CAPITOLUL 23 – Cucerirea unei samaritence
Deși dotat cu puteri depline, domul Iisus nu era chiar ceea ce înțelegem noi printr-un bărbat curajos. Avea chiar un sâmbure de lașitate. Când află de arestarea lui Ioan Botezătorul, își spuse că i-ar putea veni curând şi lui rândul şi se grăbi să părăsească ţinutul. Pentru a atenua ridicolul acestei laşităţi, Evanghelia explică cum că Hristos a fost îndemnat să fugă „în virtutea Sfântului Duh”, și nu din proprie iniţiativă. Iată cum porumbelul se amestecă din nou. Sfântul Luca e cel care a găsit mijlocul de a ticlui lucrurile atât de bine (cap. IV, vers. 14).
Or, cum vagabondul nostru boteza la vremea aceea la granițele Idumeei, și cum Galileea era regiunea unde decisese să-şi poarte paşii, el trebui să traverseze toată Iudeea şi apoi Samaria. Cel care și-a luat sarcina de a ne relata această călătorie a fost apostolul Ioan, băiatul cel frumușel.
Era chiar miezul zilei când Iisus trecu granița dintre Samaria şi Iudeea – observați cât de exacte sunt amintirile lui Ioan [n.a.: Să amintim aici că Ioan avea peste 90 de ani când îşi scria evanghelia. Ce memorie!]. Micul oraş Sichem apăru în stânga drumului, înconjurat de păşuni şi grădini. Unsul nu mai avu putere să intre în oraș. Obosit de-atâta mers, se opri la intrarea în valea unde se găsea oraşul, lângă fântâna lui Iacob.
În acest răstimp, discipolii îşi continuară drumul până la Sichem. Pentru că proviziile le erau pe sfârşite, trebuiau să prade pe undeva mai aproape de oraş, ca să facă rost de ceva de mâncare.
Rămas singur, Iisus căută adăpost sub bolta fântânii. În Orient, aproape toate fântânile au un acoperiș şi bănci. Se uită în jur să vadă dacă exista ceva cu care să bea apă: imposibilitate absolută! Era o fântână fără găleată de scos apa. O funie se legăna singură pe un scripete. Oamenii care veneau să scoată apă din fântână îşi aduceau un ulcior, îl prindeau de sfoară, îl umpleau cu apă şi se întorceau astfel cu ulciorul plin.
Iisus era foarte însetat. Deşi linsese apa cu care era îmbibată sfoara fântânii, nu putuse să-şi potolească setea. Era pe cale să se resemneze, când văzu venind pe drum o femeie care ducea un ulcior pe umăr. Era o samariteancă. Femeia era tânără, drăguţă şi grăbită. „M-am scos!”, îşi spuse în sinea lui hoinarul. O lăsă să se apropie.
În primul moment, se gândi că, la vederea unui bărbat, frumoasa din Sichem se va înspăimânta și va fugi. Într-adevăr, femeile orientale sunt destul de timide. Ele nu au obiceiul să meargă să scoată apă ziua în amiaza mare. Excesiv de temătoare, și știind cât de indecenți pot fi bărbaţii, ele nu pot fi văzute la fântână decât în grup, la apusul soarelui. Or, aceasta venea singurică și chiar nu se sperie deloc când văzu întins pe banca de lângă fântână un flăcău robust. Îşi prinse ulciorul de funia care se legăna şi, un minut mai târziu, îl scoase plin cu apă.
– Dă-mi să beau, făcu Iisus, intrând în vorbă fără nicio altă introducere.
Samariteanca îl privi pe străin. Politeţea nu părea să fie virtutea de căpătâi a domnului. După accent şi îmbrăcăminte, frumoasa fată înţelese că avea de a face cu un evreu.
– Ia te uită, răspunse ea uşor ironic, ești evreu şi-mi ceri de băut mie, care sunt o samariteancă?
E bine ca cititorul să ştie că între samariteni şi evrei domnea o dușmănie surdă. Orgolioșii copii ai Iudeei îşi considerau vecinii niște ființe nedemne de a face umbră pământului. Dar Iisus n-avea chef s-o facă pe fudulul; îi era prea sete. În acest punct, aventura lui ne nedumerește: acest prestidigitator emerit, care fabricase vin la nunta din Cana, la Sichem nu era în stare să fabrice niște apă… Săracul domn scotea limba de un cot, de sete. Pentru a obţine câteva picături din lichidul de care gâtul lui uscat avea nevoie, încercă să se facă interesant.
– Ah! îi ripostă el Samaritencei, există apă și apă, așa cum există legătură de vreascuri și legătură de vreascuri. Îți cer ceva de băut şi am impresia că mă refuzi. Dac-ai şti cine e cel care-ți vorbeşte, în loc să refuzi să-i dai să bea, i-ai cere să-ți dea el apă vie.
– Vrei să mă duci cu preșul cu apa ta vie, făcu samariteanca! Şi cum o s-o scoţi din fântâna asta atât de adâncă, dacă n-ai la îndemână nici cea mai mică găleată sau ulcior? Ești tu mai şiret decât strămoşul nostru Iacob, care ne-a lăsat această fântână şi din care au băut el, fiii lui şi turmele lui?
Zicând aceasta, frumoasa copilă îşi ridică ulciorul plin şi, nefiind fată rea, îl apropie cu marginea de gura lui Iisus. Acesta îşi stinse setea. Apoi:
– Să ne înțelegem! reluă el. Apa pe care ai scos-o din această fântână e o apă care nu potoleşte setea definitiv, în timp ce cu apa de care-ți vorbesc eu nu-ți mai este sete niciodată. Dacă ai bea din izvorul meu, ți-ar ajunge pe vecie și n-ai mai cere o picătură!
„Voinicul ăsta chiar are haz”, gândi samariteanca. Şi adăugă cu voce tare:
– Dacă tot ești aici, ai face bine să-mi dai puţin din apa ta, ca să nu mai cunosc setea niciodată.
Iisus clipi din ochi:
– Du-te și adu-ți bărbatul, spuse el. Mi-ar face plăcere să-l cunosc.
Samariteanca izbucni într-un hohot de râs:
– Dar eu nu am bărbat! făcu ea.
– Ce spui? replică Iisus. Nu ai bărbat? La naiba! Cred că nu i-ai numărat bine pe cei cu care te-ai măritat. Ai unu, doi, trei, patru, cinci, o grămadă de soţi. Iar cel pe care-l ai acum nu e soţul tău. Pot să-mi dau seama, drăguțo!
Drăguța se opri, îl privi drept în faţă pe domnul Iisus şi strigă:
– Ești uimitor, pe cuvântul meu! Ai ghicit dintr-o privire… Ești vrăjitor? Ah! deci e adevărat ce mi s-a spus, că doctorii din Ierusalim sunt la curent cu tot. Căci înţeleg bine acum că ești un doctor din Ierusalim. La zdrenţele de pe tine, nu s-ar îndoi nimeni. În fine, să admitem că savanţii voștri sunt îmbrăcaţi în zdrenţe… Vezi totuşi ce bine ne putem înțelege… Ceea ce ne desparte neamurile e un lucru fără importanţă: strămoşii noştri l-au adorat pe Dumnezeu pe acest munte, iar ai voştri spun că trebuie să-l adorăm în templul din Ierusalim.
Iisus o trase pe samariteancă spre el:
– Crede în mine, îi spuse. Va veni vremea când nu-l vei mai adora pe Tatăl nici pe acest munte, nici în Ierusalim. Cel pe care îl vei adora, micuţa mea, va fi Mesia, va fi Hristos.
– Într-adevăr, ni s-a spus demult că va veni un Mesia şi că el ne va învăţa multe lucruri. Aşadar, unde e Mesia ăsta?
– Este foarte simplu, eu sunt.
– Serios!
– Absolut, poţi să mă crezi pe cuvânt.
Samariteanca era mânată de devoţiune, ca de altfel toate femeile de moravuri uşoare. Ea nu cerea mai mult decât să adore încă un bărbat. Se aruncă în genunchi în faţa vagabondului nostru şi-i sărută mâinile. Acesta se felicita de propriul succes, când, deodată, apărură discipolii. „La naiba!” îşi zise Iisus. Nepoftiţii! Au ajuns tocmai când conversaţia cu această frumoasă copilă ducea unde trebuie”. Surprinsă cu mâinile pe hăndrălău, samariteanca o șterse repede, uitându-şi în grabă ulciorul.
Oamenii din Sichem care o întâlniră pe drum, alergând, o întrebară:
– De ce alergi aşa? Pari foarte tulburată…
– Am şi de ce, făcu ea. Am văzut un bărbat pe care nu-l cunosc. Mi-a povestit o grămadă de istorii; mi-a spus că e Hristos. Şi dacă o fi adevărat?
Oamenii din Sichem merseră degrabă la fântâna unde se afla personajul ciudat ce le fusese semnalat. Văzându-se în centrul atenţiei, omul nostru nu scăpă ocazia unui mic discurs. În timp ce tovarăşii lui îi ofereau mâncare, spunându-i: „Maestre, mănâncă”, el le răspunse cu voce tare, în așa fel, încât să fie auzit de toată lumea:
– Vă mulțumesc, prieteni, dar e inutil să-mi daţi mâncare. Am mâncat o hrană de care voi nu ştiţi.
Uimiţi, discipolii îşi spuseră unul altuia:
– Se pare că cineva i-a dat deja să mănânce. Trebuie să fie femeia cu care l-am găsit.
„Dar Iisus nu se referea la o hrană corporală, spune un teolog. El era bucuros că a aruncat câteva scântei din dragostea lui divină în sufletul samaritencei, şi deplina săturare a inimii lui îl făcea să uite de oricare altă foame”. Din acest motiv, el răspunse:
– Hrana mea este de a face voia celui care m-a trimis şi de a-i împlini lucrarea.
Oamenii din Sichem se gândiră:
– Dacă ăsta contează pe acest tip de biftec ca să pună carne pe el, e de compătimit.
Iisus continuă, adresându-se tovarăşilor lui:
– Ridicaţi-vă ochii şi faceţi-mi plăcerea de a privi aceste câmpuri. În patru luni, va fi timpul secerişului, veți spune voi. Ei bine, vă spun vouă: câmpurile sunt deja galbene şi gata de a fi recoltate. Şi mai adaug: cel ce seamănă nu e întotdeauna și cel ce culege. Și totuşi, ambii sunt mulţumiţi. Astfel, înțelegeți ce vreau să spun: v-am trimis să recoltaţi ceea ce va fi hrana voastră, şi, în timp ce vă îndepărtați, o femeie a venit, iar eu am recoltat-o.
În timp ce fiul porumbelului vorbea în acest limbaj cifrat, curioșii se strângeau în jurul lui. Încântaţi să-l audă pe Cuvânt, îl invitară să rămână în satul lor, ceea ce și făcu, pentru două zile.
Cât despre femeia de la fântână, ea se ducea peste tot să povestească cum îşi făcuse o nouă cunoştinţă şi că Iisus era un tip absolut fantastic. Locuitorii din Sichem îi spuseră samaritencei:
– E posibil să te fi impresionat. Dar nouă ne-a spus mult mai multe. Acum, când l-am auzit, suntem siguri că el e Hristos şi că va salva lumea.
Cel puțin, asta-i ce ne spune Evanghelia. Având în vedere că eu nu eram acolo, mă feresc să vă garantez autenticitatea limbajului atribuit Sichemiţilor. Notaţi totuși că nici eu nu-l contest. Îl înregistrez şi mă mulţumesc să vă atrag atenţia că nu găsim în Evanghelie nicio urmă serioasă a acestei conversaţii purtate de un oraș întreg.
Sichemiţii proclamară în satul lor că Iisus era Hristos şi că el va salva lumea. Dar niciunul dintre ei nu se gândi să se alăture micii escorte de discipoli. Cu alte cuvinte, o convertire platonică.
Așa a fost prima manifestare a lui Iisus faţă de compatrioţii lui din Israel (Ioan, cap. IV, versetele 1-42). A debutat printr-un miracol în cinstea unei adunări de oameni beţi. Prima acţiune prin care a strălucit la Ierusalim a fost una de vandalism. Iar când a considerat că a venit momentul să se manifeste, acela a fost pentru a cuceri inima unei femei cu un trecut discutabil. Căci toţi comentatorii catolici sunt de acord că samariteanca de la fântână era o prostituată de cea mai joasă speţă.
