vostru, având în vedere că n-aveți puterea să vă faceți alb sau negru nici măcar un fir de păr din capul vostru, fără să folosiți o vopsea. Când vi se va cere un sfat oarecare, spuneți simplu: „E așa” sau „E pe dincolo”, iar dacă nu sunteți crezuți pe cuvânt și vi se cere să jurați, răspundeți: „Du-te naibii!”.
Și legea talionului, iată ceva crunt. „Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, poruncește Moise. Pe legea mea, nu sunt de aceeași părere. E de o mie de ori mai bine să accepți toate răutățile. Să presupunem că un dușman întâlnit pe drum se repede asupra voastră și vă trage o palmă; în loc să-i întoarceți palma, întindeți-i și celălalt obraz. Atunci dușmanul va fi cel încurcat.
Dacă un oarecare râvnește la tunica voastră și vă intentează un proces ca s-o obțină, spuneți-i: „Îți place tunica mea? Ia-o, și pe lângă această afacere, îți fac cadou și mantia mea”. Veți fi liberi atunci să plecați în cămașă; vara, te simți chiar mai bine îmbrăcat lejer.
Dacă un individ are ideea năstrușnică de a vă obliga să faceți împreună cu el o mie de pași, răspundeți-i: „Cum să nu! Nu numai că o să facem împreună cei o mie de pași pe care-i vrei, dar după aceea o să mai facem alți două mii”.
Moise vrea să-ți iubești aproapele și să-ți urăști dușmanul. Mi se pare greșit. Să spunem mai bine că trebuie să-l iubești pe cel care-ți face rău. Un individ vă persecută și vă calomniază. Iubiți-l ca pe cel mai bun prieten al vostru. Va fi ceva cu totul nou.
Cât despre pomeni, iată o chestiune delicată. Ipocriții nu pot dona un bănuț fără să bată toba peste tot despre binefacerile lor. Noi n-o să facem așa. Dacă ni se va întâmpla vreodată să-i facem un serviciu unui nefericit, s-o facem în secret; să nu știe dreapta ce face stânga.
– Mă ierți, trebuie că observă Simion-Pietricică. Acest precept e foarte frumos; dar când o să-l aplicăm? Până acum, numai noi am cerut de pomană altora și, cum meseria noastră actuală e departe de a ne aduce vreun profit, nu prea văd momentul în care ne-am putea exersa generozitatea în mod discret.
– Nu face nimic, spuse cu siguranță Cuvântul. Dacă tot vă predic, trebuie să spun ceva!
Acest ultim scurt dialog nu este raportat de Evanghelie și e într-adevăr regretabil. Cu toate acestea, există probabilitatea ca el să fi avut loc. E adevărat că în măreața predică de pe munte, Iisus a emis și câteva precepte bune, împrumutate de la filozofii născuți cu multe secole înaintea lui, și cu care trebuie că și-a contrariat discipolii; căci vorbele lui nu erau conforme cu faptele bandei apostolice. Dar să revenim la acest speech măreț, care rezumă într-un fel doctrina creștină, această doctrină ale cărei pasaje morale și oneste, perle rare în mijlocul bălegarului, nu au fost niciodată puse în practică de către preoți și alți reprezentanți ai clerului.
– Când simțiți nevoia să faceți o rugăciune, continuă Cuvântul, n-o faceți cu voce tare și stând în picioare; asta e valabil pentru preoții ipocriți, care țin să fie văzuți de toată lumea. Dimpotrivă, închideți-vă în odaia voastră și nimeni să nu vă știe. Apoi amintiți-vă că rugăciunile cele mai scurte sunt și cel mai bune. Și-apoi, gândiți-vă că pământul este locuit de miliarde de indivizi și întrebați-vă dacă e posibil ca Dumnezeu să audă pe toată lumea. O rugăciune de trei sferturi de oră are toate șansele să nu fie ascultată. Iat-o pe cea mai simplă; rețineți-o:
„Tatăl nostru care ești în ceruri”… ar fi mai bine dacă aș spune „care ești peste tot”, dar să trecem peste asta… „Sfințească-se numele tău”… De voi și de mine, numele Domnului a fost sfințit deja în ultimul ceas, așa că nu mai e nevoie să-i dorim să mai fie o dată; e ca și cum am pune două cataplasme una peste alta… În sfârșit, să nu ne oprim asupra acestui detaliu. „Vie împărăția ta”… Asta, de exemplu, da, trebuie să dorim, și cu ardoare; căci părerea mea e că triumful lui Dumnezeu asupra diavolului se cam face așteptat… Acum, a-i cere lui Dumnezeu însuși acest triumf n-o să facă să vină mai repede; totuși, nu ne costă nimic să-i împrospătăm memoria bătrânului tată Savaot. „Facă-se voia ta, precum în cer, așa și pe pământ”… Acum o să-mi spuneți că această cerere e o absurditate de calibru mare și că este absolut idiot să rogi pe cineva atotputernic să facă ceea ce-i face lui plăcere. N-o să vă contrazic. E adevărat, fraza asta e stupidă rău, nu neg; dar merge bine în mijlocul celorlalte; s-o menținem… „Dă-ne nouă astăzi pâinea noastră cea de toate zilele”… Să ne gândim și la partea materială, nu?… „Și ne iartă nouă datoriile noastre, așa cum și noi îi iertăm pe datornicii noștri”. Asta-i din aceeași oală cu generozitatea discretă de care vă vorbeam adineauri. Cum nimeni nu ne datorează nimic, ne vine foarte ușor să ne punem în postura de creditori care îi lasă în pace pe debitori și, în numele acestei mărinimii, care nu ne costă mare lucru, să cerem cu îndrăzneală să ni se ierte ceea ce datorăm, din moment ce, peste tot pe unde am trecut, am trăit pe seama naivilor… „Și nu ne duce pe noi în ispită”… Iată o cerere care va părea, fără îndoială, stranie: să-l rogi pe Dumnezeu să nu te ducă în ispită, să nu te facă să cazi în păcat… ce erezie! E ca și cum ai spune că Dumnezeu este autorul răului… Ei bine, da, din moment ce nimic nu se face fără voia lui… Să ne rugăm deci la Dumnezeu ca, în ceea ce ne privește, să nu joace rolul lui Satana… „Și izbăvește-ne de cel rău”. Fraza asta este urmarea logică a precedentei. „Amin”.
Aceasta fu doctrina expusă de Iisus pe munte. Această predică lungă, pe care n-am curajul s-o dau in extenso (de teamă să nu-mi plictisesc cititorii) conține esența însăși a Evangheliei. Ea constituie trei capitole întregi în Evanghelia sfântului Matei: V, VI și VII. Totuși, oricât de puțin plăcută ar fi lectura, trebuie s-o citiți. Nu cunosc un mijloc mai bun de a vă convinge de ipocrizia și imoralitatea religiei. Ipocrizie, pentru că cele câteva precepte bune, aruncate ici și colo în doctrina lui Hristos, nu se află acolo decât pentru a le face să treacă pe celelalte, ele nefiind niciodată puse în practică. Priviți-i pe catolicii din toate timpurile. Sunt ei discreți în pomenile lor? Nu, operele lor de caritate sunt tipărite pe buletine, în care sunt publicate și cele mai mici donații făcute de ei. Disprețuiesc ei bogățiile? Nu, bisericile lor nu conțin decât metale și obiecte prețioase, episcopii lor se acoperă de bijuterii din cap până-n picioare, iar papii lor sunt întreținuți anual cu milioane de franci. Iartă ei păcatele? Nu, nu există pe pământ o ființă mai ranchiunoasă decât un purtător de sutană: spuneți despre un preot numai un sfert din ce știți și veți fi copleșit de procese. Sunt ei morali? Nu, căci singura parte a doctrinei creștine pe care o practică este contrară moralei naturale. Iisus i-a învățat pe apostolii lui disprețul față de muncă, adică față de ceea ce, de fapt, îl înnobilează pe om. Astfel, succesorii apostolilor au fost, în toate epocile, niște trântori. Un pasaj din faimoasa predică, prin care îmi voi termina citarea, este în această privință foarte elocvent:
„Luați aminte la păsările cerului, spuse fiul porumbelului; ele nu seamănă, nu recoltează și nu adună nimic în hambare; Dumnezeu este cel care le hrănește. Luați aminte și la crinii de pe câmp; nici ei nu muncesc, nici ei nu țes pânze; Dumnezeu le dă veșmântul. Așa, nici voi nu trebuie să vă îngrijiți de hrana voastră, nici de hainele voastre, așa cum fac păgânii; toate acestea vă vor fi date de Dumnezeu”.
Nu este oare aceasta apologia trândăviei? Ce s-ar fi ales de umanitate dacă toți oamenii ar fi urmat aceste precepte josnice? Nu ne-am fi întors repede la starea de sălbăticie? Cei care au inventat legenda lui Hristos și au plasat asemenea învățături în gura acestui personaj imaginar, creat pentru nevoile propriilor lor vicii, sunt profesori de ipocrizie și de imoralitate.
