Rabinul Zaharia este cunoscut ca fiind tatăl lui Ioan Botezătorul. Potrivit Noului Testament, la bătrânețe, i s-ar fi arătat Arhanghelul Gabriel, care a prezis că soția lui, Elisabeta, va naște un copil. În momentul în care Zaharia aude mesajul îngerului se miră si nu crede cele ce se grăiau de vreme ce Elisabeta era neroditoare și amândoi erau batrani de ani. De aceea este pedepsit prin semnul muțeniei de către înger, semn care va dăinui până în momentul în care fiul său, Ioan, va fi tăiat împrejur. În momentul în care își recapătă vocea, izbungnește într-un cântec de laudă (Lc. 1, 5—25. 57—80.).
Suntem însă cu toții convinși de cele relatate de evanghelist? Au precedat aceste evenimente cu adevărat nașterea lui Ioan Botezătorul?
Primul impuls în analiza modului în care este concepută relatarea are legătură cu apariția îngerului. Pe de o parte ca apariție în sine și pe de altă parte ca apariție cu caracteristicile speciale din Evanghelia după Luca. Când vine vorba despre caracteristicile speciale, citim cum îngerul se revelează spunând “Eu sunt Gabriel care stau înaintea lui Dumnezeu”, fapt incredibil care ne pune să ne întrebăm de unde știa evanghelistul cum este organizată cetatea cerească din jurul lui Dumnezeu și de ce folosește numele acestui înger în limba maternă a poporului care, abia după exilul din Babilon, a adoptat această angelologie. Chiar și creștinul care crede în supranatural începe aici să se îndoiască puțin. Dacă numele îngerilor și rangul lor ar fi fost atât de bine cunoscute pe plaiurile religiei iudaice, așa cum o găsim în textul lui Luca, atunci am fi aflat aceasta și de la Moise sau de la alți profeți mai vechi. Angelologia și ierarhia îngerilor prinde rădăcini abia în cartea macabeică a lui Daniel (10,13; 8,16 și 9,21) și în apocrifa lui Tobia (12,15), angelologie influențată cel mai probabil de religia persană zend (mazdeism) (în cartea Zend-Avesta), fapt confirmat chiar de către rabinii evrei. Toate acestea duc la apariția mai multor întrebări legate de religiile păgâne, întrebări care pun în încurcătură până și pe cel credincios. Sunt aceste credințe (mazdeice!) greșite doar pentru că au apărut în religiozitatea unor popoare păgâne și au devenit „adevărate“ odată cu preluarea acestor „personaje“ de către evrei abia după exil? Sau au fost dintotdeauna adevărate, iar popoarele păgâne au primit o revelație mult mai „timpurie“ și „adevărată“ decât poporul lui Dumnezeu? Dacă popoarele respective nu au “gustat” din revelația specială a lui Dumnezeu, cum au ajuns la astfel de rezultate? Prin rațiune? Apoi, dacă aceste popoare au fost excluse de la revelația divină, atunci au ajuns ele prin propriile forțe la o astfel de descoperire și aceasta mult mai repede decât poporul evreu prin revelație? Dacă da, atunci devine revelația ceva de prisos sau doar ceva negativ, ceea ce înseamnă că Dumnezeu și-a revelat angelologia în mod intenționat mult mai târziu. Dacă însă nu acceptăm această variantă și suntem de acord cu faptul că Dumnezeu se revelează și altor popoare, atunci suntem nevoiți să renunțăm la supranaturalul acestor relatări și avem tot dreptul să le tratăm cu scepticism.
În lumina acestor posibile răspunsuri, trebuie să ne întrebăm dacă este în ordine să îl privim pe Dumnezeu ca pe un rege care oferă ranguri ingerilor săi, exact ca într-o cetate medievală și să incercăm să înțelegem că printr-o astfel de explicație trebuie să acceptăm faptul că Dumnezeu se adaptează la standardele moderne ale civilizației umane. Asta înseamnă să acceptăm mai apoi că Dumnezeu se lasă integrat după standarde externe și își trimite un înger de rang superior să aducă o veste înrădăcinată în credința lui Zaharia și a cărui apariție să fie conformă cu standardele religiei din care face parte. Vedem însă că Zaharia nu îl crede pe înger și nu este impresionat de rangul său și chiar pune la îndoială mesajul său. Zaharia va crede abia atunci când își va vedea cu ochii săi soția însărcinată. Asta înseamnă că acomodarea la standardele actuale nu au avut niciun efect (Zaharia nu a crezut chiar dacă a văzut și a vorbit cu îngerul!) și asta înseamnă că nu poate să vină de la Dumnezeu. Asta din perspectiva lui Zaharia și din ceea ce ne arată comportamentul său față de înger.
Cât privește numele îngerului și a faptului că îngerii au nume evreiești, ne conduce să credem că acesta este doar apelativul său (vezi Luca 1,19), apelativ care explică rolul său în cer. Dacă însă numele său este doar un apelativ, îngerul „distruge“ momentul magic în care își revelează nu numele său adevărat, ci doar un apelativ. Asta înseamna că îngerul se acomodează și el standardelor umane.
Însă nu doar numele sau rolul îngerului este în sine ciudat, ci mai ales felul în care vorbește și se comportă. Nu mă refer aici la condițiile impuse pentru creșterea copilului, ci de faptul că Zaharia, într-un moment de reflexie, îi prezintă îngerului îndoielile sale și este pedepsit prin muțenie. Poate că nu ar trebui să ne așteptăm acum de la înger să laude spiritul critic al pământeanului, însă, comparând alte scene biblice cu cea din Luca, nu vom reuși să înțelegem de ce avem aici de-a face cu o astfel de pedeapsă. Pedeapsa primită de Zaharia nu pare să fie direct proporțională cu „greșeala“ sa și intră în contradicție cu alte „măsuri“ luate de Iahve în cazul lui Avram și Sara (Geneza 18,12) și mai ales când ne gândim că însuși Avraam râde de Dumnezeu, acțiune care nu aduce cu sine nicio pedeapsă. Un alt exemplu și mai potrivit este Maria: mama lui Iisus îi pune îngerului aceiași întrebare, doar că, în cazul ei, nu s-a ajuns la o pedeapsă sau semn divin (Luca 1,34). Unii teologi au încercat să explice pedeapsa îngerului ca fiind singura măsură din partea divinității pentru ca Zaharia să păstreze acest secret și de a-l proteja pe fiul său ca să nu fie supus cumva unor riscuri ca cele din cazul lui Iisus cu magii. Această versiune nu este însă confirmată de evangelii. Apoi, Zaharia putea să relateze soției sale cele întâmplate în scris, mai ales că aflăm mai târziu că ea deja știa numele copilului la tăierea în prejur și ne rămâne doar să ne întrebăm la ce ar mai putea folosi această pedeapsă când, odată cu recăpătarea vocii, Zaharia putea să povestească altora ceea ce s-a întâmplat în templu și astfel să pună mai departe în pericol viața fiului său.
Chiar dacă îngerul Gabriel s-ar fi comportat mai „creștinește“ cu Zaharia, tot am fi avut probleme cu apariția sa. Dacă este să considerăm apariția îngerului drept mit, ca în Vechiul Testament, atunci îngerul face parte dintr-o cu totul altă lume și nu putea să comunice cu Zaharia, deoarece simțurile noastre nu pot să-l perceapă. O altă explicație a apariției îngerului ar fi pura închipuire a lui Zaharia. Dacă apariția îngerului a fost reală, atunci Dumnezeu se folosește de supranatural pentru a transmite un mesaj și are nevoie de intermediari în acest scop. Dumnezeu modifică „lumea“ sa după standardele umane. În acest caz, Dumnezeu modifică „viața de zi cu zi“ și face posibilă relaționarea între ființele cerești cu cele lumești. În sine, o încălcare a legilor naturii.
Un alt aspect ciudat al acestei relatări îl găsim în Luca 1,15. Există o anumită tendiță ca oamenii mari ai revelației să urmeze o linie strictă de puritate, fie ca este vorba despre puritatea lor sau a părinților lor. Acest aspect dorește să sublinieze din start rolul imens cu care personajul vine pe lume: “înainte-mergătorul” lui Iisus. Este însă foarte greu de explicat faptul că la botezul lui Iisus, Ioan Botezătorul, nu l-a recunoscut pe Iisus și mai ales că nu era sigur de mesianitatea acestuia (vezi Ioan 1,30 și Matei 11,2). Aceasta ne aduce la concluzia că evenimentele ce au precedat nașterea lui Ioan nu au fost supranaturale, ci doar un construct mistic.
Au existat mai multe încercări de a explica în mod rațional „apariția“ îngerului: un fulger în templu, extaz datorat emoțiilor sau pur și simplu o profeție care se autoîndeplinește, influențată foarte mult de dorința proprie de a avea urmași, norocul de a sluji în templu la tămâiere combinată cu norocul de a adresa rugăciunea sa direct lui Iahve. Probabil că Zaharia trăia sub presiunea soției, ca în cazul Rahelei cu Iacov (vezi Geneza 30,1). Este foarte probabil ca pe timpul tămâierii Zaharia să se fi gândit numai la un viitor urmaș și să fi interpretat toate semnele (lumina lămpilor, fumul din templu, etc.) ca pe ceva supranatural. Până și muțenia sa se poate explica printr-un accident cerebral minor care să fi afectat vorbirea și care s-a „vindecat“ la tăierea împrejur a lui Ioan prin același fenomen sau probabil că Zaharia s-a pedepsit pe sine pentru că a pus la îndoială „planul lui Dumnezeu“.
Chiar dacă muțenia lui Zaharia ar fi avut loc, tot am fi avut câteva probleme când vine vorba de preoția acestuia. În Levitic (cap. 21 de la vers. 16) aflăm de la Iahve că niciun om cu meteahnă nu are voie să slujească în templu. Asta înseamnă că Zaharia ar fi trebuit să renunțe la serviciul în templu odată cu muțenia sa. Aflăm însă că Zaharia a părăsit Ierusalimul abia „după ce i s-au împlinit zilele de slujbă“ (Luca 1,23). Este foarte greu de crezut că Zaharia își putea ascunde „muțenia“ față de ceilalți colegi, mai ales că „norodul“ îl aștepta afară și au văzut că nu mai putea vorbi.
Astăzi, relatarea din Evanghelia lui Luca este văzută de majoritatea teologilor fiind drept o legendă scrisă pentru a confirma mesianitatea lui Iisus. Ajunge să comparăm povestea lui Zaharia cu cea a lui Isaac, Samuel și Samson pentru a observa cum s-a construit legenda din capitolul 1 din Evanghelia după Luca. Evanghelistul s-a folosit aici de alte relatări supranaturale din Vechiul Testament și a construit povestea nașterii lui Ioan Botezătorul în lumina mesianității lui Iisus, iar toate acestea pentru a sublinia rolul important al “înainte-mergătorului” cu riscul de a submina credibilitatea evenimentelor. Nu putem însă exclude că Zaharia și Elizabeta au trăit până la adânci bătrâneți fără a putea avea un copil, că Zaharia a avut un accident vascular din cauza căruia nu a mai putut vorbi, iar în momentul în care soția sa a născut, datorită emoțiilor trăite, și-a recăpătat “darul” vorbirii. În jurul acestor evenimente a fost mai târziu scrisă povestea nașterii lui Ioan Botezătorul.
Caracteristicile acestei povestiri sunt tipice relătarilor veterotestamentare, după care un bărbat născut la batrânețe este un ales al lui Dumnezeu. Tocmai de aceea autorul Evangheliei după Luca a ales să introducă îngerul în scenă și să-l transforme pe marele profet Ioan în fiul născut târziu și prevestit de un înger. Cel mai probabil, evanghelistul a dorit să atragă la creștinism pe adepții lui Ioan Botezătorul prin construirea unei relații între acesta și Iisus Hristos. Acest fapt explică asemănarea relatării din Evanghelia după Luca cu nașterea lui Samson (vezi Judecători cap. 13: apariția îngerului, dieta prescrisă, rolul special prescris încă din sânul mamei sale și promisiunea făcută poporului). Până și imnul de laudă adus de părinți în templu este foarte asemănător (a se compara aici 1 Samuel 2 și Luca 1, 68). În lumina acestor fapte înțelegem de ce influența lui Ioan Botezătorul asupra lui Iisus a fost atât de mare, încât tradiția creștină a înfrumusețat d.p.d.v. mistic nașterea acestuia și a pus-o în legătură directă cu nașterea lui Iisus.
Traducere și adaptare din cartea “Viața lui Iisus, analiză critică” de către S.D. Friedrich (1835).