CAPITOLUL 24 – Primul afront public
După ce-şi termină propaganda în Samaria, Iisus se întoarse în Galileea, îndreptându-se spre Nazaret. Vorbele zeflemitoare ale compatrioţilor săi, ca urmare a afacerii din Cana, încă îi apăsau sufletul, dar nu-și pierdu speranța că în viitor va deveni un personaj important în ochii sătenilor care-l cunoscuseră cândva ca simplu tâmplar. El nădăjduia ca de isprava lui de la Ierusalim să se fi auzit până la Nazaret. Îşi spuse că, dacă ar reuşi să-şi crească un pic renumele în timpul care i-a mai rămas din călătorie, ar obţine un veritabil triumf în umilul sătuc în care locuia familia lui. Pentru a-și atinge acest scop, peste tot pe unde se oprea ocazional se dădea drept un doctor expert în toate materiile teologice. Era primit în sinagogi şi i se cerea să țină o predică. Vă las să vă gândiţi dacă șmecherul nostru se dedica cu plăcere acestei activități şi dacă limba-i mergea strună. Într-un verset din Biblie, primul întâlnit, el ținea o disertație ce părea că nu se mai termină.
Remarcați că, deşi nu urmase niciun curs special, îşi luase dreptul de a-şi spune doctor. Ceea ce pentru altul ar fi fost ceva nelegitim, pentru el era ceva foarte firesc. La urma urmei, el era fiul porumbelului; poseda știința infuză [n.tr.: cunoștințe, virtuți infuze = posedate în mod natural, fără să fi fost însușite]. Tâmpeniile care-i ieșeau pe gură erau profeţii, din moment ce ieşeau din persoana divină care era. Porumbelul, tată şi asociat în cadrul Trinităţii, era singurul răspunzător de discursurile lui. Cel care-l inspira era porumbelul şi era clar că, în caz de greşeală, singurul vinovat ar fi fost porumbelul. El merse aşadar pe drumul lui, fără să ia în seamă criticile. Când punea piciorul într-un oraş, se grăbea să ajungă mai întâi la sinagogă, la momentul oficierii slujbei.
În epoca aceea, sinagogile erau construite toate după acelaşi model. Nu se deosebeau între ele decât prin bogăţie şi grandoare, în funcție de importanța oraşului în care se găseau. Planul lor de construcţie era același: o sală lungă, ce se întindea între două porticuri, şi care se termina printr-un sanctuar. Nu se vedeau nici icoane, nici altar, doar ladă de lemn acoperită cu o pânză, în care se ţineau cărţile sfinte ale lui Israel. Această piesă de mobilier, care prin forma ei amintea de cufărul în care se afla Iehova atunci când vorbea noaptea cu micuţul Samuel, ocupa locul de onoare în sinagogă.
Sanctuarul era cea mai venerată parte a edificiului. Aici se aflau scaunele în care scribii şi fariseii îşi aşezau respectabilele lor dosuri. Tot aici se găseau şi locurile spre care erau conduşi cei care se distingeau prin opulenţă, căci, în toate timpurile, proprietarii de capitaluri consistente au fost foarte bine văzuţi de biserică. Sfântul Frusquin rămâne eternul sfânt între sfinţi [n.tr.: Sfântul Frusquin = (la figurat) sfântul ban].
Spre mijloc se ridica podiumul pe care urcau cei care citeau cărţile sfinte şi rabinul care predica, însuflețind adunarea. În ceea ce priveşte turma de credincioși, ea se înghesuia cum putea în naosul bisericii, împărțit printr-o barieră în două secțiuni, una pentru bărbaţi şi alta pentru femei. O lampă ardea zi şi noapte în faţa cufărului cu cărţi sfinte. La exterior, vârful monumentului trebuia să fie mai înalt decât toate casele oraşului, sau cel puţin să le depăşească cu o săgeată lungă, la fel ca clopotniţele bisericilor moderne şi ale moscheilor musulmane. Lângă porți, prinse de stâlpi, erau amplasate diferite cutii ale milei, cu gurile căscate, gata să înghită banii naivilor. Se vede treaba că întemeietorii religiei creştine au copiat iudaismul în cele mai mici detalii.
Toate sinagogile aveau în fruntea lor un şef, asistat de niște bătrâni, cărora li se dădea numele de pastori. Această adunare prezida practicile religioase, judeca, pedepsea și îi excomunica pe cei care aveau îndrăzneala să nu ia în serios toate mascaradele sfântului butic. Când necredincioşii mergeau prea departe cu nesocotirea lucrurilor sfinte, se ajungea chiar să fie trimiși în lanţuri în faţa Sanhedrinului, marele consiliu de la Ierusalim.
Membrul cel mai activ avea un nume suav: era numit Îngerul. În trei sferturi din cazuri, acesta era un bătrân puturos, îndoit de spate, cu gingiile fără dinţi, cu buzele băloase, cu nasul cât un cartof, cu capul instabil, cu obrajii scofâlciți și cu țeasta cheală ca un ou de struţ. În ciuda acestei înfățișări, el era numit „Îngerul”, ceea ce dădea o idee prea puțin favorabilă despre cum arată locuitorii cerurilor. În afară de demnitari, mai era chazanul [n.tr.: cantorul], pastor inferior ca rang, care-i aducea cărţile sfinte lectorului, păzea porţile şi făcea pregătirile necesare.
Cât despre ordinea în care se desfășura serviciul divin, aceasta era stabilită prin reguli supravegheate cu strășnicie. La intrare, oamenii își înmuiau mâinile într-o apă binecuvântată, chipurile pentru a le spăla. Pastorul oficiant recita o rugăciune cu braţele întinse. Apoi, toată asistenţa intona psalmi, fiecare răgind după cum îl ţinea puterile, ceea ce rezulta într-o cacofonie îngrozitoare, în mijlocul căreia se auzea vocea stridentă a cântăreţilor. Celebrantul [n.tr.: preot care oficiază serviciul divin] recita invocaţii, şi toţi credincioșii răspundeau în cor: „Amin”. După aceea, veneau o serie de 18 binecuvântări şi predica, adică piesa de rezistenţă a ceremoniei. În general, Rabi [n.tr.: rabinul șef] era cel care făcea asta, însă când un evreu străin, savant renumit, apărea în decor, era condus repede pe podium, pentru a-i fi ascultat discursul.
Se întâmplă ca Iisus să sosească la Nazaret într-o zi de mare sărbătoare religioasă. Discipolii se duseră la sinagogă înaintea lui, pentru a-i pregăti intrarea în scenă, și se amestecară în mulţime. Unsul îşi schimbase puţin costumația. Comentatorii catolici ne spun că în acea zi era înfășurat într-o pelerină, iar pe cap îşi puse o pânză prinsă în jurul frunţii cu o cordeluţă, după moda beduinilor. Din îmbrăcămintea lui obişnuită nu-şi păstrase decât tunica. Această tunică merită o menţiune specială: nu avea nicio cusătură. Înțelegeți? Nicio cusătură! Și o folosea de când se născuse! Tunica era făcută dintr-o pânză specială, care creştea pe măsură ce corpul lui Iisus se dezvolta. Îi creșteau membrele – tot așa și tunica; puteau să-i și înțepenească – tunica nu crăpa niciodată. Când făcea burtă, tunica se lărgea; când slăbea, tunica se retrăgea. Iisus și-a păstrat această tunică miraculoasă până la moarte. Vom vedea la momentul respectiv ce s-a întâmplat cu ea, pentru că această piesă de îmbrăcăminte are și ea legenda ei.
Bunul prieten al samaritencei se prezentă aşadar în mijlocul sinagogii din Nazaret. Discipolii, care primiseră consemn, strigară toţi odată:
– Un doctor! Un doctor la Ierusalim! La tribună! La tribună!
Întrucât fu cerut de asistenţă în unanimitate, Iisus se avântă pe estradă şi apucă sulul lung de papirus pe care chazanul îl ţinea înfăşurat pe un baston de fildeş şi pe care erau scrise textele sacre. Desfășură textul imediat şi începu să citească, sau să se facă că citeşte:
– Profeţie a lui Isaia!… Atenţie!… Duhul Sfânt este asupra mea. De aceea, el m-a consacrat prin ungerea lui și m-a trimis să evanghelizez săracii, să vindec inimile îndurerate, să-i anunț pe captivi eliberarea şi pe orbi recăpătarea vederii, pentru a-i elibera pe cei zdrobiți sub greutatea lanțurilor, pentru a vesti anul în care va veni iertarea Domnului şi ziua judecăţii sale!
E uşor de înţeles ce avantaj urma să-și tragă jupânul viclean din citatul atât de abil ales. Închise cartea, o duse la pastor şi se aşeză. Toată lumea din sinagogă avea ochii fixaţi asupra lui, după cum spune Evanghelia. Apoi începu cu o voce gravă:
– Doamnelor! Domnilor! Astăzi s-a împlinit prorocirea pe care tocmai v-am citit-o!
Cât aplomb! Mulţimea de fideli, dispusă oricând să înghită gogomăniile care li se prezintă cu autoritate, era în extaz, numărând silabele care ieşeau din această gură doctă. Iisus o ținu tot așa, când, dintr-odată, cineva din asistenţă, unul mai puţin naiv decât ceilalţi, strigă:
– Aaa! Dacă nu mă înșel, ăsta e tâmplarul! E fiul lui Iosif!
De atât a fost nevoie pentru ca tot farmecul să dispară. Cine cunoaşte caracterul atât de impresionabil şi de schimbător al nebunilor îşi va da seama cu uşurinţă de revirimentul subit care se produse. Câţiva dintre credincioși îşi ziceau în sinea lor: „Mi se pare c-am mai văzut figura asta pe undeva”. Atunci când cel mai puţin naiv dintre ei strigă: „E tâmplarul!”, toţi răspunseră în cor: „Așa e!” și atunci se porniră interpelările, fiecare fiind rănit în amorul propriu de faptul că a fost prostit. Începu o avalanşă de exclamaţii batjocoritoare:
– Ce tupeu!
– A încercat să ne păcălească, amicul!
– Ce mai faci, Iisus?
– Unde ţi-e rindeaua?
– Ai lăsat tâmplăria pentru afacerea asta?
– Moș Iosif ți-a dat titlul de doctor?
– Lasă altora interpretarea profeţilor, omule, mai ales interpretarea lui Isaia, care a fost măcelărit cu fierăstrăul!
– De-aia zice el de Isaia, da, da. Tâmplarul vrea să-l mai măcelărească o dată.
– Întoarce-te la bancul tău de tâmplărie, Iisus!
– Dacă te dai doctor, vindecă-te mai întâi pe tine! Eşti bolnav, amărâtule. Trebuie să te îngrijeşti!
Remarcile răutăcioase cădeau ca grindina. Fiul porumbelului încercă să stăpânească furtuna. În primul moment de răgaz apărut în hărmălaie, el spuse:
– Aud pe cineva care îmi strigă: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi”. Înţeleg bine ironia. Văd din murmurele voastre că nu prea aveţi încredere în mine. Ca să mă credeţi, vreţi ca minunile pe care le-am făcut la Cana să le fac şi aici, la Nazaret. Dați-mi voie să fac singură comparaţie. Atunci când în Israel a fost o foamete de trei ani, Ilie a dat ajutor unei văduve; dar această văduvă era o păgână din Sarepta, oraşul Sidonienilor. Tot așa, sub profetul Elisei existau mulţi leproşi pe teritoriul Iudeei. Pe cine a vindecat el? Pe unul din compatrioţii lui? Nu, el l-a vindecat pe Naaman, un general sirian. Deci să nu vă fie cu mirare dacă profeți ca Ilie, ca Elisei și ca mine, obișnuiesc să-și păstreze minunile pentru străini.
Trebuie să recunoaștem că răspunsul era foarte obraznic. Ca urmare, în sinagogă izbucni o explozie generală de nemulţumire. Un impuls de furie ridică adunarea. Ei, nazarinenii, să fie comparaţi cu păgânii şi leproşii? Era prea mult! De astă dată nu mai fură murmure, ci un strigăt la unison:
– Scoateți-l de-aici! Dați-l afară!
Mulţimea se aruncă asupra lui, îl smulse de pe podium şi-l scoase din sinagogă în şuturi. Iisus încasă toate scatoalcele. Îşi râdea, însă, în barbă. La fiecare lovitură de pumn sau de picior pe care o primea își spunea încet:
– Aşa, dragii mei compatrioţi, loviţi tare! Adineauri erați impresionați…
Ceilalți îl îmbrânceau cu putere, neştiind ce i se pregătea. Îl împinseră spre ieșire cu înghionteli şi șuturi, ducându-l astfel până pe un munte înalt, aflat în apropierea oraşului, pe care îl domina. Din vârful muntelui se căsca o prăpastie. Necredincioşii noştri socoteau să-l facă pe tâmplar să execute un salt de toată frumusețea. Când ajunseră însă pe marginea prăpastiei, Iisus, punându-şi imediat în acţiune divinitatea, îi despărţi în două, trecu prin mijlocul lor şi se retrase (Luca, cap. IV, vers. 15-30). Nazarinenii rămaseră mască. Numai că erau atât de porniți împotriva lui Iisus, încât, în ciuda miracolului, niciunul dintre ei nu se converti.
Fiul porumbelului se întoarse cu inima plină de tristeţe. În loc să fie mândru că a oferit compatrioţilor necredincioşi această probă indiscutabilă de forţă divină, el nu se gândea la această aventură decât pentru a-şi rememora afrontul pe care-l primise la sinagogă. Cum adică?! El, dumnezeu şi al treilea dintre dumnezei în același timp, acordase Nazaretului onoarea de a-l număra mai bine de 20 de ani printre locuitorii lui, şi în felul ăsta îl primeau! Își dăduse osteneala să le explice fidelilor că profeţiile lui Isaia erau împlinite, și de la primele cuvinte ale discursului lui fusese primit cu fluierături unanime, ca pe un tenor care cântă fals!… Era foarte jignitor pentru amorul lui propriu.
În ceea ce-i priveşte pe apostoli, aceştia nu străluciseră deloc în tot timpul acestui atac. Evanghelia nu povesteşte că vreunul dintre ei şi-ar fi făcut apariţia şi s-ar fi împotrivit conducerii la prăpastie. Așadar, de cum văzură că lucrurile merg prost, ei se ținură de-o parte. Și nu mică le fu mirarea să-l vadă pe şeful lor revenind sănătos şi în siguranţă de pe munte. Şi dacă Iisus i-ar fi întrebat: „Unde naiba ați dispărut?”, fără îndoială, ei ar fi răspuns c-au făcut tot posibilul pentru ca Maestrul să nu fie făcut terci, dar că eforturile lor s-au lovit de furia mulţimii și că… etc., etc.
