CAPITOLUL 1 – Viziunea lui Zaharia

Pe timpul acela, Cuvântul – adică Domnul Iisus (pe numele său mic: Alphonse) încă nu se născuse. [n.tr.: Alphonse = personajul lui Al. Dumas fiul din comedia „Domnul Alphonse”, devenit epitet pentru un amant întreținut de o femeie]. Dar exista printre preoţii din Ierusalim un levit care se numea Zaharia. Acest Zaharia locuia la ţară; căsuţa lui era situată în Youttah, în mijlocul munţilor Iudeei. El avea o soţie (pe atunci, preoţii iudei se însurau) care răspundea – atunci când era strigată – la numele Elisabeta.

Cei doi soţi, ne spune apostolul Luca, „erau drepţi înaintea lui Dumnezeu şi urmau neclintit toate poruncile şi rânduielile Domnului”. Dar ei își vedeau cucernicia pusă la grea încercare. Poate credeți că banii credincioşilor nu mai intrau în pușculița lor? Nu, nu despre asta era vorba. Ceea ce-i mâhnea pe Zaharia şi Elisabeta era faptul că, în ciuda tuturor eforturilor lor, nu puteau face copii. Or, domnul preot şi diavoliţa de nevastă-sa începuseră să se pârguiască. Încă câţiva ani de infertilitate a soţiei şi venerabilul levit ar fi trebuit să renunțe definitiv la speranţa de a pune în brațele doicii un urmaş autentic. Acest lucru era cu atât mai rușinos, cu cât la iudei se arătau cu degetul familiile lipsite de copii: infertilitatea era un motiv de dezonoare. Elisabeta şi Zaharia lucrau deci cu sârg să-şi facă progenituri. Dar, al naibii ghinion, nu reușeau și pace. Ioc! Zaharia era furios.

În aceste condiții, levitul fu chemat la Ierusalim, pentru serviciul la Templu. Trebuie să vă spun că preoţii evrei îşi îndeplineau sarcinile cu rândul. Meseria, prin natura ei, nu era prea obositoare şi, pe lângă aceasta, existau şi vacanţele. În timpul acestor vacanţe, Zaharia se relaxa în casa lui de la ţară, din Youttah. Zaharia nu putea să refuze. Ar fi preferat să continue, împreună cu soţia lui, să planteze verze, acele verze extraordinare în care uneori se găseşte un bebeluş. Dar regula era rigidă, categorică, absolută. La Templu, Zaharia, la Templu! Bietul om gândea că i-a venit prea devreme rândul la datoria preoțească. Cu atât mai rău pentru el! Trebui să plece!

Astfel, Zaharia luă deci drumul Ierusalimului, bodogănind. Din fericire, dacă fiecare medalie are reversul ei, logica face ca și fiecare revers de medalie să aibă partea ei frumoasă. Cum diversele oficii ce trebuiau îndeplinite săptămânal de către preoţi se trăgeau la sorţi, soarta îl desemnase pe Zaharia pentru postul de „arzător de tămâie”. Or, e bine să ştiţi că cea mai mare onoare ce-i putea fi hărăzită unui preot era exact aceea de arzător de tămâie. A! dar asta nu era o nimica toată! La domnii evrei, lucrurile se petreceau cu mare solemnitate. În primul rând, chiar în mijlocul sanctuarului de trei ori sfânt, între un candelabru enorm cu şapte braţe şi o masă garnisită cu pâini binecuvântate, era un altar de aur. Hei, ce ziceţi de asta, mieii mei? Nici că se putea ceva mai luxos! Doar un voal separa acest magnific sanctuar de o altă încăpere, numită Tabernacol, care era şi mai sacră decât sanctuarul, deoarece acolo se afla, învăluit în maiestuoasa lui invizibilitate, tata Iehova [n.tr.: numele personal al lui Dumnezeu, în scripturile ebraice], numit şi Preaînaltul sau Domnul Savaot. Și nu intra cine voia în Tabernacol: numai arzătorul de tămâie avea dreptul să pătrundă în acest loc de temut.

De îndată ce preotul însărcinat cu acest oficiu intra în Templu, mulţimea intona imnuri de bucurie, se reaprindeau flăcările lămpilor, oamenii se îndepărtau respectuos de preotul oficiant, care, lăsând copiii din cor dincolo de barieră, punea numai el piciorul pe dalele sanctuarului. După care, la un semn dat de un prinț al preoților, el arunca parfumuri în foc, adică nu apă de colonie, aşa cum aţi putea crede, ci o tămâie pură, reprezentând rugile credincioşilor [n.tr.: La catolici, cardinalii și episcopii sunt numiți „prinți ai Bisericii” sau „prinți ai preoților”]. În timp ce tămâia ardea, domnul preot se apleca, apoi mergea către Tabernacol de-a-ndăratelea, pentru a nu întoarce spatele la altar. Un clopot îi anunţa ieşirea şi binecuvântările pe care avea să le răspândească asupra oamenilor. Imediat, leviţii urlau imnuri pioase, acompaniaţi de sfânta hărmălaie a muzicii Templului. Era grandios, era maiestuos, era impozant. Oh! Mie-mi spui?

Această ceremonie era într-atât de emoționantă și stranie, încât evreii nu asistau niciodată la ea fără a simţi o nelinişte ascunsă. Gândiţi-vă doar! Preotul care intra în Tabernacol îi ducea lui Dumnezeu însuși rugăciunile lor, simbolizate prin tămâia care ardea în fața draperiei lăsate: dacă Iehova îi respingea ofranda, dacă îl lovea pentru a-i pedepsi o greşeală insignifiantă, tot Israelul ar fi fost lovit de aceeași pedeapsă şi toţi evreii ar fi sfeclit-o. Ştiţi dumneavoastră, cu lucrurile sfinte nu-i de glumit! De asemenea, ce mare era nerăbdarea mulţimii, din momentul în care arzătorul de tămâie trecea de cealaltă parte a cortinei! Oare ce răspuns avea el să aducă din partea Celui Veșnic, se întreba fiecare? Prin urmare, exista obiceiul ca arzătorul de tămâie să se achite de funcțiile lui cât mai repede posibil, pentru a nu prelungi emoția generală.

Dar iată că în ziua aceea Zaharia nu mai termina. Temerile israeliţilor creșteau: secundele și minutele se scurgeau încet, ca secolele și Zaharia nu apărea. În sfârșit, își iţi nasul de după perdea, dar ce nas! Un nas imens, un nas care se alungise într-un mod jalnic. Atârna trist și lugubru, pe o faţă îngrozită. În plus, proprietarul acestei feţe îngrozite și al acestui nas trist tremura ca o frunză. Se întâmplase deci ceva foarte grav în spatele draperiei? Te cred şi eu! Ceva de neimaginat. Ascultaţi povestea şi tremuraţi!

Zaharia, care nu era prost, îşi spusese: „În timp ce duc bunului Dumnezeu tatăl rugăciunile tuturor acestor oameni, de care oricum nu-mi pasă nici cât negru sub unghie, ar trebui să-i prezint invizibilului Savaot și o mică rugăminte personală”. Şi, după ce-și făcuse acest raționament, se prosternase, șoptind: „Doamne, dacă ai avea puțină bunăvoință, ai pune capăt sterilităţii soţiei mele şi, graţie atotputerniciei tale, ai face în aşa fel, încât Elisabeta să mă răsplătească un copil, fără să mă mai lase să aştept”. Şi Zaharia rămăsese pentru un timp cu fruntea pe podeaua Tabernacolului. Când și-o ridicase, zbang! se trezise nas în nas cu un înger scăldat într-o lumină orbitoare. În loc să fie bucuros, prostănacul de Zaharia se speriase; nu se aşteptase să vadă atât de repede un mesager al Domnului. Fusese nevoie ca îngerul să-l liniştească:

– Potolește-ți teama, o! Zaharia, binecuvântat între toţi Zaharii, îi spusese îngerul. Domnul ți-a auzit rugăciunea și ți-a împlinit-o; printr-un efect special retroactiv, pe care mintea ta umană nu-l poate pricepe, îţi transformă acum nevasta. Ai lăsat-o pe Elisabeta în starea ei normală de infertilitate; ei bine, în mai puțin de 9 luni, o să-mi dai veşti. Uite, vrei să-ți dau amănunte? Vei avea un băiat şi-l vei numi Ioan. Mai mult, va fi bucuria ta şi a Israelului; nu va bea niciodată vin şi nici alte băuturi ameţitoare. El va predica oamenilor și, cum nu va predica beat, va fi mereu crezut. La auzul vocii lui, necredincioșii se vor converti şi chiar – o să te uimesc peste măsură acum, bătrâne – el, acest Ioan, o să fie precursorul lui Mesia.

Era prea frumos! Soţul Elisabetei crezuse că e o farsă și-i răspunsese îngerului:

– Domnule, bunul Dumnezeu îmi dă mult mai mult decât i-am cerut. Cumva își râde de mine în acest fel? Aş vrea să te cred, dar dă-mi o dovadă despre divinitatea mesajului tău.

Îngerul se simţise extrem de ofensat de această neîncredere. – Deci aşa, bunul meu om! răspunsese el. Când eu vin la tine prietenește, cu instrucţiuni din partea lui tata Savaot, tu-ţi închipui că vreau să-ți joc o farsă! E prea de tot! Ei bine, atunci să ştii că eu sunt Gabriel, arhanghel de prim rang, unul dintre primele spirite în faţa lui Dumnezeu. Şi, ca să te învăţ minte ca de-acum înainte să crezi fără să ceri explicaţii, din acest moment şi până în ziua când se va împlini ce te-am anunţat, vei fi mut.

Cu aceste cuvinte, îngerul Gabriel zburase prin tavan, fără să-i mai spună la revedere stupefiatului Zaharia. Misiunea îngerului fusese atât de serioasă, încât Zaharia, într-adevăr, se afla în imposibilitatea de a o lua ca pe o glumă. Era mut ca un peşte, amărâtul! Înțelegeți acum că nefericitul levit avu dreptate să facă o figură imposibilă când apăru în faţa oamenilor, revenind din cealaltă parte a perdelei. Zadarnic îl întrebau oamenii:

– Ei bine, ce s-a întâmplat? Vorbeşte, domnu’ preot!

Dădea din cap cu un aer consternat, lucru care nu era deloc de natură a-i linişti pe credincioşi. Nu putură scoate nimic de la el, în afară de nişte clătinări din cap şi nişte sunete nearticulate. În seara aceea, tot Israelul merse la culcare cuprins de spaime teribile, iar noaptea fu torturat de coşmaruri.

_________________

Citește mai departe Capitolul 2: Precursorul

Sursa: Frumoasa Verde