CAPITOLUL 1 – Viziunea lui Zaharia
Pe timpul acela, Cuvântul – adică Domnul Iisus (pe numele său mic: Alphonse) – încă nu se născuse.
[n.tr.: Alphonse = personajul lui Al. Dumas fiul din comedia „Domnul Alphonse”, devenit epitet pentru un amant întreținut de o femeie].
Dar exista printre preoţii din Ierusalim un levit care se numea Zaharia. Acest Zaharia locuia la ţară; căsuţa lui era situată în Youttah, în mijlocul munţilor Iudeei.
El avea o soţie (pe atunci, preoţii iudei se însurau) care răspundea, atunci când era strigată, la numele Elisabeta.
Cei doi soţi, ne spune apostolul Luca, „erau drepţi înaintea lui Dumnezeu şi urmau neclintit toate poruncile şi rânduielile Domnului”.
Dar ei își vedeau cucernicia pusă la grea încercare. Poate credeți că banii credincioşilor nu mai intrau în pușculița lor? Nu, nu despre asta era vorba.
Ceea ce-i mâhnea pe Zaharia şi Elisabeta era faptul că, în ciuda tuturor eforturilor lor, nu puteau face copii.
Domnul preot şi diavoliţa de nevastă-sa începuseră să se pârguiască. Încă câţiva ani de infertilitate a soţiei și venerabilul levit ar fi trebuit să renunțe definitiv la speranţa de a pune în brațele doicii un urmaş autentic.
Acest lucru era cu atât mai rușinos, cu cât la iudei se arătau cu degetul familiile lipsite de copii: infertilitatea era un motiv de dezonoare.
Elisabeta şi Zaharia lucrau deci cu sârg să-şi facă progenituri. Dar, al naibii ghinion, nu reușeau și pace. Ioc! Zaharia era furios.
În aceste condiții, levitul fu chemat la Ierusalim, pentru serviciul la Templu.
Trebuie să vă spun că preoţii evrei îşi îndeplineau sarcinile cu rândul. Meseria, prin natura ei, nu era prea obositoare şi, pe lângă aceasta, existau şi vacanţele.
În timpul acestor vacanţe, Zaharia se relaxa în casa lui de la ţară, din Youttah. Zaharia nu putea să refuze.
Ar fi preferat să continue, împreună cu soţia lui, să planteze verze – acele verze extraordinare în care uneori se găseşte un bebeluş.
Dar regula era rigidă, categorică, absolută. La Templu, Zaharia!
Bietul om gândea că i-a venit prea devreme rândul la datoria preoțească. Cu atât mai rău pentru el! Trebui să plece.
Astfel, Zaharia luă drumul Ierusalimului, bodogănind.
Din fericire, dacă fiecare medalie are reversul ei, logica face ca și fiecare revers de medalie să aibă partea lui frumoasă.
Cum diversele oficii ce trebuiau îndeplinite săptămânal de către preoţi se trăgeau la sorţi, soarta îl desemnase pe Zaharia pentru postul de „arzător de tămâie”.
Or, e bine să ştiţi că cea mai mare onoare ce-i putea fi hărăzită unui preot era exact aceea de arzător de tămâie.
La domnii evrei, lucrurile se petreceau cu mare solemnitate.
În mijlocul sanctuarului de trei ori sfânt, între un candelabru enorm cu şapte braţe şi o masă garnisită cu pâini binecuvântate, era un altar de aur.
Doar un voal separa acest sanctuar de o altă încăpere, numită Tabernacol, care era şi mai sacră, deoarece acolo se afla, învăluit în maiestuoasa lui invizibilitate, tatăl Iehova, numit şi Preaînaltul sau Domnul Savaot.
Și nu intra cine voia în Tabernacol: numai arzătorul de tămâie avea dreptul să pătrundă acolo.
De îndată ce preotul însărcinat cu acest oficiu intra în Templu, mulţimea intona imnuri de bucurie.
Se reaprindeau flăcările lămpilor, oamenii se îndepărtau respectuos, iar preotul oficiant pășea singur pe dalele sanctuarului.
La un semn dat de un prinț al preoților, el arunca parfumuri în foc – nu apă de colonie, ci tămâie pură, reprezentând rugile credincioşilor.
În timp ce tămâia ardea, preotul se apleca, apoi mergea către Tabernacol de-a-ndăratelea, pentru a nu întoarce spatele la altar.
Un clopot îi anunţa ieşirea şi binecuvântările pe care avea să le răspândească asupra oamenilor. Leviţii începeau imnuri pioase, acompaniate de sfânta hărmălaie a muzicii Templului.
Era grandios, era maiestuos, era impozant.
Ceremonia era atât de emoționantă încât evreii nu asistau niciodată fără o nelinişte ascunsă.
Preotul intra în Tabernacol ducând rugăciunile poporului.
Dacă Iehova îi respingea ofranda, tot Israelul ar fi fost lovit de pedeapsă.
Cu lucrurile sfinte nu-i de glumit!
De aceea, mulţimea aștepta cu sufletul la gură.
Dar în ziua aceea Zaharia nu mai termina.
Secundele treceau ca secolele și el nu apărea.
Când în sfârșit ieși, își iţi nasul de după perdea – dar ce nas! Un nas imens, alungit jalnic, atârnând trist pe o faţă îngrozită.
Zaharia tremura ca o frunză. Se întâmplase ceva teribil în spatele draperiei?
Te cred și eu! Ascultaţi povestea şi tremuraţi.
Zaharia, care nu era prost, îşi spusese:
„În timp ce duc bunului Dumnezeu rugăciunile acestor oameni, de care nu-mi pasă nici cât negru sub unghie, ar trebui să-i prezint şi o rugăminte personală.”
Și se prosterna, șoptind:
„Doamne, dacă ai avea puțină bunăvoință, ai pune capăt sterilităţii soţiei mele și ai face în aşa fel încât Elisabeta să-mi dea un copil.”
Rămase un timp cu fruntea pe podea, apoi, când și-o ridică — zbang! — se trezi nas în nas cu un înger scăldat în lumină orbitoare.
În loc să se bucure, prostănacul de Zaharia se sperie.
Fusese nevoie ca îngerul să-l liniştească:
– „Potolește-ți teama, Zaharia! Domnul ți-a auzit rugăciunea. Soția ta va naște un fiu. Îl vei numi Ioan. El va fi bucuria ta și a Israelului. Nu va bea vin, nu se va ameți, și oamenii îl vor crede. Va fi precursorul lui Mesia.”
Era prea frumos. Zaharia crezu că e o farsă:
– „Domnule, bunul Dumnezeu îmi dă prea mult. Cum să cred fără o dovadă?”
Îngerul se ofensă:
– „Eu sunt Gabriel, arhanghel de prim rang, în faţa lui Dumnezeu. Și pentru că nu m-ai crezut, vei fi mut până se va împlini ce ți-am spus!”
Apoi îngerul zbură prin tavan, fără să-i spună la revedere.
Zaharia rămase mut ca un peşte.
Când ieşi în faţa oamenilor, dădea doar din cap și scotea sunete nearticulate.
Mulţimea se înspăimântă, iar în noaptea aceea tot Israelul fu bântuit de coşmaruri.
