CAPITOLUL 26 – Un posedat de diavol
Cele două oraşe, Nazaret şi Capernaum, erau foarte diferite unul față de altul. Dacă în primul nu puteai auzi de Hristos, în al doilea el era deja considerat un maestru în vrăjitorie. Bartolomeu, micul Ioan şi ceilalţi trei discipoli povestiră istoria ofiţerului tuturor celor care voiau s-o asculte. Așa că, a doua zi după eveniment, toată lumea voia să-l cunoască pe vagabondul vindecător.
Ziua următoare era sâmbătă, zi de sabat, adică duminica evreilor; era ziua în care, credincioşii mergeau în mod special la biserică. În sinagogă, serviciul religios începea dis-de-dimineaţă. Iisus își făcu socoteala să apară la ora la care mulţimea venea în număr mare. Curioșii veniseră în masă. Oamenii recitau rugăciuni și zbierau câţiva psalmi, după ritualul obişnuit. Apoi, bătrânul părinte numit Îngerul, cu o politețe fără cusur, se îndreptă spre Iisus şi, după ce-l salută, îi spuse surâzând:
– Dacă renumele tău nu este doar un zvon, după cum ne face plăcere să credem, ești cel mai savant dintre doctori…
Flatat, domnul Iisus se umfla în pene. Îngerul continuă:
– Fii bun, urcă pe podium şi spune pentru noi o predică pe care noi toți o să fim foarte bucuroşi s-o ascultăm. Abia așteptăm să-ți sorbim cuvintele, dragă Maestre.
„Ce un moment prielnic! gândi Iisus. Iată o invitaţie după toate regulile: cei din Capernaum nu seamănă deloc cu bădăranii din Nazaret”. Mulţumi Îngerului cu voce tare şi urcă la tribună. În biserică se auzi o mişcare prelungă de scaune, indiciu sigur de simpatie din partea auditoriului. Fiecare îşi căuta poziţia cea mai comodă, pentru a savura în voie vorbele pline de înţeles ce urmau să iasă din această gură sfântă.
La rândul lui, Iisus îşi aranjă pliurile tunicii, se desfăcu la gât şi-şi suflecă ușor mânecile. Cuvântul se pregătea de un speech de o lungime apreciabilă. Tuşi de câteva ori hmm! hmm! pentru a opri mişcarea scaunelor în sinagogă. În acel moment, nu se mai auzi nici musca. Cuvântul dădu un pas înapoi, îşi trecu mâna prin barbă, sprijinindu-și bărbia lui divină pe pieptul lui divin, apoi făcu un pas înainte, își întinse brațul într-un gest de efect şi rosti aceste fraze admirabile:
– Doamnelor! Domnilor! Cel care stă astăzi în fața voastră nu este, cum fără îndoială vă închipuiți, obişnuit cu bătăliile oratorice, şi cere mai întâi îngăduinţă auditoriului… Nu, doamnelor, nu domnilor, eu nu sunt câtuși de puțin un orator. Crescut într-o dulgherie, nu am supt de mic copil laptele retoricii… Las scribilor şi fariseilor artificiile de limbaj, şi dacă, în ciuda insuficientei mele elocințe, voi reuşi să vă trezesc cât de cât interesul, mă voi considera foarte fericit şi foarte mândru…
Se opri o secundă pentru a vedea rezultatul micii sale introduceri. Cei mai mulți rămăseseră cu gura căscată, admirând această introducere plină de rezervă şi de modestie. Femeile îl priveau pe Iisus cu coada ochiului şi-și spuneau în sinea lor: „Ce predicator adorabil! E fermecător, se exprimă cu o grație îmbătătoare, e divin”. Iisus fu satisfăcut; continuă:
– Vă mulţumesc, doamnelor şi domnilor, pentru atenţia pe care binevoiți să mi-o arătați. Voi încerca din toate puterile să nu vă dezamăgesc…
Un alt moment de aşteptare. Hmm! hmm! După care, abordând direct subiectul, strigă:
– Există momente în viaţa popoarelor în care omida devine fluture. La contactul cu divinitatea care se dezvăluie, populațiile ies din amorţire, se ridică şi merg spre a cuceri noi orizonturi. Săracul, aflat până atunci în întuneric, strălucește dintr-o dată ca luminat de un fulger, în timp ce bogatul, intimidat, intră în carapacea lui…
– Foarte bine! foarte bine! murmurară câţiva entuziaşti.
– În acest moment, Cuvântul Domnului, în loc să se mulţumească să atingă doar scoarţa sufletului, pătrunde până în străfundul inimilor, pentru a-şi răspândi puterea de convingere. Dezmoşteniţii soartei, iluminaţi subit de spiritul din înalturi, înţeleg că le revine o anumită misiune, şi, rupându-şi lanţurile…
La acest cuvânt, Iisus fu întrerupt de un strigăt venit dintr-un colţ al sinagogii. Cuvântul se opri brusc, iar auditorii se urcară pe scaune, pentru a vedea cine e neruşinatul care-şi permite să întrerupă o cuvântare atât de convingătoare.
– Ieși afară, țicnitule! strigară unii la omul care-l întrerupsese pe Iisus.
– Daţi-i banii şi să plece! lătrară alţii.
– Săriţi pe el! urlau cei mai arțăgoși.
Iisus întinse mâna pentru a face linişte. Oh! da, cel care-l întrerupsese scotea răcnete sălbatice şi gesticula ca un turbat. Zarva crescu. Deodată, unul dintre spectatori, dotat cu mai multă inteligență decât ceilalți, îl recunoscu pe scandalagiu şi zise:
– E un posedat de diavol!
Această revelație nu surprinse auditoriul. Pe vremea aceea, se întâlneau destul de des, chiar şi în biserici, indivizi cărora diavolul le juca farsa neplăcută de a intra în corpul lor. Astăzi nu mai vedem posedaţi. Din această cauză, e greu să ne facem o idee despre acei enoriaşi. Acum trebuie să ne bazăm pe ce spun teologii catolici, care au dat posedaţilor de demoni cele mai amănunţite descrieri. În zadar profesorii de la școlile de medicină contemporană neagă posedarea de către diavol a anumitor indivizi; în zadar declară ştiinţa modernă că această stare în care se găsesc sclavii lui Satana este doar rezultatul unei alienări mintale. Evanghelia pune la zid și medicina, și știința modernă. Ea citează în sprijinul tezei sale un număr de fapte care se întind de-a lungul a mai multe secole şi pe care, din cauza vechimii, nu le putem verifica, din păcate.
Se pare că pe vremuri puteau fi văzuți oameni demonizaţi care, din cauza diavolului care sălăşluia în ei, făceau lucruri fenomenale. Iată, în mare, cum se petrece acest lucru, conform teologilor care au mers mai în profunzime cu studiul:
Într-o dimineaţă, diavolul se prezintă la individul pe care intenţionează să-l posede. Pentru aceasta, el ia o formă de jumătate om, jumătate animal, ca de exemplu un om-câine sau un om-broască. După ce-l sperie îndeajuns pe nefericit, paralizându-l de frică, diavolul intră în el pe gură.
„Odată instalat în corpul unui posedat – afirmă episcopul de Ségur – demonul devine stăpân pe toate facultăţile lui: îl înțeapă, îl arde, îi smulge inima, creierul, intestinele şi-l chinuie în nenumărate feluri. El emană un miros infect, uneori de pucioasă, alteori de țap. În unele cazuri, și această particularitate se remarcă mai ales la femei, spiritul rău îndeamnă la propuneri obscene. Unii demonizaţi sunt ridicaţi în aer și transportaţi în infern, unde, cuprinşi de spaimă şi teroare, contemplă chinurile condamnaţilor. Alţii sunt transformaţi în animale, în copaci şi chiar în fructe. Diavolul își împinge furia turbată până într-acolo, încât îi reduce la o mână de cenușă pe nefericiţii în care s-a introdus; însă unii dintre aceștia, sub efectul exorcizării unui preot, sunt resuscitați și regeneraţi. Mulţi posedați sunt înconjuraţi de reptile hidoase sau de cadavre. S-au văzut oameni care-şi vânduseră sufletul lui Satana, semnând un pact cu sângele lor şi, prin aceasta, fiind condamnaţi pe vecie. În sfârşit, există şi posedați care, în loc să fie tulburați, se bucură de toate favorurile spiritului tenebrelor. Pe aceştia, diavolul îi protejează, îi învaţă secretul fabricării aurului, le prevesteşte viitorul, le dezvăluie misterele infernului şi le acordă puterea de a face minuni, care, se înţelege, nu sunt decât iluzii. Căci numai în aparenţă sunt favorizaţi, în realitate având sufletul pierdut pentru totdeauna”.
Posedatul din Capernaum aparţinea categoriei de demonizaţi locuiţi de un spirit impur. El se zvârcolea în parvizul sinagogii şi-și însoțea urletele de gesturi obscene. Însuși abatele Fouard afirmă acest lucru, iar eu nu-l voi contrazice sub nicio formă. Acest furios se strecurase în rândul mulţimii, dar cuvântul fiului porumbelului îl tulburase imediat pe locatarul lui, diavolul. Atunci, omul nostru, nemaiputând stăpâni spiritul care-l domina, izbucnise în invective abominabile împotriva elocventului predicator. Pe scurt, insultătorul fostului tâmplar nu era cine știe ce vinovat, din moment ce Satana era cel care se exprima astfel prin gura lui.
Mulțimea, iritată la început de autorul scandalului, se mai calmă. Căci posedatul nu era responsabil nici de gesturile, nici de cuvintele lui şi, în definitiv, spectacolul pe care-l dădea era chiar ceva curios. Simțeau o atracție amestecată cu oroare să-l vadă pe diavol în luptă cu profetul.
Iisus, care era dumnezeu până în vârful unghiilor, era sigur de victoria lui. Îl lăsă pe demonizat să se zbată, după care ceru să fie pus față în față cu el.
– Ce vrei? făcu fiul porumbelului, adresându-se posedatului.
– Lasă-ne în pace, iată ce vrem! răspunse celălalt. Ce legătură e între noi și tine, Iisus din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Haide, ştiu bine cine eşti: ești Sfântul lui Dumnezeu!
Această mărturisire diabolică era făcută, din câte ne dăm seama, pentru a-i câștiga simpatia lui Iisus; ea îi constata originea. Era, spun pioșii comentatori ai Evangheliei, mărturisirea smulsă prin teroare, lingușirea unui sclav care tremură sub loviturile de bici şi care caută să-și îmbuneze stăpânul hotărât să-l pedepsească. Totuși, Iisus respinse acest omagiu. Se duse drept în fața posedatului și, amenințându-l pe demonul care-l tulbura, spuse:
– Taci şi ieşi din acest om!
„Atunci, spiritul impur îl zgâlțâi pe om în niște convulsii oribile şi, scoţând un strigăt puternic, ieşi din el”. Imediat, oamenii fură martorii unui spectacol straniu. Nefericitul care, căscându-și fălcile, tocmai îl scuipase pe diavol, era acum liniștit; iar trupul lui, care servise drept locuinţă puterilor infernale, nu mai manifesta nici urmă de violență. Văzând acestea, admiraţia asistenţei era fără margini. Pentru ei, Iisus nu mai era un vrăjitor oarecare.
La Izraeliţi, posedaţii se numărau cu sutele; dar, pentru a-i elibera, exista un ceremonial pe care Iisus nu-l folosise. Astfel, din ceea ce povesteşte Josephus, demonul era alungat din posedaţi pe nări, cu ajutorul unui inel şi al unei rădăcini magice. Apoi, demonizatul era aruncat la pământ şi, pentru a-şi dovedi ieşirea din corp, diavolul vărsa toate vasele cu apă puse la o anumită distanţă. Or, Iisus nu procedase după regulile exorcismului consacrat. El se mulţumise să rostească câteva cuvinte pentru a-l expulza pe jupânul Satana din corpul în care se introdusese. Şi acest procedeu atât de simplu îi reuşise pe deplin.
– Ia te uită! îşi spuneau între ei capernauţii uimiţi. Ce doctrină nouă şi atotputernică! Le comandă spiritelor şi acestea i se supun. (Marcu, cap. I, versetele 21-27)
